Răspunsul de bun simţ pentru o clasă politică nesimţită

Ooofff! Rare îmi vor fi probabil ocaziile de aici înainte de a începe o astfel de scriitură cu un oftat prelung, care să îmi evidenţieze starea de spirit copleşitoare. Nu ştiu dacă trebuie să mă bucur ori să fiu îngrijorat după această ultimă bătălie politică, însă ştiu sigur că în toate fibrele existenţei mele s-a aşternut epuizarea acumulată în acest 2012, un an aprig, care poate fi definit prin profunde transformări sociale, politice şi economice, la care am fost, din proprie voinţă în multe situaţii, parte activă.
Sincer, am trecut cu destule dificultăţi peste aceste mici „războaie” (în sensul că toate, la un loc şi-au lăsat amprenta asupra existenţei şi devenirii mele), începând de la “revoluţia” antibăsesciană din ianuarie, la care am participat fără rezerve în stradă, atât la Câmpina, cât şi la Bucureşti, continuând cu alegerile locale, referendumul pentru demiterea preşedintelui şi terminând cu alegerile parlamentare, în urma cărora vă mărturisesc că am învăţat mai multe lucruri, dintre care unul  important şi anume acela că politicienii trebuie să înceteze să-şi mai arate nemărginita nesimţire în faţa unui popor care, în ciuda sărăciei şi a nevoilor, şi-a dovedit încă o dată bunul simţ, acceptând o nouă formaţiune politică ce încă nu a dovedit nimic consistent.
Victoria USL în alegeri este, evident, rezultatul unui vot politic bazat pe nemulţumirea faţă de regimul portocaliu, care îi obligă pe câştigători la atitudini principiale şi măsuri economico-sociale fără precedent. Sigur că bunăstarea nu pică din cer, începând de mâine dimineaţa, însă bunul simţ al politcienilor în raport direct cu alegătorul trebuie obligatoriu să se manifeste din acest moment, pentru că altfel, cei care sunt azi la putere nu vor fi cu nimic mai buni decât cei de ieri.
În ceea ce priveşte Câmpina, rezultatul alegerilor era oarecum previzibil, pentru că era de aşteptat că atât Virgil Guran, cât şi Georgică Severin, înfăşuraţi în steagul USL, să primească votul de încredere al majorităţii electoratului, predispusă la o schimbare politică majoră. Excepţional va rămâne, însă, verdictul alegătorilor câmpineni (şi în general al celor din Colegiul 2 Deputaţi) în ceea ce priveşte „confruntarea”  (nu cred că mai este cazul să vă reamintesc amănunte despre cea mai mizerabilă campanie post-decembristă) dintre Anghel şi Guran, căreia dintr-un remarcabil bun simţ, majoritatea electoratului i-a întors spatele. Nu este asta o dovadă de bun simţ a poporului, la care făceam referire mai sus? Ceea ce de azi înainte va rămâne de urmărit în acest caz este doar răspunsul proaspătului deputat Virgil Guran.
P.S. Cred că aş putea scrie un roman despre acest 2012 electoral, dar deocamdată mă limitez la aceste rânduri, care reflectă trăirile mele din prezent. Le mulţumesc tuturor celor care în ultima vreme au apreciat efortul meu de a fi un jurnalist echilibrat şi îi asigur că a fost important şi mobilizator să îi ştiu aproape.

Întoarcerea în timp şi candidatul portocaliu

Au mai rămas câteva zile până la deznodământul campaniei electorale, un spectacol de circ pentru care tot noi vom plăti bilet încă patru ani de aici înainte. Se va lăsa cortina şi, din păcate, nu vom rămâne nici măcar cu iluzia unei jonglerii inteligente, în urma căreia să trăim cu speranţa că unul sau altul dintre politrucii candidaţi va scoate din joben iepurele bunăstării generale. Dimpotrivă. Am asistat în toată această perioadă la măscăreala aceluiaşi tip de clowni care în ultimii 23 de ani s-au dezbrăcat de caracter pentru a accede la demnităţi publice, în care tocmai caracterul este esenţa lucrurilor. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, ne aflăm într-un etern cerc vicios, din care nu vom putea ieşi decât atunci când nu vom mai accepta astfel de specimene politice. Speranţa există, numai că va trebui, la un moment dat, să deschidem ochii şi să vedem că în jurul nostru (în ţară ori în străinătate – a se vedea faptul că astăzi la celebra universitate din Oxford, Marea Britanie, studiază cu rezultate strălucite peste 80 de tineri români) există oameni pentru care ţara reprezintă şi altceva decât un ţinut care poate fi jefuit din umbra planurilor politice mafiote. Ei trebuie căutaţi şi sprijiniţi să ajungă în locul şmecherilor de azi şi ăsta cred că trebuie să fie proiectul de căpătâi al fiecărui politician al zilelor noastre rămas de bună credinţă.
Ceea ce susţin aici poate părea un soi de idealism, însă sunt convins (aşa cum au fost şi alţii înaintea mea) că în ziua în care copiii/ tinerii noştri vor învăţa că a fura este o crimă, România se va însănătoşi.
Revenind la campania electorală din aceste zile, trebuie să spun că ea nu se deosebeşte cu nimic de cele săvârşite cu 15-16 ani în urmă, când şi politrucii de atunci se scuipau în creştet unii pe alţii, organizau chermeze cu lăutari în vatra satului ori umblau cu tolba de promisiuni deşarte din poartă în poartă. Excluzând pata de culoare a unor bluzoane multicolore, a materialelor promoţionale cu hârtie lucioasă ori a emisiunilor electorale televizate, cred că, de fapt, ne-am întors în timp, la porţile societăţii româneşti a anilor 90, care învăţa vrând-nevrând ce înseamnă democraţia şi economia de piaţă. Şi azi, ca şi atunci, întâlneşti în pridvorul existenţei neamului aceleaşi feţe nedumerite, gata să înghită nemestecat hapul învelit în poleială din palma politrucilor gângavi. Cineva a spus că orice popor are conducătorii pe care îi merită. Eu spun că aceia care se cred conducătorii unui astfel de popor nu pot trăi decât cu ruşinea de a fi fost vremelnic în această situaţie, fără să lase nimic în urmă.
Cred că într-un fel, cel mai aşteptat portret al acestei serii electorale, este  al candidatului portocaliu pentru Camera Deputaţilor Colegiul 1 Prahova, Alexandru Anghel, din partea ARD, fiul de acum celebru al unui tată la fel de celebru, Florin Anghel, pe scena politică locală şi naţională.
Candidatul Alexandru Anghel poate fi privit din două unghiuri diferite: Alexandru Anghel, fiul deputatului PDL Florin Anghel ori Alexandru Anghel, tânărul aspirant în politică, al cărui tată este omul Florin Anghel.
Alexandru, fiul deputatului Florin Anghel, este produsul unei familii de intelectuali care în perioada tranziţiei post-decembriste a ştiut să acumuleze o adevărată avere atunci când zorii economiei de piaţă i-au oferit oportunitatea. Trecerea la noul statut social l-a transformat iremediabil pe Florin Anghel care, odată ajuns în cercul puterii economico-politice, şi-a dorit mai mult, devenind astfel, pentru fiul său Alexandru, un exemplu viu al românului de succes în umbra căruia nu duci grija zilei de mâine şi, mai mult decât atât, îţi poţi permite să visezi la orice devenire ulterioară. Influenţa modelului Florin asupra lui Alexandru o regăsim azi, la finalul lui 2012, în decizia fiului de a urma calea tatălui în politică, ceea ce poate reprezenta atât un avantaj, cât şi un dezavantaj. Un avantaj pentru că, mai mult ca sigur, Florin Anghel va face în aşa fel încât să îl ferească pe Alexandru de propriile greşeli făcute în politică şi un dezavantaj pentru că, inevitabil, greşelile lui Florin Anghel (oricare ar fi ele) se vor aşeza în spinarea lui Alexandru. Este evident că societatea românească nu este încă pregătită să absolve fiii de greşelile părinţilor şi tocmai de aceea cred că Alexandru Anghel va putea înflori cu greu (politic vorbind) pe un câmp sufocat de bălăriile folclorului sădit în urma tatălui său.
Privind lucrurile din cealaltă perspectivă, să ne gândim că tânărul aspirant în politică Alexandru a pornit pe acest drum călăuzit doar de valorile învăţate într-o familie de intelectuali. Dacă aşa stau lucrurile, el ar putea avea toate şansele să-şi dezvolte propria identitate politică, în măsura în care va şti cum să îşi „pensioneze” tatăl, păstrându-l în conştiinţă doar ca pe omul căruia îi datorează totul, în afară de viitoarea carieră publică. Poate că este o utopie să te gândeşti că un asemenea fiu îşi poate „pensiona” părintele pentru a-şi clădi propriul destin, dar într-o astfel de situaţie nu cred că se poate altfel.
În aceste zile tulburi, în care adevărul umblă cu capul spart, mulţi susţin că deputatul Florin Anghel şi-a împins fiul în politică fără niciun scrupul, pentru a-l folosi ulterior într-o ecuaţie a puterii şi că asta ar fi găselniţa lui pentru a se apăra în eventualitatea unor probleme cu legea. Nu vreau să cred că un tată i-ar putea face asta fiului său, pentru că mai presus de orice ordinărie lumească, există sufletul de părinte care se consumă pentru cel căruia i-a dat viaţă şi a crescut sub ochii săi. Nu îl simpatizez pe politicianul Florin Anghel, dar de câteva ori am avut ocazia să îi văd lumina din ochi când îşi priveşte fiul. Şi asta spune mult.
Alexandru Anghel candidează azi pentru Camera Deputaţilor. El poate fi considerat doar fiul deputatului Florin Anghel sau, pur şi simplu, produsul propriului destin. În ambele situaţii, vă revine dumneavoastră cititorilor (cetăţenilor) sarcina de a decide cum îl percepeţi, pentru că, vrând-nevrând, Alexandru Anghel reprezintă una dintre ofertele politice de azi care mâine ar putea să vă hotărască soarta.

P.S. Odată cu acest ultim portret de candidat se încheie şi demersul meu jurnalistic de a le uşura cititorilor misiunea ingrată de alegători. Am încercat să fiu obiectiv şi de ajutor dumneavoastră, concetăţenilor mei şi asta mă face să mă simt bine acum, în ajunul sfintei sărbători a Crăciunului.
Pe 9 decembrie să vă dea Dumnezeu gândul cel bun!

Circ fără pâine şi candidatul violet

Mă tot întreb, în această perioadă electorală, care sunt sigur că va rămâne de tristă amintire pentru societatea câmpineană, ce este mai greu pentru mine: să tac ori să vorbesc despre tot ceea ce se întâmplă în culisele politicii locale? Probabil că mai cu minte ar fi să tac, aşa cum am fost „sfătuit” după publicarea celui de-al treilea portret – al candidatului roşu, să-mi văd interesul de a fi parte a unui întreg care ar putea să reprezinte puterea de mâine, bună sau rea. Din păcate (ori din fericire), până în prezent nu am căutat niciodată căldura efemeră a unui astfel de culcuş şi cred că sunt slabe şansele să se întâmple şi de aici înainte. Şi asta pentru că nu vreau să fac politică în rolul maimuţoiului folosit pentru a înlocui o seamă de lichele cu altele. Aşa că nu-mi rămâne decât să vorbesc în continuare critic despre oameni şi faptele lor, indiferent de culoarea politică, atâta vreme cât deciziile şi comportamentul acestora afectează interesul societăţii şi al cetăţeanului. De 23 de ani tot băgăm gunoiul sub preş, în speranţa că el va dispărea subit într-o bună zi. Greşit! Gunoiul se va acumula până ne va ajunge la gât, dacă nu cumva a şi ajuns!
După această scurtă introducere, prin care sper că am reuşit să le transmit unor proletari că a fi în politică trebuie să însemne cu totul altceva decât pupatul în c..., să trecem la realităţile de campanie electorală ale momentului.
Faţă de tot ceea ce vedeţi şi auziţi în jurul dvs. în această perioadă, demn de remarcat este faptul că războiul dintre USL şi ARD (pentru un loc în Parlament la Camera Deputaţilor) atinge cote greu de imaginat. Tot mai mulţi dintre „spectatori” susţin că un astfel de „măcel” politic nu s-a întâmplat nicicând în târgul liniştit al Câmpinei. O adevărată maree de fiţuici de campanie, pline cu tot soiul de dezvăluiri, au inundat străzile, curţile şi cutiile poştale, cu obiectivul de a „informa” pe cetăţean cu privire la presupuse sau autentice nelegiuri. Un circ ieftin, care neînsoţit cel puţin de pâine, rămâne cu mult în urma luptelor dintre gladiatori în timpul Romei antice.
Deloc surprinzător, pe fondul unei vieţi anoste, reacţia emoţională a cetăţenilor este pe măsura circului oferit. Mulţi dintre alegători sunt de-a dreptul indignaţi de tupeul unei tabere sau alta, alţii sunt total scârbiţi, însă cu toţii atraşi de can-can şi dispuşi să comenteze evenimentele. Periculoasă atitudine pentru membrii unei societăţi, care în marea lor majoritate, trăiesc la limita sărăciei. Din nefericire, slăbiciunea alegătorului pentru acest gen de divertisment păgubos va fi în continuare folosită de politruci, ceea ce înseamnă, mai mult ca sigur, că şi în următoarele două săptămâni rămase din campanie, uliţele satelor şi străzile oraşului vor răsuna în continuare sub bocancul trupelor de activişti distribuitori de manifeste mai mult sau mai puţin denigratoare. După părerea mea, efectul final al acestei campanii electorale negative va fi absenteismul la vot, ceea ce ar putea să modifice semnificativ clasamentul candidaţilor în seara zilei de 9 decembrie.
În ceea ce priveşte portretul candidaţilor, aşa cum am promis acum patru săptămâni, ar trebui să urmeze cel al candidatului portocaliu, Alexandru Anghel (ARD). Numai că, în urma îndemnurilor mai multor cititori, am decis ca azi să mă ocup de portretul candidatului violet (după culoarea partidului care îl recomandă), Ionuţ Piţigoi, din partea PP-DD pentru Colegiul 1 Senat.
Tânărul poporean Piţigoi poate fi considerat un personaj aparte în politica locală. Aflat în curtea celui de-al doilea partid de nişă în ultimii patru ani (membru PIN până în 2012 şi membru PP-DD în prezent), Piţigoi a trecut destul de repede (???) de la primul nivel al politicii la nivelul VIP, acela de candidat cu şanse reale (mecanismele actualei legi electorale lasă loc unei asemenea interpretări) la vârful puterii statale. Beneficiar al unui vehicul politic economic, dar sigur, candidatul violet are avantajul tinereţii şi mai ales al notorietăţii moştenite de la tatăl său, Leonida Piţigoi, un foarte cunoscut şi apreciat medic din oraş. Dincolo de faptul că apare destul de rar prin zona noastră (colegiu), în majoritatea timpului fiind solicitat de probleme de serviciu în diverse zone din ţară, Ionuţ Piţigoi poate fi socotit un tip cerebral, care ştie ce înseamnă compromisul politic şi se pricepe să prindă orice oportunitate valabilă sieşi ori grupului din care face parte. Înclinat, cu anumite limite, înspre binele general, candidatul violet poate fi asimilat cu imaginea politicianului de mâine, iubitor de parfumuri scumpe, dar şi de dreptate socială. În cei aproximativ patru ani şi jumătate de activitate (consilier local) în slujba administraţiei locale, Piţigoi a fost destul de discret, preferând mai degrabă să se alinieze unei discipline de grup (partid), decât să se expună riscului unor iniţiative independente, ceea ce ne poate duce cu gândul că şi în Parlament ar putea adopta aceeaşi politică. E bine sau rău? Avem sau nu nevoie de astfel de oameni la vârful puterii? Asta rămâne să decideţi dvs., cititorii (cetăţenii), pentru că, vrând-nevrând, Ionuţ Piţigoi reprezintă una dintre ofertele politice de azi care mâine ar putea să vă hotărască soarta.

P.S. Odată ce aceste alegeri parlamentare se vor fi încheiat, va fi, probabil, mult mai uşor să vă povestesc ceea ce se întâmplă cu adevărat în spatele frontului politic: meschinării, trafic de influenţă şi chiar comportament de sorginte legionară, toate astea întregind tabloul kitchios al unor aşa-zise alegeri libere.
Fanatismul unor nemernici care trăiesc din politică a ajuns să înspăimânte largi mase de oameni, mai ales în zonele rurale. Am auzit cu urechile mele zeci de cetăţeni care, în şoaptă, se plâng că au fost ameninţaţi de politrucii aleşi recent în funcţii publice locale şi obligaţi să susţină pe cine... trebuie. În zadar li se explică acestor oameni speriaţi că trăim într-o ţară europeană, în care opţiunea de vot trebuie să fie una liber consimţită. Ei ştiu, văd şi simt că statul de drept nu le oferă nicio protecţie. Şi-atunci, de ce ne aşteptăm, oare, la o viaţă mai bună?

Candidatul roşu

„Care dintre mincinoşi sunteţi voi, mă?!” - îi întrebă deunăzi un moşneag pe tinerii din stafful de campanie al unui candidat, aflaţi la muncă politică într-o comună limitrofă Câmpinei. Sărăcăcios îmbrăcat, moşneagul îşi târa galoşii pe marginea unei şosele surpate şi ameninţa cu o ţambră ruptă din gard, care îi ţinea loc de baston, în direcţia capetelor câtorva dintre tineri. „Care dintre mincinoşi sunteţi voi, mă?” – se auzi din nou vocea răguşită a moşneagului. Şi cum nimeni din jurul său nu se sinchisea să-i răspundă, bătrânul a tras singura concluzia în cele din urmă. „Nouă ne mor şi păduchii de foame şi voi veniţi aici să ne vindeţi minciuni!  Dracu’ vă mai votează, că sunteţi toţi nişte hoţi!” Era evident că moşneagul (despre care ulterior am aflat că în tinereţe simpatizase cu legionarii) nu se referea la un anume partid ori candidat, ci mai degrabă la toţi politicienii care au ajuns ori nu vreodată pe acolo.
În loc de introducere, această scurtă naraţiune este, în fapt, esenţa unei stări de spirit, pe care am regăsit-o şi în prezent în rândul multor oameni ce trăiesc în sărăcie şi deznădejde, pe vatra unor sate din imediata vecinătate a Câmpinei. Unii dintre ei mai au curajul să vorbească, precum cel din exemplul arătat mai sus, însă marea majoritate rămân cu fruntea în pământ, tributari propriilor temeri existenţiale, aşadar uşor de influenţat şi manevrat în scopuri politicianiste. Ţăranul de la Vistieru (am dat doar un exemplu de localitate) nu mai crede într-o viaţă mai bună şi îşi acceptă condiţia de ultimă verigă a unei societăţi conduse de politruci cărora nu le pasă de soarta oamenilor. Ar fi multe de spus despre ceea ce am văzut în ultimele săptămâni, în periplul meu prin România reală, însă subiectul acesta îl voi aborda, poate, altădată. Până atunci, să revenim la portretele candidaţilor pentru Parlament, care înţeleg că au trezit un mare interes din partea cititorilor.
Cel de-al treilea portret este al senatorului încă în funcţie Georgică Severin. Candidatul roşu (după culoarea partidului care îl recomandă) din partea USL pentru Colegiul 1 Senat este un personaj asupra căruia merită să ne îndreptăm atenţia, fie şi numai pentru faptul că a reuşit întotdeauna să se aşeze în locurile cele mai bune, pe merit ori nu.
Imediat după revoluţia din decembrie 1989, Severin a fost unul dintre aceia care au găsit de cuviinţă că este de datoria lor să organizeze instituţiile democratice din Câmpina, fiind unul dintre primii membrii ai Frontului Salvării Naţionale.Ulterior a părăsit (!!!) politica în favoarea afacerilor, înfiinţând prima consignaţie a oraşului, cu fel de fel de produse aduse din import. Cu banii agonisiţi a intrat într-o altă afacere, mai mare, cu produse alimentare vândute en-gros şi en-detail, alături de un mai vechi comerciant al oraşului. Dever mare, bani mulţi pentru un fost profesor de istorie care s-a descurcat foarte bine, atât în regimul comunist, cât şi în zorii democraţiei mioritice. Drumurile lui Severin cu afacerile de timp cumpără şi vinde s-au închis odată cu despărţirea de comerciantul Mihai Milu, de pe urma căruia a rămas cu importante despăgubiri financiare. De aici înainte, Severin începe să cocheteze cu politica de dreapta şi înfiinţează, cu sprijinul  lui Florin Anghel, un trust de presă local, pe care îl foloseşte cu precădere în perioada de campanie electorală. Devine membru PNL, pentru ca apoi să intre în PD, PLD (formaţiunea politică înfiinţată de Stolojan) şi PD-L, partid pentru care candidează şi ajunge senator în 2008. Aici trebuie remarcat faptul că Severin a întrunit condiţiile, pentru a fi sprijinit de cei mai importanţi oameni de afaceri din oraş, să ajungă în funcţia de senator. Odată ajuns parlamentar PD-L, Severin n-a suportat să fie parte la deciziile draconice de austeritate impuse de guvernul Boc şi a părăsit grupul parlamentar portocaliu în favoarea celui roşu, în numele căruia azi candidează pentru un nou mandat.
Scurta prezentare a devenirii lui Georgică Severin ne arată că în ultimii 22 de ani, candidatul propus de USL pentru Senat a ştiut să-şi dirijeze meticulos propria viaţă, lăsând uneori chiar impresia că are resurse de conştiinţă şi pentru cei din jur, în cazul nostru cetăţeni, comunitate, societate şi ţară. În mandatul care peste puţină vreme se încheie, senatorul Severin nu a avut mari realizări în colegiul pe care îl reprezintă (exceptând intervenţia pe lângă instituţiile statului pentru rezolvarea unor probleme financiare ale Rafinăriei Câmpina), dar în schimb a ştiut să găsească momentul oportun pentru a înclina balanţa politică într-o situaţie delicată a parlamentarismului românesc. În plus, Severin şi-a asumat rolul de a critica regimul Băsescu pe la televiziunile naţionale, atunci când puţini oameni aveau curajul să o facă. Una peste alta, în cei patru ani petrecuţi în forul legislativ naţional, Severin a făcut ceea ce ştie mai bine un ideolog prin definiţie: a vorbit fără încetare despre oameni şi fapte, uneori cu folos, alteori fără. De aici se nasc două întrebări legitime: mai are nevoie România zilelor noastre, la vârful puterii, de ideologi? Sau de oameni ai concretului, capabili să urnească căruţa hodorogită a neamului? Dacă răspunsul le este favorabil ideologilor, atunci Severin ar putea fi unul dintre ei. Dacă nu, mă tem că senatorul s-ar putea afla în situaţia de a primi un vot de blam ori în aceea de a-şi reevalua existenţa publică. Dar asta numai dvs., cititorii (cetăţenii), o puteţi hotărî, pentru că vrând-nevrând, Georgică Severin reprezintă una dintre ofertele politice de azi, care mâine ar putea să vă hotărască soarta.

P.S. După primele două portrete, cele ale candidaţilor galben şi alb, am primit multe semnale pozitive, în special pentru ceea ce am scris în legătură cu Alexandru Matei. Surse din cadrul Spitalului Municipal Câmpina care au vrut să-şi păstreze anonimatul m-au informat că scriitura mea a circulat în clandestinitate pe la tot personalul medical şi de întreţinere din spital. Asta nu poate decât să mă onoreze şi este un semn că societatea civilă încă mai ştie să aleagă bobul de neghină într-o vreme în care internabilii (la psihiatrie) de serviciu din politica românească se întrec în a se mânji cu rahat unii pe alţii. Mă simt din ce în ce mai străin de această politică de mahala, care inevitabil pune umărul la degradarea umanităţii.

Candidatul alb

Anul acesta, mai mult decât altădată, campania electorală se aşază ca o haină ponosită şi murdară pe umerii unor candidaţi. Din păcate, am avut încă o dată dreptate când vă spuneam, cu ceva vreme în urmă, că în loc de proiecte şi argumente constructive pentru societate, combatanţii politici vor arunca în luptă (unul peste altul, într-o ordine numai de ei ştiută) haznale de rahat care, inevitabil, le vor acoperi şi minimaliza existenţa până la dispariţia publică. Este foarte puţin probabil ca acum, în plină luptă de gherilă, acest aspect să-i intereseze câtuşi de puţin, însă pe termen lung, jegoşenia prezentului va avea un cuvânt greu de spus în percepţia cetăţenilor, care vor rămâne cu impresia că sunt reprezentaţi la vârful puterii de un alt om cu probleme, oricare ar fi el dintre cele două tabere. De aici şi sictirul populaţiei care, spălată sau nu pe creier, ajunge la eterna concluzie post-decembristă că toţi sunt o apă şi un pământ ori că trebuie ales răul cel mai mic. Să fie ăsta un blestem românesc care, nedezlegat, ne ţine într-un etern spaţiu public primitiv? Ori neputinţa unui neam, ţinut cu forţa în praful civilizaţiei, de a produce adevăraţi lideri? Poate câte puţin din amândouă.
Dincolo de acest primitivism electoral trebuie să mai ştiţi că în zilele din urmă am aflat o poveste interesantă, care scoate în evidenţă faptul că societatea câmpineană mai are încă anticorpi capabili să echilibreze psihoza politică indusă de anumiţi politruci, mai mult sau mai puţin internabili, care trăiesc în lumea lor. Pe scurt, ea se rezumă la faptul că un anumit personaj a încercat să propună atât USL-iştilor, cât şi PDL-iştilor, o înţelegere prin intermediul căreia ambele tabere să renunţe la a se spurca reciproc, în favoarea luptei de idei şi de proiecte pentru cetăţeni, astfel încât să-şi demonstreze buna credinţă şi maturitatea politică, două elemente care ar putea sta la baza reconcilierii între clasa politică şi societate. Rezultatul a fost unul previzibil, în care politrucii au acceptat formal ideea (!!!), invocând totodată neîncrederea că adversarul va respecta noile reguli. Aşadar, petcetluirea unei înţelegeri a fost născută moartă. Ulterior acestei poveşti, încercând să înţeleg logica demersului în sine, am realizat că în preajma unei haite de lupi este o naivitate să crezi că poţi face apel la raţiune în lupta pentru desemnarea masculului alfa.
Şi cum am văzut deja că mizeria electorală are toate şansele să curgă râuri, râuri, până dincolo de sărbătoarea lui Moş Nicolae, să trecem, aşa cum am promis, la al doilea portret de candidat şi anume cel al lui Alexandru Matei – candidatul alb pentru Colegiul 1 Senat din partea ARD.
Nu îmi amintesc ca în istoria recentă a politicii locale oraşul să fi avut parte de o candidatură atât de interesantă. După mine, Alexandru Matei este un fel de pacient politic, în jurul căruia anumiţi „felceri” au ţesut multe cămăşi de forţă pentru a-l ţine legat în scaunul cu rotile al intereselor. Chirurg eminent, prin mâna căruia au trecut vieţile a mii de oameni, Matei a ales, probabil, să se amestece în zona gri a societăţii, politica, dintr-un motiv bine definit. Pentru că nu-mi închipui că un om cu o astfel de ţinută profesională şi morală (discutabilă dintr-un singur punct de vedere) a făcut acest pas împins de la spate de resorturi idealiste.
Candidatul alb (am ales această culoare pentru că, în fond, reprezintă sistemul medical) este tipul de personaj public care a inventat tăcerea în relaţia cu restul muritorilor de rând, fiind practic omul cu cele mai puţine apariţii, atât în mediile sociale (extraspitaliceşti), cât şi în presă. La prima vedere, ai crede că este vorba de modestia celui inteligent, dar asta contravine, evident, statutului de politician cu aspiraţii pentru înalte demnităţi publice. Să înţelegem, oare, de aici că Matei nu-şi cunoaşte interesul? Ori că nu este deloc atras de această latură pestriţă a vieţii, politica? Sau poate că are ceva să-şi reproşeze în legătură cu activitatea de manager al Spitalului Municipal şi a hotărât să nu se expună unor eventuale comentarii! Oricare dintre aceste supoziţii ne-ar putea duce cu gândul că Alexandru Matei este o persoană ce poate fi lesne pierdută printre degete, ca un fum. El face politică, dar nu este în politică. Răspunde de soarta spitalului doar când vine vorba de bilele albe, dosindu-le pe cele negre şi chinuitoare pentru pacienţi. Vrea să voteze în Senat, dar să şi taie pe masa de operaţie. Apare în lupta electorală cu o fotografie atârnată din stâlp în stâlp şi o declaraţie publică de cinci rânduri, dar fizic şi activ nu l-a văzut încă nimeni. Toate acestea nu ne aruncă oare cu gândul mai degrabă la celebrul magician Houdini, decât la un personaj pe care ar trebui să ne bazăm în camera superioară a Parlamentului?
Dincolo de toate astea, Alexandru Matei are marele avantaj de a fi posesorul unui filon intelectual recomandabil pentru o astfel de funcţie care, într-un mod fericit, ar putea contrabalansa puseurile translucide arătate mai sus. Dar asta numai în condiţia în care chirurgul Matei va inciza cu mână sigură în conştiinţa politicianului Matei, supus ca oricare altul compromisului nefolositor societăţii.
Probabil că mulţi dintre dvs., cititorii, vă aşteptaţi ca demersul portretistic de azi să conţină şi elemente foarte clare cu privire la dosarul Romgermed (în care Spitalul Municipal se pare că a fost prejudiciat cu multe zeci de miliarde de anumiţi politicieni), o piatră de moară pe care o poartă şi Alexandru Matei. Nu intru în detalii pe acest subiect, pentru că a aduce atingere demnităţii unui om într-o situaţie în care vinovăţia lui ar putea să fie doar de ordin moral, înseamnă să abdic de la datoria faţă de cititori, aceea de a nu face şi a nu zice ceva ce merită dispreţ.
Interesant şi totodată alunecos, Alexandru Matei se prezintă azi în faţa noastră ca o soluţie politică. Este el, oare, omul care ar putea extirpa cangrena intereselor meschine de la vârful puterii? Va aduce el mai multă lumină în saloanele întunecate ale existenţei noastre? La aceste întrebări va trebui să găsiţi dvs. răspunsurile, pentru că, vrând-nevrând, Matei reprezintă una dintre ofertele politice de azi, care mâine ar putea să vă hotărască soarta. 

Candidatul galben

Scriam într-o ediţie anterioară, dacă nu mă înşel acum două săptămâni, că până pe 9 decembrie ne aşteaptă o campanie electorală murdară, care pe alocuri, probabil, va ajunge chiar la cote încă neatinse în vremea ultimilor 21 de ani. Nu trebuie să fii politolog, sociolog ori vreun soi de analist, ca să ajungi la o asemenea concluzie, pentru că este lesne de priceput miza enormă care dinamitează oligarhia politică ce gravitează azi în jurul puterii. Divizaţi, corupţi şi incompetenţi (cu mici excepţii) până în măduva oaselor, politrucii zilei au „reaşezat” societatea românească în două nuclee dure de cetăţeni orbi, care nu mai au altă treabă decât aceea să se războiască între ei, pentru ca în final să obţină un mare şi democratic NIMIC.
Mă uit cu amărăciune la zeci, sute şi mii de oameni care s-au angajat în slujba unei forţe politice sau alta, a unui candidat sau altul, fără să aibă absolut nimic în comun cu cei pe care îi sprijină şi îi reprezintă. Ţinuţi în şah de o existenţă mizerabilă (şi aici mă refer la sărăcie), foarte mulţi dintre aceşti cetăţeni orbi se constituie într-o masă de manevră plătită cu ziua, al cărei rol se va încheia odată cu introducerea buletinului de vot în urnă, îndeletnicire care în România a început să transforme democraţia europeană într-o şcoală de slugi.
În rândurile care urmează, mă despart cu mare plăcere de această categorie de cetăţeni orbi, lăsându-i să slugărească pentru NIMENI şi NIMIC şi mă adresez celor rămaşi între graniţele decenţei, pentru care România nu a reprezentat şi nu va reprezenta niciodată o gaşcă politică. Sunt foarte mulţi, foarte puternici, dar extrem de scârbiţi şi debusolaţi. Pentru ei am să încerc să creionez, cât mai obiectiv posibil, portretele celor patru candidaţi cu şanse reale de a reprezenta Colegiul Câmpina (1 Senat şi 2 Deputaţi) în viitorul Parlament al ţării. Poate că un punct de vedere avizat (mă refer la faptul că pe unii dintre candidaţi îi cunosc foarte bine) şi de bună credinţă le va uşura acestora clipa deciziei, în care vor pune sau nu ştampila pe buletinul de vot în dreptul unuia sau a altuia dintre competitorii politici.
Pentru a mai colora atmosfera de campanie, am să-i redenumesc pe candidaţi după cum urmează: Georgică Severin – candidatul roşu, Alexandru Matei – candidatul alb, Virgil Guran – candidatul galben, Alexandru Anghel – candidatul portocaliu.
Din motivul că îmi este cel mai cunoscut dintre candidaţi, încep azi demersul potretistic cu Virgil Guran, candidatul galben pentru Camera Deputaţilor. De ce galben? Pentru că de aproximativ patru ani este membru al Partidului Naţional Liberal, trecut în vremea din urmă prin APR şi PSD.
Virgil Guran este un personaj extrem de complex (fie şi numai pentru faptul că se află la a doua căsătorie şi are patru copii), despre viaţa căruia s-ar putea scrie un roman. Fost ofiţer al Armatei Române, acesta a dezbrăcat haina militară imediat după Revoluţie, convins fiind că viitorul democratic îi va oferi şansa să se lanseze în afaceri. Spirit întreprinzător, a început să înveţe comerţ cu o tarabă în autogara Câmpina, pentru ca la mijlocul anilor 90 să devină unul dintre cei mai importanţi angrosişti de mărfuri din oraş. Încrederea în oameni şi asocierea cu personaje nepotrivite l-au adus în pragul falimentului, pentru ca în numai câţiva ani să redevină ce a fost, punând pe picioare alte afaceri. Ajuns din nou pe val, Guran şi-a dorit mai mult în planul afacerilor şi cel social, înfiinţând o Asociaţie a Oamenilor de Afaceri la nivel naţional şi chiar o bancă de credit cooperatistă, ceea ce i-a adus un capital de imagine care l-a propulsat în cercurile elitiste economice şi chiar guvernamentale în acea vreme tulbure, când puterea politică o deţineau ţărăniştii. Tenace şi foarte orgolios, aşa cum am văzut până acum, Guran a ajuns repede în vizorul celor pe care îi critica (şi atunci ca şi acum) în emisiunile televiziunilor naţionale. Şi asta i-a fost aproape fatal. În urma unui fulgerătoare anchete (cu accente staliniste), în care procurorii l-au pus cu spatele la zid (pentru făcute sau nefăcute în calitate de afacerist), Guran a ieşit pe jumătate dărâmat psihic şi financiar. Mult mai târziu avea să recunoască faptul că în acea perioadă a vieţii era mult prea necopt pentru o astfel de luptă cu sistemul şi de ce nu cu propriul orgoliu. Copt sau necopt, cert este faptul că în urma acestei ciudate întâmplări (spun asta pentru că de atunci şi până azi omul îşi susţine nevinovăţia şi o dovedeşte cu documente şi sentinţe de la CEDO), Guran a rămas proprietarul unui folclor de neşters, folosit ori de câte ori este nevoie, mai ales în preajma alegerilor, de adversarii săi politici şi al unei mari pierderi financiare, care l-a adus din nou înspre faliment. În următorii zece ani a renunţat la donquijotism, şi-a văzut de afaceri, familie şi de pasiunea sa, fotbalul, reconstruind (pentru a câta oară?) ceea ce se dărâmase, inclusiv o parte din imaginea publică.
Aşadar, ca un fel de scurtă recapitulare, am putea spune până aici că Virgil Guran este tenace, orgolios, uneori credul, stăpân pe sine în situaţii limită şi gata oricând să o ia de la capăt. Pentru ca vreau să fiu obiectiv, am să revin la un moment important din viaţa lui şi atât de invocat de adversarii săi politici, acela în care a fost anechetat pentru presupuse afaceri ilegale. Logic, dacă ar fi existat o asemenea vinovăţie, ea trebuia să producă efecte, condamnări cu executare ori cu suspendare. Pentru că nu îmi închipui că la ora aceea, când puterea ţărănisă îi pusese gând rău, Guran ar fi rămas nepedepsit. Cu toate acestea, el nu a fost niciodată condamnat, aşa că orice altă discuţie cred nu-şi mai are rostul.
În anii 2004 – 2005 a reintrat în politică la organizaţia locală a PSD, de unde avea să plece destul de repede, în urma unui scrutin de partid care i-a oferit ocazia să candideze la funcţia de preşedinte şi să piardă în favoarea lui Mihai Şerbănoiu. Obişnuit să fie mereu vioara întâi, Guran a ales să părăsească social-democraţia locală, pentru ca în anul 2008, printr-un complex de împrejurări încă neelucidat de mine, să ajungă în postura de director de campanie electorală a candidatului liberal pentru Camera Deputaţilor, Ioan Simion. După o bătălie politică spectaculoasă (vă reamintiţi, împotriva lui Florin Anghel), Ioan Simion a pierdut la mustaţă dreptul de a intra în Parlament, iar Guran s-a înscris în PNL, ajungând ulterior preşedinte al organizaţiei locale. Angrenat în acest nou proiect politic, Guran a candidat din partea USL pentru funcţia de primar al oraşului. Foarte puţin ajutat de mediile de afaceri care aveau alte interese (nu intru în detalii, pentru că toată lumea cunoaşte adevărul), Guran şi echipa sa au obţinut aproximativ 7500 de voturi de la câmpineni, ceea ce nu este puţin.
Astăzi, acelaşi Guran candidează pentru un loc în Parlamentul României. Începe o altă luptă oarbă şi plină de mizerii, care inevitabil lasă urme. Am vrut să aflu care este mecanismul prin care un om cu biografia lui continuă să-şi dorească să fie în cercul celor puternici şi l-am întrebat dacă nu cumva gustul banului public ar putea să reprezinte un motiv. Mi-a răspuns că nu l-a interesat şi nu-l va interesa niciodată aşa ceva şi că asta se poate dovedi oricând. Ei bine... şi atunci? – l-am iscodit eu, dornic să primesc totuşi un răspuns. „Dintotdeauna am crezut în forţa şi priceperea mea de a schimba ceva în bine pentru societate. Sunt incomod, am gura mare şi asta nu mă ajută deloc în politică, printre oameni cu interese mărunte. Probabil nu este încă timpul celor care vor să facă ceva şi pentru cei din jur, dar cu toate astea nu dezarmez, merg până la capăt”.
În loc de concluzie, lansez câteva teme de gândire: este oare acest tip de om cel care are căderea să ne reprezinte interesele la vârful puterii? Ne va abandona el, oare, odată ajuns acolo? Va fi el marioneta cuiva, după o viaţă întreagă în care orgoliul şi dorinţa de a fi primul, l-au urcat în paradis şi l-au coborât în infern? La toate aceste întrebări va trebui să găsiţi dvs. răspunsurile, pentru că vrând-nevrând, el reprezintă una dintre ofertele politice de azi, care mâine ar putea să vă hotărască soarta.

P.S. Sunt plăcut surprins de faptul că mulţi dintre aceia care nu au putut ajunge la lansarea volumului meu de publicistică, Rămân să disper printre ai mei, s-au interesat cum pot intra în posesia lui. În curând, el va putea fi găsit la librăria Diverta (sper să nu dureze prea mult formalităţile) şi începând de sâmbătă, 3 noiembrie, la chioşcurile de presă ale Prevo Distribution.

Rămân să disper printre ai mei

Când vine vorba să scriu despre alţii pe marginea oricărui subiect, îmi este relativ lesne să o fac, pentru că îmi place să analizez cu luciditate oameni şi fapte. Asta este o deformaţie profesională care în timp a devenit chiar o plăcere instinctuală.
Azi trebuie să vorbesc despre mine şi o fac cu mare apăsare, doar din dorinţa de a descrie aşa cum am trăit eu un eveniment care probabil îmi va schimba semnificativ existenţa. În fapt, la prima vedere, debutul meu editorial nu este un moment de interes public, dar am luat hotărârea să împărtăşesc această bucurie cu dvs., cititorii mei, pentru că în definitiv cartea pe care am lansat-o sâmbătă, 27 octombrie, la Casa de Cultură „Geo Bogza” am scris-o împreună, eu şi dvs., într-o simbioză aproape perfectă a năzuinţelor noastre pentru o lume mai dreaptă.
Unii vor spune că sunt arogant închipuindu-mi că toţi cititorii acestei rubrici se situează pe palierul gândurilor mele. Nici vorbă să cred aşa ceva! Îmi ajunge majoritatea pe care am încercat, peste timp, să nu o dezamăgesc.
Lansarea volumului de publicistică „Rămân să disper printre ai mei” (de fapt a fost vorba despre o dublă lansare, Christian Crăciun a tipărit şi el volumul de publicistică „Circumstanţiale”) a debutat sub auspiciile emoţiilor cutremurătoare care au pus stăpânire pe mine în faţa celor aproximativ 100 de invitaţi, prezenţă record în ultimii ani la o asemenea manifestare în Câmpina. Oameni de cultură şi de afaceri, politicieni, elevi, studenţi, presă şi oameni simpli pe care nu-i cunosc. Îi priveam oarecum speriat pe toţi aceia care, aşezaţi rânduri – rânduri pe scaune, se transformaseră subit din cititorii de la celălalt capăt al gândurilor mele în persoane reale, cu aşteptări imediate. Îmi venea să fug pe scări şi să las totul la voia celorlalţi organizatori ori a întâmplării. Însă cu siguranţă aş fi fost catalogat drept nebun sau cel puţin iresponsabil.
Ceea ce a urmat a fost o recunoaştere publică (zic eu cu mult peste meritele mele) a jurnalistului, despre a cărui activitate publicistică şi-au spus punctul de vedere mulţi oameni cu ştaif ai societăţii câmpinene. Evident că m-am simţit răsplătit pentru tot efortul de a fi încercat să schimb ceva prin forţa cuvântului scris în societatea noastră, însă acest gen de recunoaştere nu ar fi fost nici pe departe complet dacă cei cărora le-am adus nenumărate critici nu erau şi ei prezenţi să o constate. Senatorul Severin, primarul Tiseanu, consilierii PDL Dulă şi Bondoc au fost acolo şi asta cred că nu poate să reprezinte decât o formă de respect, care dovedeşte că publicistul şi-a făcut corect treaba. În ceea ce-i priveşte pe cei enumeraţi mai sus, trebuie să recunosc un lucru şi anume acela că odată ce demonstrezi că ai tăria să îşi respecţi „adversarul”, înseamnă că materialul din care eşti plămădit are un anumit fond care îţi susţine prezenţa ca om între oameni. Dincolo de toate astea rămâne timpul, care va demonstra cine este fiecare cu adevărat.
Încărcătura emoţională imensă pe care am suportat-o la debutul meu editorial, dar şi recunoaşterea celor din jur, mi-au generat gândul că ceea ce fac merită continuat, fie şi numai pentru a demonstra că într-un sistem social nenorocit se poate trăi şi altfel decât  cu capul în pământ.

P.S. Săptămâna trecută vă spuneam că de azi voi începe un fel de serial portretistic al candidaţilor propuşi de colegiul nostru (2 Deputaţi şi 1 Senat) pentru alegerile parlamentare. Am să mă ţin de cuvânt începând cu ediţia viitoare.

Cetăţeanul, ca voinţă şi reprezentare

Peste puţină vreme va începe oficial (neoficial a început de mult) campania electorală pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie, care după mine va fi una dintre cele mai dure (a se înţelege calomnioase) campanii dintre câte s-au întâmplat în ultimii 22 de ani. N-am să readuc în discuţie obsedanta temă a divizării poporenilor care, deşi în marea lor majoritate trăiesc rău laolaltă, în propria ţară, se înjură reciproc, cu patos, ori de câte ori au ocazia, de parcă ei ar fi aceia care îşi împart privilegiile puterii şi nu politrucii care îi instigă.
Dar să-i lăsăm pe poporenii talibani să-şi trăiască propria agonie şi să trecem la tema de discuţie pe care o propun azi. V-aţi întrebat vreodată câte minciuni politice este capabil să suporte un român? După câţiva ani de analiză atentă a acestui fenomen (în calitate de publicist care a văzut multe în jurul său), răspunsul complet nu poate fi decât unul filosofico-sociologic în care să facem vorbire despre structura socială a naţiei, nivel de trai, grad de cultură şi chiar etnogeneză. Dar cine mai are răbdare, într-o lume nebună, să intre în profunzimea unui astfel de subiect care, la prima vedere, pare destul de puţin important. Este oare puţin important să te laşi prostit sistematic de o ceată de derbedei politici care îţi macină viaţa până în cele mai mici amănunte? Iată o altă întrebare legată fundamental de prima. Să revenim, însă, la oile noastre (fără nicio legătură cu oripilanta achiziţie a liderilor liberali, Gigi Oierul). Pe scurt, răspunsul întrebării originare este acela că unii dintre români acceptă minciunile politicienilor pentru că au nevoie de o scuză pentru a se lăsa mituiţi şi de ce nu pentru a-şi justifica sentimentul de neputinţă în faţa golăniei generalizate din politică. De câte zeci de ori nu aţi auzit în jurul dvs. dezarmantul verdict: „Dă-i dracului, că toţi sunt la fel!” Sigur că, în proporţie covârşitoare, oamenii au dreptate să gândească astfel, însă povestea asta arată izbitor cu un cerc vicios din care nu vom ieşi niciodată. Pericolul cel mai mare într-o astfel de situaţie este acela de a-i determina şi pe cei puţini de bună credinţă care au mai rămas (ori aşteaptă să ajungă) în politică, să devină în scurt timp nişte satrapi, pentru că oricum sunt asimilaţi cu ceilalţi, incontestabil majoritari. Poate vă întrebaţi care ar fi soluţia ieşirii din acest cerc vicios. În primul rând aceea de a refuza orice fel de „cadou” din partea politrucilor şi exercitarea dreptului la vot conform propriei conştiinţe, fără nicio reţinere. În al doilea rând, de a observa raportul dintre promisiune şi faptă pe toată durata mandatului. Şi, cel mai important, de a sesiza dacă cel propus să te reprezinte are reputaţie ori a participat (girat) vreo hoţie (aici mă refer inclusiv la traficul de infuenţă în propriul folos al politicianului candidat) din bani publici, cel mai negru meşteşug al politrucilor puşi pe căpătuială. Recunosc că nu este deloc simplu să te osteneşti pentru a intra în posesia unor astfel de informaţii, însă trebuie să conştientizăm cu toţii că altfel va fi din ce în ce mai greu să ajungem la un echilibru social.

Trecând de la teorie la practică, să analizăm puţin situaţia concretă în care ne aflăm azi, la doar un pas înaintea scrutinului din 9 decembrie. Colegiul 2 Deputaţi şi Colegiul 1 Senat pe raza cărora ne aflăm şi noi, şi-a împărţit deja zonele de influenţă între USL şi ARD, respectiv candidaţii Georgică Severin/ Senat – Guran Virgil/ Camera Deputaţilor şi Alexandru Matei/ Senat – Alexandru Anghel/ Camera Deputaţilor. PP-DD rămâne încă o necunoscută, din motive pe care le intuiesc, dar pe care deocamdată nu le pot comenta din lipsă de informaţii oficiale. Oricum, principalele două competitoare vor rămâne, probabil, primele două alianţe politice. În baza principiilor enunţate mai sus, în teorie, oferta se cuvine a fi serios analizată, din mai multe puncte de vedere. Unul ar fi acela că avem de a face cu trei noi aspiraţi la vârful puterii: Guran, Matei, Anghel şi un al patrulea deja experimentat, Severin. Sunt ei oare cele mai bune soluţii pentru a reprezenta zona Câmpina în Parlamentul României ori ne aflăm din nou în faţa unui compromis impus de politicienii rupţi de realitate? Până săptămâna viitoare, când am să încep un serial portretistic pentru fiecare în parte, vă invit să vă creionaţi propriile opinii, pe care ulterior să le confruntăm de la distanţă.

P.S.1 Îi invit pe toţi propagandiştii plătiţi din bani publici care se vor grăbi să mă catalogheze pe site-urile de socializare ori în presa on-line drept partizan al USL, să nu se mai facă din nou de rahat în slujba politrucilor corupţi, pentru că eu îmi respect meseria, cititorii şi rămân fidel moto-ului acestei rubrici.
P.S. 2 Sâmbătă, 27 octombrie, ora 11.00, la Casa de Cultură “Geo Bogza” se va întâmpla debutul meu editorial. Îmi voi lansa cartea de eseuri şi publicistică “Rămân să disper printre ai mei”. Un critic literar cu ştaif din zona noastră, care nu poate fi bănuit că mă iubeşte prea tare, a citit lucrarea şi a afirmat într-un cerc de scriitori că ea este o radiografie fidelă a societăţii câmpinene din ultimii ani şi poate cea mai tăioasă culegere de publicistică din Câmpina post-revoluţionară. Asta înseamnă că tot efortul meu de a spune lucrurilor pe nume nu a fost în zadar.
În măsura în care cele aproximativ 100 de locuri disponibile în sala “Constantin Radu” a Casei de Cultură “Geo Bogza” se vor dovedi încăpătoare, îi aştept cu drag pe toţi cei care au rezonat cu scrierile mele.

De ce le e frică de transparenţă

Unul dintre motivele pentru care am intrat în politică a fost acela de a cere transparenţă în actul decizional administrativ, condiţie primordială pentru a dovedi bună credinţă şi respect faţă de cetăţean. După mine, transparenţa în administraţia publică locală se poate manifesta în două direcţii principale şi anume în zona necesităţii şi întâietăţii proiectelor investiţionale (construcţii şi reamenajări edilitare) de mare utilitate publică şi în zona cheltuielilor din banul public, oricare ar fi ele, pe care trebuie să le poată vedea oricine, oricând, până la ultimul leu. Nefiind loc acum (mă refer la spaţiul tipografic) de o analiză amplă în ceea ce priveşte transparenţa pe marginea proiectelor investiţionale, nu-mi rămâne decât să despic firul în patru în ceea ce îi priveşte pe aleşii noştri, care se feresc ca dracul de tămâie să explice pentru ce anume şi la cine ajung resursele bugetare. Oare de ce atâta secretomanie? Nu cumva avem printre noi câţiva M.R. Unguent care se... parfumează pe bani publici? Tot ce este posibil, dar până vom afla, să vă spun o scurtă poveste adevărată, care vine ca o mănuşă pe subiectul nostru.
După cum ştiţi deja (din presă şi înregistrările televizate ale şedinţelor Consiliului Local), atât înainte, cât şi după Serberile Toamnei (Zilele oraşului, de la mijlocul lunii septembrie), am declarat public, în calitate de preşedinte al comisiei de cultură, că am să prezint lista detaliată a cheltuielilor legate de manifestările arătate mai sus. Un gest absolut normal al unui ales local care nu are nimic de ascuns. Nu a trecut multă vreme din momentul în care mi-am anunţat intenţia şi au început să apară tot felul de politruci care să mă atenţioneze că sunt pe cale să creez un precedent şi că ar fi mai bine să mă gândesc la viitor, când şi eu poate voi fi pus în situaţia de a explica anumite devize din bani publici. Ia uite, domnule, ce chestie, mi-am zis eu, mai novice în administraţia locală! Nu cumva oamenii ăştia mă învaţă de bine să nu-mi pun cenuşă în cap? Cuprins, pentru o vreme, de instinctul de conservare şi de codoşeala politicianistă, era cât pe ce să renunţ la ideea transparenţei pe subiectul dat, până într-o zi când tot codoşlâcul lor străveziu mi-a deschis ochii la o împărţeală de bucate în urma căreia s-au luat la ceartă pentru nişte zeci de miliarde de lei vechi nejustificate. Odată cu asta, am înţeles şi de ce le era frică de transparenţă. Atunci am hotărât iremediabil că fac parte dintr-o altă specie de politruci, una care în ciuda mirosului de putere, rămâne cu picioarele pe pământ şi îşi respectă principiile.
Aşa că în viitoarea ediţie a publicaţiei „Info Câmpina”, editată de Primărie şi Consiliul Local, veţi citi în detaliu amănunte cu privire la cheltuiala publică pentru Serbările Toamnei, precum şi o scurtă declaraţie explicativă în acest sens. Toate impuse de mine. Le datorez asta celor care au avut încredere şi m-au trimis să-i reprezint în fruntea oraşului şi sper ca odată creat, acest precedent să fie un nou început de drum între ales şi alegător. În plus, cred că transparenţa totală faţă de cum se cheltuie banul public este cel mai important pas înspre diminuarea corupţiei instituţionale.
P.S. Când scriu aceste rânduri, urmăresc în paralel o transmisiune tv istorică, în direct, care prezintă imagini cu săritura în gol a unui om de la altitudinea de 39 de km faţă de Pământ. La jumătatea distanţei, temerarul a atins chiar viteza sunetului. Şi când te gândeşti că noi nu avem nici măcar îndrăzneala să le impunem politicienilor minimul de respect pe care ni-l datorează.

Îndreptar de aroganţă

Înainte de a scrie ceea ce mulţi dintre dumneavoastră aşteaptă şi anume povestea unei aroganţe pe bani publici, am să comentez, în câteva rânduri, efectul previzibil şi anunţat al celor scrise de mine cu o săptămână în urmă referitor la deplasarea oficială a aleşilor locali (printre care m-am numărat şi eu) într-un schimb de experienţă în Marbella (Spania) – Costa del Sol. Vă spuneam atunci că ceea ce scriu va da naştere multor polemici printre cei care sunt plătiţi de propagandele politice să eticheteze oameni şi fapte. Şi aşa a fost. Pentru că după nici 24 de ore de la sosirea delegaţiei câmpinene pe coasta însorită a Spaniei, lucrurile pe care le-am scris (alimentate de zeci de comentarii susţinute de „anonimi” mai mult sau mai puţin plătiţi din bani publici să facă asta) au început să nască controverse chiar între cei aflaţi de acum în misiune oficială, cu scopul de a învăţa din experienţa unei societăţi mult mai avansate.
În situaţia nou creată, partea bună a fost aceea că, probabil, multe aroganţe (aşa cum îmi place să cataloghez lucrurile şi deprinderile ieşite din comun) dintre cele care s-ar fi putut întâmpla, nu s-au mai întâmplat (această constatare este subiectivă, pentru că se bazează doar pe o presupunere), iar partea proastă este că o bună bucată din timpul petrecut în Spania m-am simţit suspectat pe nedrept (şi totuşi, într-un fel justificat de propriile-mi gânduri scrise înaintea deplasării ) de a fi vânătorul aroganţelor unui grup de aleşi locali plătiţi din banul public să înveţe prin străinătăţuri ce au de făcut (şi mai ales cum) pentru comunitatea în care au fost aleşi. Am făcut această precizare pentru a putea să înţelegeţi starea de spirit care a patronat delegaţia o bună perioadă de timp. Dar să trecem la povestea în sine care, privind lucrurile strict estetic, este una cel puţin fascinantă.
Parafrazându-l pe Cioran, am să vă spun că după această scurtă vizită pe Costa del Sol, strivit de soare (lumină) şi frumuseţe, n-am să mai vreau să mă întorc vreodată, pentru că îmi este teamă să nu descopăr şi lucruri care ar putea să îmi schimbe imaginea pe care mi-am format-o despre aceste ţinuturi încărcate de istorie, cultură şi civilizaţie.
Dincolo de propriile impresii, pe care într-o bună zi probabil că am să le public sub forma unor note de călătorie, delegaţia câmpineană a avut per total un comportament cel puţin meritoriu în faţa autorităţilor din Marbella (oraş turistic, cu 120.000 de locuitori, situat la aproximativ 70 km de Malaga), care conduc o comunitate ce primeşte anual aproximativ 5 milioane de turişti din întreaga lume. Programul zilelor de vizită a fost unul stabilit până la detaliu (în unele situaţii chiar enervant, pentru că deşteptarea era programată la ora 7), cu sesiuni de comunicare (pe domenii de interes – proiectare, administrare şi întreţinere parcuri, sănătate, sport, cultură, urbanism, administraţie publică, salubritate etc.) în prima parte a zilei, pentru ca ulterior, până la ora 14.00 să urmeze vizitele de rigoare la toate obiectivele puse în discuţie.
Personal m-a surprins organizarea aproape impecabilă a gazdelor noastre, disponibilitatea de a ne împărtăşi din experienţa lor şi, de ce nu, de a vorbi tranşant despre părţile negative (supradimensionarea aparatului administrariv) pe care încearcă să le rezolve în actul de guvernare local, toate astea fiind în fond cheia succesului atât de vizibil în orice colţ de stradă. Aproape în fiecare zi, părăsind întâlnirea cu aceşti oameni, mă întrebam ce le vom spune şi ce le vom arăta la Câmpina (strict comparativ), când ne vor întoarce vizita. La drept vorbind, aş vrea ca acest lucru să nu se întâmple prea curând.
În cealaltă parte a timpului, care zilnic, după ora 14.00, rămânea la dispoziţia noastră, fiecare se organiza după propria pornire sufletească. Eu (uneori împreună cu alţi colegi) aproape că mi-am rupt picioarele colindând prin muzee (în cel de gravuri am găsit, printre lucrări de Picasso şi Velasquez, şi un manuscris al lui Cioran, motiv de mare mândrie pentru mine), prin parcuri cu vegetaţie luxuriantă, catedrale, foste cetăţi arabe, zeci de piaţete şi clădiri construite într-o armonie perfectă, cu sute de ani în urmă, de invadatorii arabi şi impecabil conservate ulterior de creştini, terenuri de golf, porturi pline de iahturi luxoase străjuite de noi resorturi construite cu grija de a se respecta specificul arhitectural născut în vremuri îndepărtate. Am văzut statuia lui Don Juan şi zeci de alte sculpturi (copii după autori celebri) care întregesc un peisaj urbanistic pavat până şi la closetele publice cu marmură şi granit. Spre seară, înainte şi după cină, vizibil împovăraţi de aroganţele (!!!) unei societăţi aflate parcă la ani lumină de cea românească, ne reuneam în jurul unui pahar, la terasa înconjurată de palmieri a hotelului, povestindu-ne unul altuia propriile întâmplări din timpul zilei, în surdina unui caffe-concert susţinut de fiecare dată live de un alt trubadur. În jurul nostru mişunau agale zeci de pensionari cu ştaif, sosiţi din toată lumea civilizată a pământului.
Dacă vă vine să credeţi, acolo, în acest decor mirific, am organizat ad-hoc şi una-două „şedinţe” de consiliu, în care opoziţia şi puterea şi-au spus verde în faţă lucruri pe care în alte condiţii nu şi le-ar fi spus, poate, niciodată. Recunosc că am fost iniţiatorul acestor discuţii tranşante, cu scopul de a declanşa în conştiinţa celor prezenţi o conduită politică ulterioară care să ne permită punerea în aplicare a măcar 10% din cele trăite şi văzute în Spania. Sper ca în urma acestor schimburi de opinii (la un moment dat chiar tăioase) să fi reuşit o cât de mică schimbare de mentalitate în relaţiile interumane din administraţia câmpineană. Pentru că altfel vom rămâne întotdeauna în situaţia de a-i admira pe alţii, fără a înţelege cum au ajuns acolo.
Sunt sigur că aş putea scrie despre această deplasare chiar un mic roman, cu multe întâmplări picante şi adevăruri care nu pot fi spuse în presă, dar până atunci, în loc de concluzie, vă propun un îndreptar de aroganţă, la care vă rog să meditaţi: am credinţa că nu poţi obţine nimic esenţial în viaţă până când nu ai o convingere. Convingerea mea (au mai avut-o şi alţii înainte) este că Spania reprezintă ceea ce se vede plus misterul ei. Eu nu am putut alege doar misterul (din cărţi, evident) şi am dorit să ştiu ce se vede, pentru a putea face să se vadă ceva şi în oraşul în care trăiesc. Sunt aproape sigur că aceste gânduri le nutresc şi cei alături de care am reprezentat Câmpina pe tărâm spaniol. Rămâne de văzut care este distanţa până la fapte.

P.S. E posibil ca pe viitor  să fiu proprietarul unei mari şanse de a fi omis de pe lista celor care se vor deplasa pe cale administrativă în străinătate sau, în cel mai bun caz, să fiu trimis de unul singur. Nu am nicio problemă în acest sens, pentru că vreau să fac parte dintr-o altă specie de politruci, una care se foloseşte de pârghiile puterii pentru a aduce mai multă transparenţă şi implicit responsabilitate în rândul clasei politice conducătoare.

Luciditatea rea

Mai mult ca sigur, articolul de faţă va da naştere multor  polemici printre cei care sunt plătiţi de propagandele politice să eticheteze oameni şi fapte, însă puţin îmi pasă, atâta vreme cât ceea ce spun aici este adevărul pe care îl datorez cititorilor mei.
Săptămâna trecută am participat, înghiţind în prealabil multă lămâie, la cea de-a treia şedinţă a Consiliului Local din actuala legislatură. Împovărat de o luciditate rea, care mă obligă să văd, în mine şi în cei din jur, şi ceea ce nu aş fi vrut să văd, am ajuns să consider că aproape tot ceea ce se întâmplă în administraţia publică locală poate fi socotit drept o lucrare de doctorat în ipocrizie. Aproape nimic din ceea ce se vede şi este servit pe tavă opiniei publice nu este adevărat. Aşa-zisa activitate administrativă se măsoară în interese politice, bani, funcţii, putere şi influenţă (cu unele excepţii, care întăresc regula). Oameni care fac parte din aceeaşi familie a intereselor (desigur, coloraţi diferit din punct de vedere politic) se păruiesc în public prin conferinţe de presă şi mai ales în Consiliul Local, pentru ca mai apoi să-şi împartă privilegii pe sub masă fără nicio remuşcare. Doar orgoliile personale îi mai animă uneori să-şi arate cu adevărat muşchii unii altora, dar asta până la intervenţia „arbitrului suveran”, în urma căreia se aşterne liniştea.
Imaginea acestei decadenţe îmi stârneşte un sentiment de compasiune faţă de cei care, privind înspre aleşii lor, încă se mai gândesc la bună credinţă, loialitate şi respect din partea acestora, aşteptând progresul social. Recunosc cu maximă francheţe că nu mai înţeleg deloc lumea de politruci în care am intrat şi mă simt din ce în ce mai reacţionar. Poate vi se pare ridicol că în ultima vreme mă tot văicăresc pe această temă, însă nu am intrat în politică să asist impasibil la ceea ce criticam altă dată şi nici pentru a mă autoironiza în ipostaza de maimuţoi virtuos. Am intrat în politică să îndrept lucruri care au devenit insuportabile în oraşul şi ţara mea. Deocamdată încerc să amân concluziile spre care mă îndreptă cruda realitate, pentru că mai există o speranţă şi anume aceea că printre oamenii pe care i-am descris mai sus am dat, în administraţia locală şi peste unii întregi la cap, care din păcate se tem să umble liberi în curtea interioară a destinului care i-a propulsat în funcţii publice. Asta mă mai face să cred că încă nu este totul pierdut.

P.S. Probabil când veţi citi aceste rânduri eu voi fi ajuns deja pe pământ spaniol, în calitate de membru al delegaţiei oficiale trimisă de administraţia locală într-un schimb de experienţă cu autorităţile din Marbella. Nu sunt sigur care este scopul real al acestei vizite planificate încă din mandatul trecut, într-un oraş-staţiune de pe Costa de Sol, dar cunosc cu certitudine motivele pentru care am acceptat să mă alătur celor care comit o astfel de aroganţă: pentru că îmi doresc de mult să ajung în locurile în care au trăit Picasso, Gaudi şi Cervantes; pentru că vreau să văd cu ochii mei care este cu adevărat treaba aleşilor locali într-o astfel de călătorie şi nu în cele din urmă, pentru că vreau să fiu primul ales din istoria postdecembristă a urbei care vă povesteşte adevărul după o astfel de călătorie. Sper ca aceste trei dorinţe să le socotiţi îndeajuns de sincere şi justificative pentru o cheltuială publică inutilă la prima vedere.

Smiorcăiala izmeniţilor politici

Am găsit zilele trecute, în cutia poştală, un petec portocaliu de hârtie, pe care era scrisă, aproape telegrafic, o poveste urbană. L-am parcurs şi mi-am dat repede seama că este vorba despre trăirile Albei ca Zăpada şi ale celor şapte pitici izmeniţi din Consiliul Local (în total opt), care imediat după alegerile locale din 10 iunie s-au trezit din somnul dulce al puterii drept pe centura politicii, acolo unde de obicei prestezi mult şi primeşti puţin. Mă refer, desigur, la munca ideologică de partid şi la răsplata cuvenită din partea societăţii!
Scrisorica (petecul de hârtie) celor opt, însăilată la repezeală şi în mare parte mincinoasă, nu este decât expresia neputinţei unor oameni incapabili de dialog, care azi primesc ceea ce au semănat în mandatul trecut, atunci când maşinăria de vot pusă la cale de Alin Moldoveanu şi Horia Tiseanu (adevărata monstruoasă coaliţie, după ce s-au bălăcărit în campania din 2008 ca la uşa cortului) ronţăia imperturbabil până şi ideea de opoziţie.
Iată câteva pasaje din smiorcăiala celor opt izmeniţi politici: „Stimaţi câmpineni, primarul Horia Laurenţiu Tiseanu şi consilierii locali PDL (7) doresc să vă aducă la cunoştinţă situaţia creată în Consiliul Local Câmpina de către consilierii USL (8) şi PP-DD (4), care înfiinţind o «monstruoasă coaliţie» au pornit o acţiune distructivă axându-se mai mult pe abrogarea vechilor hotărâri decât pe iniţierea unor ăproiecte constructive pentru municipiul nostru. Cele mai importante decizii negative ale consilierilor USL şi PP-DD se referă la: retragerea finanţării şi a statutului de asociat din cadrul FC Unirea Câmpina, club promovat în Liga a III-a naţională cu sprijinul Consiliului Local în mandatul trecut; astfel, au dovedit un dispreţ total faţă de iubitorii de fotbal din Câmpina (...). Respingerea propunerii de înfiinţare, în cadrul Spitalului Municipal Câmpina, a unor cabinete cu aparatură modernă (...). Respingerea propunerii primarului de a se realiza în municipiul Câmpina un ansamblu de sere moderne (...)”.
Aşadar, ei sunt albi ca zăpada, iar „monstruoasa coaliţie” le dă peste mâini atunci când vine vorba să dirijeze în continuare banul şi bunurile publice spre găurile negre păstorite de clientela politică portocalie. Patetici şi chiar infantili unii dintre ei, aceşti piraţi deghizaţi în şcolăriţe ingenue, cu fustiţe scurte şi strugurel pe buze, care până mai ieri tăiau şi spânzurau în administraţia publică locală, nu mai impresionează pe nimeni, indiferent de câte smiorcăieli scrise vor arunca pe la uşile oamenilor. Şi ştiţi de ce? Pentru că electoratul s-a prins de făţărnicia politrucilor nesătui, oricare ar fi ei. Stă mărturie în acest sens scrisoarea primită la redacţie (din partea unei familii de câmpineni care a dorit să-şi păstreze anonimatul), pe care o redau integral mai jos.
Şi pentru că nu sunt deloc adeptul filozofiei mioritice “ba pe-a mă-tii”, mă văd nevoit să le atrag atenţia celor din USL şi PP-DD, care deţin majoritatea politică în Consiliul Local, că înainte de orice fel de vendetă trebuie să respecte electoratul. Căci altfel, care mai este diferenţa dintre izmeniţii de ieri şi cei în devenire (!!!) de azi?!

În virtutea dreptului la replică vă rugăm să publicaţi această scrisoare-răspuns (ataşată) către PDL Câmpina, ca urmare a adresei lor către locuitorii Câmpinei. Fac precizarea clară că niciunul din semnatarii scrisorii NU ESTE MEMBRU sau SIMPATIZANT al vreunui partid politic.

Către
P.D.L. – Organizaţia Câmpina
Str. B.-dul Carol I nr. 10, bl. 1D, Prahova
Ca urmare a adresei Dvs., fără număr de înregistrare, remisă locuitorilor municipiului Câmpina prin poşta directă, în calitate de contribuabil al acestui municipiu, vă aduc la cunoştinţă următoarele:
1. Respingerea propunerii consilierilor PDL de către noua majoritate formată prin USL şi PPDD este justificată mai ales ca tardivă. Dacă real s-ar fi dorit de către PDL Câmpina premierea prin burse de performanţă, s-ar fi făcut din mandatele trecute. Astfel propunerea este susceptibilă de a fi demagocică şi populistă, nefiind adoptată anterior de majoritatea PDL.
2. Cât priveşte blocarea anvelopării blocurilor, prespunem doar că materialele folosite nu aveau nimic de-a face cu standardul cost/calitate, cu atât mai mult cu cât în alte lucrări similare realizate prin sprijinul consilierilor PDL, calitatea a lăsat de dorit, mergându-se până la „exfolierea” lucrării.
3. Nu există nici o lege ce obligă o primărie să finanţeze, ca asociat, un club sportiv, indiferent de natura clubului. Primăria poate, cel mult, să premieze performanţa, nu costurile de întreţinere a unui club. Mai mult de atât, în eventualitatea că echipa ar intra în divizia I, nu vedem cum ar finanţa Primăria Câmpina lucrările la un Stadion gen Stadionul Naţional. Aceasta trebuie să fie o iniţiativă a parteneriatului public-privat în cel mai bun caz.
4. Referitor la sere, aducem aminte domnului primar că există un asemenea ansamblu (ca dovadă florile frumoase de altfel, existente în fiecare an în centrul oraşului), sere însă ce NU VÂND şi publicului (cu excepţia crizantemelor toamna), cu alte cuvinte, sere ce funcţionează în regim „închis”. În aceste condiţii, ar fi preferabil sprijinirea unei iniţiative private, care să concureze cu actuala stare de fapt, nu aceeşi Mărie cu altă pălărie.
5. Referitor la Serbările Toamnei, putem spune că, pentru prima dată dupa nişte ani buni, Primăria s-a achitat corect de obligaţiile sale, deoarece atât formaţiile ce au urcat pe scenă cât şi organizarea comercianţilor a fost făcută, pentru prima dată, „cu cap”. E preferabil decât multe manifestări prost organizate să avem câteva, dar de top. Astfel se explică, pentru prima dată şi numărul foarte mare de participanţi, atât comercianţi cât, mai ales, public. Strategia programului „Pâine şi Circ” trebuie regânditâ spre mai multă pâine şi mai puţin circ!
6. Cât priveşte HCL 184/2010, sperăm ca actuala majoritate s-o regândească prin prizma noilor activităţi culturale ce vor fi organizate în Câmpina. E nevoie de un astfel de blocaj al traficului, în măsura în care există şi motivul acestui blocaj, ţinând cont că onor Primăria a anunţat întreruperea programului „prima săptămână din lună mici şi bere” .... pe motiv de poluare a papilelor gustative a celor ce locuiesc în zonă. Păi dacă n-avem mici .... de ce am închide traficul? Curat-murdar domnle.
7. Un spital, fie el şi-al municipiului, nu e un magazin, deci, punctul de comercializare articole ortopedice e un mare ... punct gol, mai ales că există în vecinătate un spital care se ocupă de astfel de probleme (Azuga), iar cu surzenia ... s-avem pardon ... există INTERNETUL care e mai ieftin ca Spitalul ... oricum!
8. Că vorbim de transparenţă decizională ... păi aducem aminte onor aleşilor PDL că inclusiv la spaţii verzi în Câmpina se intra pe pile şi şpagă ... în mandatul vostru. În aceste condiţii, politica „ochi pentru ochi” ... poate vă-nvaţă să nu mai faceţi o astfel de politică la rândul vostru. Nu de alta dar românii au o vorbă: „Ce ţie nu-i place ...” continuarea nu era „fă-o că vei sta la putere toată viaţa”! Felicitari oricum pentru modul exemplar de a vă plânge cetăţenilor. Poate organizaţi şi un referendum pentru a vedea dacă suntem de-acord cu noua politică a Consiliului Local. Sperăm să nu fim nevoiţi să-l contestăm la C.C.R. ... că tot aia e.

Cu stimă, 

Un cetăţean câmpinean ... şi nevastă-sa

Regimentul de ciori

Când scriu aceste rânduri mă aflu încă sub influenţa Serbărilor Toamnei, o manifestare care pentru mine poate reprezenta un punct de cotitură în activitatea de ales local pus în situaţia de a gestiona relaţia dintre autoritate şi cetăţean sub toate aspectele ei.
Lăsând la o parte faptul că cea de a cincea ediţie a Serbărilor Toamnei s-a remarcat printr-un format cu totul special faţă de anii precedenţi şi că a fost una dintre cele mai populare manifestări de stradă din ultimii ani (şi aici mă refer la miile de oameni care au umplut până la refuz Centrul Civic în cele două zile de sărbătoare), mă văd nevoit să scot în evidenţă un aspect care mi-a lăsat un gust amar, ca să nu spun mai mult.
Încă din faza de proiect, efortul autorităţilor şi al profesioniştilor organizatori de spectacole s-a concentrat pe eliminarea conceptului de bâlci – talcioc, care nu defineşte Câmpina, oraşul în care au trăit B.P. Hasdeu, N. Grigorescu, I.H. Rădulescu, C. Istrati, G. Bogza, Alexandru Tudor – Miu şi multe personalităţi ale culturii şi civilizaţiei româneşti.
Din păcate, lucrurile nu au stat chiar aşa, pentru că din primele momente de după ceremonia oficială de deschidere a sebărilor şi-a făcut apariţia, de nicăieri, un adevărat regiment de ciori (a se înţelege înaripate croncănitoare şi nu altceva) care a ocupat (abuziv, se înţelege) fiecare colţişor de spaţiu public oferind „servicii” dintre cele mai diverse. În mai puţin de o oră, spectacolul stradal gândit de organizatori s-a transformat într-un bâlci cu dramatice accente suburbane, atât la propriu, cât şi la figurat. Numai intervenţia fermă a oamenilor legii a mai curăţat puţin locul, însă nu pentru multă vreme. Ameninţate de bastoane, ciorile apăreau şi dispăreau, exact ca în filmul lui Hitchcock. Ceea ce a urmat după acest conflict nu mai poate fi povestit aici (fără dovezi), pentru că ţine de complicitatea anumitor personaje cu funcţie din urbea noastră. Ca un fel de concluzie, mai pot spune doar atât: în Câmpina, nimic nu este întâmplător.

P.S. În aceste două zile de serbări am stat foarte mult pe stradă, printre oameni, în marea lor majoritate de calitate. Din păcate, am avut ocazia să-i cunosc şi pe ceilalţi, scandalagiii, beţivii, hoţii, care şi-au permis să tulbure grav liniştea celor din jur, să tâlhărească şi să distrugă bunuri publice. Cu această ocazie, am înţeles multe despre concetăţenii mei şi tocmai de aceea cred că Serbările Toamnei vor rămâne, repet, un punct de cotitură în activitatea mea ulterioară din administraţia publică.

Să facem economie la „sfânta” şpagă...

De mai bine de trei săptămâni mă aflu în faţa unei dileme pe care conştiinţa refuză cu obstinaţie să o soluţioneze. Principiul care stă la baza acestei nehotărâri este raportul între ceea ce spui şi ceea ce faci în viaţa publică, ca subdiviziune a moralităţii.
Lupta mea interioară derivă din faptul că până nu de mult combăteam în această rubrică obiceiul celor care deţin puterea locală de a risipi prea mulţi bani publici pentru organizarea de spectacole stradale, iar azi sunt chiar eu în situaţia de a fi parte la o astfel de hotărâre favorabilă în ceea ce priveşte manifestările cultural-artistice prilejuite de zilele oraşului – Serbările Toamnei.
N-am să fiu ipocrit, să invoc drept scuză a deciziei mele faptul că am fost obligat de anumite împrejurări politice (aşa cum s-a şi întâmplat, într-o anumită măsură) să accept organizarea unei astfel de manifestări, pentru că adevărul este acela că la baza deciziei mele, în calitate de preşedinte al comisie de specialitate a Consiliului Local, a stat doar gândul de a le da posibilitatea câmpinenilor, o dată în an, să se simtă sărbătoriţi în calitatea lor de cetăţeni care trăiesc, muncesc şi plătesc taxe aici şi nu în altă parte. Cum ar fi fost ca noi, cei aleşi, să ne lăudăm că facem economie la buget, tocmai când vine vorba de sărbătoarea lor, a câmpinenilor? Păi de ce să nu economisim banul public eradicând şpăgile şi comisioanele încasate de pe urma lucrărilor publice, care însumează anual, după părerea mea, de zece ori contravaloarea spectacolului stradal ce va avea loc peste câteva zile?! Nu, noi trebuie să strângem cureaua doar când vine vorba de cetăţeni, ca să le dăm impresia că suntem responsabili!
Dacă asta înseamnă să faci politică  - administraţie locală şi din acest motiv se găsesc tot soiul de farisei să mă critice, mă tem că nu sunt deloc potrivit într-o astfel de postură. Mi-am promis atunci când am plecat pe acest drum, al celui ales în conducerea urbei, că voi fi întotdeauna de partea cetăţeanului şi aşa va rămâne. Ştiţi de ce pot să-mi permit o astfel de aroganţă? Pentru că nu mă interesează „sfânta” şpagă, care de obicei le închide gura politrucilor cu musca pe căciulă.
P.S. În ultima vreme lucrez intens la ceea ce va reprezenta în curând debutul meu editorial. Un volum de eseuri şi publicistică, inspirat în mare măsură de viaţa social-politică a oraşului. Recitind manuscrisele din trecut, mi-am limpezit gândurile, regăsind astfel calea (o vreme pierdută) pe care trebuie să o urmez, aceea a bunei credinţe faţă de semenii mei. Singura care mă poate apăra în faţa eventualelor greşeli ori naivităţi.

Imposibila întoarcere

Au trecut aproape trei luni de la alegerile locale şi încă nu am reuşit să mă regăsesc în noua postură de ales local, parte dintre aceia care au depus un jurământ de credinţă faţă de urbea noastră şi cetăţenii ei.
La început, imediat după învestirea în această funcţie publică, am crezut că pot să răstorn munţii de nedreptate pe care i-am privit şi criticat ani la rând, în calitate de publicist, însă, ulterior, odată ce m-am apropiat de ei, gata să-i escaladez, s-a lăsat ceaţa. O ceaţă perfidă a intereselor care îţi sădeşte în suflet îndoiala în propriile forţe şi la un moment dat chiar teama de a-ţi continua drumul aflat la răscruce. Într-un astfel de moment, idealismul dispare, iar buna credinţă devine subiect de băşcălie şi ulterior de îngrijorare pentru cei care trăiesc pe spinarea celor mulţi. Atunci începi să regreţi gestul de a fi intrat la un alt nivel în politică şi te macină gândul unei imposibile întoarceri, prin care nu ai face decât să te recunoşti învins de un sistem nenorocit care patronează totul. Cum să le explici celor care au crezut în tine că nu-ţi găseşti locul într-o astfel de mizerie, unde eşti supus oricum compromisului, altul decât cel în interes public? Cine te crede că eşti făcut să alegi calea dreptăţii şi corectitudinii într-o societate condusă, în mare majoritate, de oameni nedrepţi şi incorecţi? Probabil foarte puţini.
În niciun caz nu mă plâng că am ajuns într-o astfel de situaţie, pentru că, în fond, nu m-a obligat nimeni să fac parte din această lume pestriţă, însă ţin să-i anunţ pe cei care cred că „am adormit” prin preajma puterii, cât şi pe propagandiştii care încearcă să arunce cu noroi, plătiţi fiind din bani publici de o încrengătură de politruci mânjiţi, că nu le va fi uşor cu mine, indiferent de situaţie. Am fost şi am să rămân fidel propriilor mele convingeri de a face lucruri bune pentru comunitate şi atâta vreme cât am să pot să o fac, fără să cer nimic în schimb, din interiorul unui sistem politic în mare parte bolnav, nu am să accept insinuările murdare ale nimănui, fie că este politruc sau propagandist.

P.S. Ieri, în jurul prânzului, am participat la o conferinţă de presă în care am explicat pe larg, în faţa ziariştilor, toate dezamăgirile legate atât de actul administrativ al oraşului la care sunt parte, cât şi faţă de argumentele subiective lansate pe unele site-uri media locale. Sunt curios în ce măsură spusele mele vor fi prezentate şi comentate în lumina adevărului pe care l-am susţinut.

Reîntregirea neamului

De mai bine de o săptămână nu mai urmăresc posturile tv de ştiri (nicio legătură cu îndemnul preşedintelui suspendat Băsescu) şi nici un alt gen de emisiune ce aduce în discuţie politica românească. Vreau să îmi detoxific mintea de orice fel de informaţie pro sau contra băsistă, pentru că simt un soi de greaţă faţă de tot ceea ce se întâmplă la nivel instituţional în ţara asta, unde Biblia ajunge să fie un „instrument” de anchetă utilizat într-o formă cel puţin batjocoritoare de către Procuratură. O demenţă totală ce ne arată că am ajuns în pragul pierzaniei spirituale, faţă de care simandicoasele feţe bisericeşti nu iau nici o atitudine.
Fără îndoială există oameni care au fost împinşi să meargă să voteze la referendum, iar aceste cazuri sunt de acord că trebuie anchetate de autorităţi (aşa cum trebuiau anchetate şi la alegerile prezidenţiale din 2009). Dar nu ăsta este fondul problemei, ci faptul că în nemernicia lor, politrucii bolnavi de putere nu recunosc o chestiune simplă şi anume faptul că se războiesc pentru a conduce o listă electorală şi nu un popor viu, cu imense probleme existenţiale.
Ce relevanţă mai are cine este preşedinte de stat ori şef de guvern, din moment ce omul, esenţa patriei, reprezintă doar o cifră mai mare sau mai mică, în funcţie de interesul cuiva? Cum să-i ceri celui ce a ales să spele closete în străinătate ori celui ce o duce mizerabil în propria ţară să mai clameze demnitatea de a fi român şi să aibă încredere în clasa conducătoare? Pe cine poate să mai respecte românul, în afară de părinţii care i-au dat viaţă?
Dacă ar avea onoarea care se presupune că trebuie să o aibă un adevărat şef de stat, Băsescu ar demisiona şi împreună cu el toţi cei care conduc azi România. Ţara are nevoie de un nou început. Un guvern de uniune naţională ar trebui să le dea răgaz românilor să se reacomodeze unii cu alţii (ceea ce poate reînsemna reîntregirea neamului) şi să organizeze alegeri parlamentare şi prezidenţiale în urma cărora să nu mai fie permise traseismul politic, politizarea instituţiilor statului şi nonvaloarea promovată pe criterii politice în funcţii ministeriale. Redresarea economiei, independenţa totală a justiţiei, sănătatea publică, învăţământul, cultura, modernizarea infrastructurii şi a instituţiilor statului să reprezinte priorităţi bine delimitate prin legi pentru cel puţin 20 de ani de aici înainte. Numai aşa cred că mai putem avea o speranţă, pentru că altfel vom rămâne ceea ce am fost şi mai mult decât atât.

Ce înseamnă să fii la putere?

Zilele trecute, într-o întâlnire comună, am discutat cu un personaj politic din sferele puterii centrale şi cu un alt personaj recunoscut drept un important publicist naţional (profesor universitar doctor în Bucureşti) despre un subiect de mare actualitate în zilele noastre şi anume ce înseamnă să fii la putere în România.
Recunosc că am lansat această temă de discuţie din dorinţa de a mă dezmetici în faţa a tot ceea ce se întâmplă azi în societatea românească şi de a putea aplica aici, în micul meu univers, conceptele unei gândiri corecte.
Politicianul a intrat în jocul meu cu răspunsuri uşor ezitante, vădit încurcat şi nepregătit, pe fond, pentru o astfel de discuţie. M-a purtat o vreme prin istoria recentă a politicului, încercând să-şi justifice părerea - care, după mine, era de la început previzibilă - şi anume aceea că a fi la putere înseamnă, în primul rând, să înlocuieşti adversarul politic din sistem (a se înţelege toate funcţiile plătite de stat) şi în al doilea rând să aplici noile programe economice şi sociale  gândite la nivelul partidului deţinător de putere. Nimic despre starea reală a naţiunii ori continuarea a ceea ce a fost bun înainte. L-am întrebat dacă a urmărit cineva vreodată în politica românească strategiile pe termen lung care pot asigura o logică în bunul mers al lucrurilor. Mi-a răspuns că doar punctual, în anumite situaţii de mare obligativitate contractuală ori legislativă faţă de instituţiile europene. Omul era sincer şi mă lăsa să înţeleg că, de fapt, suntem o adunătură cu nepricepuţi cu nasul pe sus, pentru care puterea înseamnă mai mult un orgoliu personal şi infinit mai puţin o reală responsabilitate faţă de ţară.
De cealaltă parte, publicistul, un om cu ţinută morală impecabilă (a se înţelege în afara oricărei suspiciuni de partizanat politic) a răspuns întrebărilor mele pe aceeaşi temă extrem de simplu. Cu tonul unui om care este sigur de ceea ce spune, acesta a subliniat că a fi la putere înseamnă să înţelegi că, odată ajuns acolo, trebuie să te îngrijeşti de tot şi de toţi, indiferent că îţi sunt adversari ori aliaţi. A fi la putere, mai spunea el, înseamnă să ştii ce trebuie să faci pentru oameni şi ţara sau comunitatea pe care o conduci înspre binele acestora.
M-am despărţit de aceşti oameni cu gândul la ce aveam de făcut de aici înainte, în dubla mea calitate de publicist şi într-un fel chiar om politic (nu întâmplător i-am ales pe cei doi interlocutori pentru a discuta pe această temă) şi vă mărturisesc că în acel moment eram tare confuz. Câteva zile mai târziu aveam să înţeleg că am intrat în politică tocmai din dorinţa de a pune în valoare conceptele publicistului, arătate mai sus şi de a estompa, până la dispariţie, principiile oarbe ale politicianului. Mulţi îmi spun că sunt idealist şi, confruntat cu realitatea din politica mioritică, am ajuns deja să simt acest lucru prin faptul că nu mă regăsesc într-o astfel de lume în care trebuie să calci peste cadavre şi să participi la compromisuri. Şi totuşi, ce valoare mai are publicistul din mine, cu toate principiile lui, dacă ele nu pot fi aplicate?

Aşadar, se poate!

Fie că vrem ori nu, sportul rege, fotbalul şi politica au fost şi vor rămâne, în România, o sursă interminabilă de controversă între suporterii/ susţinătorii rivali şi nu numai. Tot românul se pricepe la fotbal, mai cu seamă la politică, dar foarte puţini înţeleg cât de nefastă este implicarea politicului în fotbal şi în sport, în general, într-o societate ca a noastră, divizată şi pasională până la absurd, în care apartenenţa/ simpatia pentru o formaţie/ formaţiune s-a transformat într-un adevărat război româno-român.
Implicarea politicului în fotbalul local, căci despre asta este vorba, a început odată cu finanţarea discreţionară, într-un an electoral, din bugetul public, a FC Unirea Câmpina de către puterea portocalie care deţinea controlul absolut în administraţia locală mandatul trecut şi a continuat până în zilele noastre, când aceiaşi oameni (de data asta aflaţi în minoritate) au găsit de cuviinţă să-şi continue opera de „mecenat” pe spinarea contribuabililor, promovând un proiect de hotărâre în Consiliul Local în urma căruia multe alte miliarde de lei urmau să ajungă în conturile clubului ai cărui adevăraţi proprietari nu aveau în buzunare decât dragostea pentru fotbal. În principal, justificarea PDL-iştilor de a finanţa în continuare proiectul fotbalistic Unirea a fost legată de performanţă, motiv absolut acceptabil, dacă FC Unirea nu ar fi reprezentat, din păcate, în lunile din urmă, un adevărat agent electoral cu implicaţii politice părtinitoare absolut scandaloase ale unora dintre conducătorii clubului. Sigur că sportivii nu au nicio vină pentru faptul că munca şi imaginea lor au fost folosite în astfel de scopuri, pe bani publici, însă din punct de vedere principial ei trebuie să înţeleagă faptul că politica nu are ce să caute în sport.
Finalul spectacolului sinistru pus în scenă de PDL-işti s-a consumat, după cum se ştie, în prima şedinţă de Consiliu Local a acestui mandat, atunci când proiectul de finanţare pentru FC Unirea a fost respins cu argumente temeinice de actuala majoritate USL – PPDD, care nu s-a mai arătat dispusă să îmbrace în bani publici o echipă cu proprietari fără bani. Cu banii ce ar fi trebuit îngropaţi într-o altfel de performanţă efemeră, administraţia locală îşi propune şi chiar este obligată să construiască/ achiziţioneze baze sportive, de care să beneficieze copiii şi tinerii câmpineni care azi şi în urma acestor lipsuri nu se mai regăsesc în propriul lor oraş. Dincolo de toate aceste argumente, care în prezent sunt înfierate cu veninul de rigoare de către devoratorii de bani publici prin conferinţe de presă, site-uri media şi reţele de socializare, pe termen lung oraşul va avea de câştigat edificii (stadioane, terenuri de sport) care vor rămâne spre folosinţă generaţiilor următoare.
Faptul că decizia majorităţii actuale din Consiliul Local a fost una corectă s-a dovedit în scurt timp, pentru că azi, din câte se pare, FC Unirea Câmpina şi-a găsit un investitor privat care îi va suporta, cum este şi normal, toate cheltuielile. Aşadar, se poate!

Victoria unui suflet stins

Când scriu aceste rânduri, rezultatele oficiale ale Referendumului pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu din 29 iulie nu sunt încă finalizate. Cu toate astea, încă de la ora închiderii urnelor, pedeliştii şi-au anunţat victoria (ce sistem diabolic de a număra voturile patronează oamenii ăştia) cu flacăra democraţiei în mâini, o victorie consfinţită, paradoxal, de un eşec zdrobitor în faţa a 8 milioane de români care le-au întors spatele.
Vă mărturisesc că mă aşteptam la un astfel de deznodământ, pentru că aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, rezultatul Referendumului era previzibil într-o ţară al cărei popor este atât de divizat, însă nu credeam că în faţa unui adevăr absolut şi anume faptul că jumătate din naţiune nu te mai vrea, Băsescu ar mai avea puterea să rânjească în faţa camerelor de televiziune, batjocorind aşteptările şi voinţa celor care l-au sancţionat.
Duminică, aproape de miezul nopţii, după Referendum, măcinat de propria decadenţă politică, dar mai ales morală, Băsescu a ieşit în faţa naţiunii cu o flacără pâlpâindă, vorbind în continuare de o lovitură de stat. La drept vorbind, cred că flacăra era, de fapt, ultima zvâcnire a unui suflet de mult stins, iar lovitura de stat din mintea lui, voinţa legitimă a milioane de români în numele cărora îşi permite să vorbească, să acţioneze, întotdeauna susţinut de o minoritate.
De fapt, concluzia acestui referendum ar putea fi aceea că preşedintele Băsescu a pierdut în confruntarea cu propriul său popor şi bruma de legitimitate pe care o mai avea. În mod normal, ar trebui să-şi prezinte demisia şi să lase ţara să-şi urmeze cursul destinului. Sunt sigur că nu va fi aşa, războiul româno-român va continua, iar nota de plată se va deconta tot din buzunarele noastre.

P.S. 1 La Câmpina, noul legislativ local şi-a început activitatea în forţă. Una dintre deciziile importante a fost aceea prin care multe miliarde de lei vechi vor rămâne în bugetul public în loc să meargă la o echipă de fotbal. Sportul local trebuie categoric susţinut, dar nu exclusiv din banii comunităţii, pentru că altfel, automat, apare corupţia.
P.S. 2 În zilele următoare (2-4 august), în oraşul nostru va avea loc, la Casa Tineretului (în aer liber), cea de-a doua ediţie a Festivalului Jazz Rock, organizat de Club Live, Liviu Briciu şi administraţia locală. Un festival profesionist, la care vă asigur că merită să fiţi prezenţi.

Dacă...

De multe zile aud în jurul meu comentariile a tot felul de indivizi care, indiferent pe ce temă ar deschide o discuţie, sfârşesc prin a-şi da cu părerea faţă de ceea s-a transformat într-o  adevărată psihoză naţională a acestui iulie înăbuşitor, referendumul de demitere a preşedintelui Traian Băsescu.
Unii înfierează despotismul băsescian, iar alţii pe cel antonescian şi toţi se întreabă ce se va întâmpla dacă... preşedintele va fi ori nu va fi demis prin votul poporului. Observ cu îngrijorare că în jurul acestui DACĂ se ţes tot felul de scenarii apocaliptice, fără să se ţină seama de faptul că, totuşi, în lumea asta, nimeni nu este de neînlocuit. Sunt de acord că dispariţia/ rămânerea lui Băsescu la butoanele puterii ori a lui Antonescu din/în viaţa politică ar putea modifica în sensuri diferite traiectoria societăţii româneşti, însă nu accept ideea acreditată de tot felul de politruci, conform căreia destinul acestei naţii începe şi se termină odată cu cei doi.
Mai sunt câteva zile până la referendum, un exerciţiu democratic cu rezultat previzibil, după părerea mea şi cred că în locul acestei dileme de tip moromeţian - ce se întâmplă dacă... - ar trebui, mai întâi, să răspundem chemării de a ne exprima opinia printr-o prezenţă masivă la vot, care ne va scuti ulterior de încă o povară morală, pentru că altfel ne va fi dificil să ne cerem drepturile în faţa oricărui deţinător de putere, din moment ce-l nesecototim pe cel mai elementar dintre ele.
Ştiu că nu este uşor să întorci şi celălalt obraz, în calitate de cetăţean al acestui popor, după ce 22 de ani ai fost pălmuit peste primul fără încetare şi tocmai de aceea, când scriu aceste rânduri, îmi revin în minte, obsesiv, ca un îndemn la introspecţie şi echilibru, versurile din poemul Dacă, scris de Rudyard Kipling, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, care spun aşa:

„Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,
Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,
(...)
Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,
Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,
(...)
Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!”

Mai este, oare, posibil în zilele noastre ca înainte de a ne declara susţinătorii unei tabere politice sau a alteia, să rămânem oameni?

Războiul româno-român

Avem sau nu acum nevoie de tot bâlciul ăsta naţional care se cheamă referendumul de înlăturare a preşedintelui Traian Băsescu? Trebuie să respectăm cu sfinţenie principiile comunitare pe care Europa ni le flutură pe sub nas, conştienţi fiind că ele nu sunt, în mare măsură, respectate pe plan intern? Sunt îngrijoraţi mai marii instituţiilor europene de soarta tinerei noastre democraţii sau mai degrabă sunt speriaţi de semnele de slăbiciune tot mai evidente ale „asociaţiei” de naţiuni pe care s-au obligat să o conducă? Iată câteva întrebări la care trebuie să reflectăm îndelung în perioada imediat următoare, spun eu obligatoriu înaintea zilei (zilelor) în care vom merge la urne. Poate vă întrebaţi de ce ar trebui să găsim explicaţii, noi, cei de la baza piramidei, în faţa unor astfel de dileme. Simplu. Pentru că rămânerea în funcţie ori demiterea preşedintelui republicii nu mai este doar o chestiune de simpatie ori antipatie faţă de un om politic, ci mai degrabă demonstraţia unui popor, pus de multe ori la colţ pe nedrept în istoria lui,  că îşi poate hotărî singur soarta. Nu ştiu cât de oportună este în acest moment decizia de suspendare a lui Băsescu, însă ştiu că ea este una legitimă, în consonanţă cu nemulţumirile faţă de un regim, a milioane de români. În ceea ce priveşte reacţia anumitor lideri europeni faţă de ce se întâmplă în România, cred că la nivel de principiu comunitar este una corectă, însă mă întreb de ce aceşti oameni care se arată oripilaţi de deciziile politice ale unei majorităţi parlamentare nu au reacţionat niciodată până în acest moment în faţa abuzurilor grave care au afectat şi afectează dreptul populaţiei de a trăi decent, prevăzut în Constituţia României? Şi acesta este doar un exemplu din sutele care amărăsc zilnic vieţile românilor.
Din păcate, în toată istoria noastră, deciziile marilor puteri europene şi mondiale ne-au influenţat viaţa. Asta se întâmplă şi azi, pe fondul unui nedorit război româno-român.

P.S. Ieri, într-o conferinţă de presă organizată de Primărie, edilul şef al oraşului, Horia Tiseanu, a abordat o temă interesantă despre care am tot scris de-a lungul timpului în această rubrică şi anume faptul că proiectul „Calea Dacia” a fost luat la verificat de instituţiile statului. Reacţia vehementă a primarului a lăsat să se înţeleagă faptul că sunt probleme grave legate de acest proiect. Voi reveni cu amănunte.

Machiavelismul dâmboviţean

Am încercat în ultima săptămână, în care s-au  întâmplat atât de multe lucruri importante pe scena politică românească, să mă abţin de la orice fel de comentariu şi să cântăresc lucrurile din punctul de vedere al beneficiarului deciziilor clasei conducătoare de naţie. Am vrut să înţeleg cât mai bine ce se întâmplă şi mai ales de ce se întâmplă ca după 22 de ani de libertate postcomunistă să nu ne găsim încă liniştea şi echilibrul în acest colţ de lume binecuvântat din multe puncte de vedere şi totuşi atât de fragil când vine vorba de educaţie, comportament şi moralitate. N-am să aduc în discuţie necesitatea înlăturării regimului băsescian şi nici pe cea a instaurării celui antonescian, ci mai degrabă aş vrea să comentez sursa generatoare a dezechilibrului social permanent, care din punctual meu de vedere este machiavelismul dâmboviţean.
Pentru cine nu ştie, Machiavelli a fost un strălucit scriitor, om politic şi diplomat din Florenţa secolului al XV-lea, a cărui teorie era aceea că “în politică dictează interesul şi forţa, nu considerentele de ordin moral”. El a fost primul care a formulat conceptual “raţiune de stat” şi a avut o mare influenţă asupra sistemului de gândire în politică până în zilele noastre.
Aşadar, ceea ce se întâmplă în România acum îşi are rădăcinile undeva în trecut, cu câteva sute de ani în urmă, într-o Europă medievală, care între timp a învăţat că în politica modernă, puterea poate fi dobândită şi prin mijloace uneori lipsite de moralitate, însă modul în care o foloseşti nu poate avea nicio legătură cu ceea ce Machiavelli a inventat. Cu regret şi responsabilitate spun că societatea românească trăieşte, încă, prin liderii ei, în acele vremuri demult uitate, pentru că în afara dorinţei acerbe de a dobândi puterea prin orice mijloace, niciunul dintre ei nu s-a folosit de ea exclusiv în favoarea naţiunii. Sper ca raţiunea radicalismului politic pe care îl trăim în această vară fierbinte să fie reaşezarea societăţii în matca normalităţii, pentru că altfel avem toate şansele să asistăm la decizii din ce în ce mai ciudate ale electoratului împins la periferia valorilor europene.

P.S. În plan local, lucrurile par să fi intrat într-o perioadă de acalmie, după ce administraţia Tiseanu a pierdut puterea în Consiliul Local. Pedeliştii sunt destul de apatici şi oarecum speriaţi că odată cu naufragiul lui Băsescu vor intra şi ei definitiv în derivă. Se aude că primarul Tiseanu îşi caută o nouă barcă politică pe la pontoanele celor de la putere şi că toată lumea strâmbă din nas. Ar fi culmea să se repete istoria din 2008 când, după “măcelul” din campania electoral, am asistat la pupăturile greţoase ale “adversarilor”.

Cine ascute creioane în Primărie?

După euforia victoriei în alegeri, primarul portocaliu Tiseanu (sunt curios să văd cât îl ţine, în contextul actual, fidelitatea faţă de această culoare) a înţeles destul de repede că al treilea mandat al său în fruntea oraşului nu este decât rezultatul unei târguieli nefinalizate, în care a cerut şi a obţinut, în grabă, de la „susţinătorii” săi, doar funcţia de primar, fără să-l mai intereseze şi controlul în Consiliul Local, ca în mandatele precedente. Sigur că nu putea să aibă o asemenea pretenţie, în măsura în care a acceptat dintotdeauna să fie doar un pion de schimb. Dar să te mulţumeşti azi cu un rol decorativ, după ce în campania electorală era cât pe ce să scoţi flăcări pe nas împotriva contracandidatului tău, mi se pare o adevărată noapte a minţii.
În fapt, după votul de învestitură de săptămâna trecută, majoritatea politică formată în Consiliul Local de consilierii USL şi PP-DD, a trecut frâiele puterii administrative din mâinile primarului în cele ale viceprimarului Ion Dragomir, iar Tiseanu cu ai lui au ajuns în opoziţie, fără să crâcnească, ca şi cum de undeva, din ceruri, s-ar fi pogorât asupra lor duhul împăcării. Nu am văzut nicio reacţie publică din care să reiasă nemulţumirea portocaliilor învingători în alegeri, pentru că de aici înainte vor ascuţi creioane, aşa cum însuşi Tiseanu îl persifla într-o recentă emisiune televizată pe viitorul viceprimar. Ce să însemne oare o astfel de tăcere subită? Să fi înţeles ei, portocaliii, cine va ascuţi cu adevărat creioane în Primărie? Ori o astfel de reacţie poate fi pusă pe seama târguielii nefinalizate asupra căreia am făcut referire mai sus? În oricare dintre aceste situaţii, băieţii ăştia îşi dovedesc încă o dată diletantismul şi nu sunt deloc încântat că oraşul rămâne, într-un fel, şi pe mâinile lor. Din păcate, în politica românească este posibil orice, iar ceea ce azi reprezintă o înţelegere între oameni bine intenţionaţi, mâine se poate transforma în motiv de dispută. Şi aşa stând lucrurile, atunci când există bună credinţă, orice dispută poate aduce progres pentru comunitate, singurul lucru pentru care merită să lupţi într-o astfel de cloacă politică.

P.S. Duminică seara, Spania a câştigat Campionatul European de fotbal în detrimentul Italiei. O victorie muncită, meritată şi curată a spaniolilor, care nu au avut nevoie de „arbitri” ori „înţelegeri nefinalizate” cu mai marii fotbalului. Să fie ăsta un exemplu pentru toţi politrucii din ţara asta, care cumpără voturi, titluri şi demnităţi pe bandă rulantă?

Să le întoarcem indiferenţa!

Decizia surprinzătoare a justiţiei române de a-l trimite după gratii pe fostul premier Adrian Năstase va rămâne, incontestabil, un punct de referinţă, atât în politica cât şi în bulversanta societate românească post-decembristă. Nu am de gând să comentez motivele pentru care Năstase a ajuns în această situaţie şi nici gestul prin care a vrut să-şi pună capăt zilelor, pentru că sunt convins că alegerea unei astfel de soluţii ţine, în ultimă instanţă, de o dimensiune necunoscută mie, cea a limitelor umane, caracteristică fiecărui individ în parte, asupra căreia nu se pot exprima decât specialiştii. În schimb, merită comentată setea de sânge a unor nenorociţi care prin comportamentul lor de hăitaşi exacerbează o stare de intoleranţă generală, ce nu duce decât la separatism şi descompunerea a unei societăţi ce acum, mai mult ca oricând, are nevoie de linişte şi echilibru. La ce bun, în calitate de politician opozant lui Năstase ori formator de opinie pe la televiziuni, să loveşti într-un om căzut? Cui foloseşte crucificarea lui Năstase, care nu este cu nimic mai rău ori mai bun decât majoritatea politrucilor post-decembrişti care s-au perindat la putere? Cetăţeanului de rând în niciun caz, pentru că ceea ce se întâmplă azi, pe faţă, în România, nu este decât o continuare a unui război ascuns al hienelor politicianiste, care de ani de zile îşi delimitează teritoriul fără niciun fel de reţinere, în văzul tuturor.
Fie că este sau nu un act de justiţie corect (şi asta este o altă problemă gravă cu care se confruntă societatea românească), cred că arestarea lui Năstase trebuie privită cu indiferenţă, pentru că înaintea acestui tip de moralitate (absolut discutabil) avem multe alte probleme grave de rezolvat. Nu sunt deloc printre aceia care pun moralitatea politică pe ultimul plan, însă cum putem vorbi despre o asemenea moralitate într-o societate în care anumite categorii de indivizi primesc mită pentru a merge la vot, bolnavii mor cu zile în spitale şi o mare parte a populaţiei nu are acces la educaţie. Sărăcia şi umilinţa nu vor putea genera niciodată oameni politici morali şi tocmai de aceea astfel de reglări de conturi (vezi cazul Năstase) trebuie tratate cu indiferenţă. De fapt, trebuie doar să le întoarcem indiferenţa pe care au aruncat-o în sufletul nostru în ultimii 22 de ani.

P.S. Mâine (miercuri, 27 iunie) va avea loc ceremonia de învestire a aleşilor locali. Primarul şi consilierii locali vor depune jurământul, după care, conform procedurii impuse de legea administraţiei publice locale, se va trece la formarea unei majorităţi în Consiliul Local şi alegerea prin vot secret a viceprimarului. Este foarte posibil ca viitoarea alianţă politică din Consiliul Local să genereze un viceprimar surpriză şi o majoritate care să-l trimită în opoziţie pe Tiseanu şi PDL pentru următorii patru ani. Cu toate astea, în politică este posibil orice...