Scriam într-o ediţie anterioară, dacă nu mă înşel acum două săptămâni, că până pe 9 decembrie ne aşteaptă o campanie electorală murdară, care pe alocuri, probabil, va ajunge chiar la cote încă neatinse în vremea ultimilor 21 de ani. Nu trebuie să fii politolog, sociolog ori vreun soi de analist, ca să ajungi la o asemenea concluzie, pentru că este lesne de priceput miza enormă care dinamitează oligarhia politică ce gravitează azi în jurul puterii. Divizaţi, corupţi şi incompetenţi (cu mici excepţii) până în măduva oaselor, politrucii zilei au „reaşezat” societatea românească în două nuclee dure de cetăţeni orbi, care nu mai au altă treabă decât aceea să se războiască între ei, pentru ca în final să obţină un mare şi democratic NIMIC.
Mă uit cu amărăciune la zeci, sute şi mii de oameni care s-au angajat în slujba unei forţe politice sau alta, a unui candidat sau altul, fără să aibă absolut nimic în comun cu cei pe care îi sprijină şi îi reprezintă. Ţinuţi în şah de o existenţă mizerabilă (şi aici mă refer la sărăcie), foarte mulţi dintre aceşti cetăţeni orbi se constituie într-o masă de manevră plătită cu ziua, al cărei rol se va încheia odată cu introducerea buletinului de vot în urnă, îndeletnicire care în România a început să transforme democraţia europeană într-o şcoală de slugi.
În rândurile care urmează, mă despart cu mare plăcere de această categorie de cetăţeni orbi, lăsându-i să slugărească pentru NIMENI şi NIMIC şi mă adresez celor rămaşi între graniţele decenţei, pentru care România nu a reprezentat şi nu va reprezenta niciodată o gaşcă politică. Sunt foarte mulţi, foarte puternici, dar extrem de scârbiţi şi debusolaţi. Pentru ei am să încerc să creionez, cât mai obiectiv posibil, portretele celor patru candidaţi cu şanse reale de a reprezenta Colegiul Câmpina (1 Senat şi 2 Deputaţi) în viitorul Parlament al ţării. Poate că un punct de vedere avizat (mă refer la faptul că pe unii dintre candidaţi îi cunosc foarte bine) şi de bună credinţă le va uşura acestora clipa deciziei, în care vor pune sau nu ştampila pe buletinul de vot în dreptul unuia sau a altuia dintre competitorii politici.
Pentru a mai colora atmosfera de campanie, am să-i redenumesc pe candidaţi după cum urmează: Georgică Severin – candidatul roşu, Alexandru Matei – candidatul alb, Virgil Guran – candidatul galben, Alexandru Anghel – candidatul portocaliu.
Din motivul că îmi este cel mai cunoscut dintre candidaţi, încep azi demersul potretistic cu Virgil Guran, candidatul galben pentru Camera Deputaţilor. De ce galben? Pentru că de aproximativ patru ani este membru al Partidului Naţional Liberal, trecut în vremea din urmă prin APR şi PSD.
Virgil Guran este un personaj extrem de complex (fie şi numai pentru faptul că se află la a doua căsătorie şi are patru copii), despre viaţa căruia s-ar putea scrie un roman. Fost ofiţer al Armatei Române, acesta a dezbrăcat haina militară imediat după Revoluţie, convins fiind că viitorul democratic îi va oferi şansa să se lanseze în afaceri. Spirit întreprinzător, a început să înveţe comerţ cu o tarabă în autogara Câmpina, pentru ca la mijlocul anilor 90 să devină unul dintre cei mai importanţi angrosişti de mărfuri din oraş. Încrederea în oameni şi asocierea cu personaje nepotrivite l-au adus în pragul falimentului, pentru ca în numai câţiva ani să redevină ce a fost, punând pe picioare alte afaceri. Ajuns din nou pe val, Guran şi-a dorit mai mult în planul afacerilor şi cel social, înfiinţând o Asociaţie a Oamenilor de Afaceri la nivel naţional şi chiar o bancă de credit cooperatistă, ceea ce i-a adus un capital de imagine care l-a propulsat în cercurile elitiste economice şi chiar guvernamentale în acea vreme tulbure, când puterea politică o deţineau ţărăniştii. Tenace şi foarte orgolios, aşa cum am văzut până acum, Guran a ajuns repede în vizorul celor pe care îi critica (şi atunci ca şi acum) în emisiunile televiziunilor naţionale. Şi asta i-a fost aproape fatal. În urma unui fulgerătoare anchete (cu accente staliniste), în care procurorii l-au pus cu spatele la zid (pentru făcute sau nefăcute în calitate de afacerist), Guran a ieşit pe jumătate dărâmat psihic şi financiar. Mult mai târziu avea să recunoască faptul că în acea perioadă a vieţii era mult prea necopt pentru o astfel de luptă cu sistemul şi de ce nu cu propriul orgoliu. Copt sau necopt, cert este faptul că în urma acestei ciudate întâmplări (spun asta pentru că de atunci şi până azi omul îşi susţine nevinovăţia şi o dovedeşte cu documente şi sentinţe de la CEDO), Guran a rămas proprietarul unui folclor de neşters, folosit ori de câte ori este nevoie, mai ales în preajma alegerilor, de adversarii săi politici şi al unei mari pierderi financiare, care l-a adus din nou înspre faliment. În următorii zece ani a renunţat la donquijotism, şi-a văzut de afaceri, familie şi de pasiunea sa, fotbalul, reconstruind (pentru a câta oară?) ceea ce se dărâmase, inclusiv o parte din imaginea publică.
Aşadar, ca un fel de scurtă recapitulare, am putea spune până aici că Virgil Guran este tenace, orgolios, uneori credul, stăpân pe sine în situaţii limită şi gata oricând să o ia de la capăt. Pentru ca vreau să fiu obiectiv, am să revin la un moment important din viaţa lui şi atât de invocat de adversarii săi politici, acela în care a fost anechetat pentru presupuse afaceri ilegale. Logic, dacă ar fi existat o asemenea vinovăţie, ea trebuia să producă efecte, condamnări cu executare ori cu suspendare. Pentru că nu îmi închipui că la ora aceea, când puterea ţărănisă îi pusese gând rău, Guran ar fi rămas nepedepsit. Cu toate acestea, el nu a fost niciodată condamnat, aşa că orice altă discuţie cred nu-şi mai are rostul.
În anii 2004 – 2005 a reintrat în politică la organizaţia locală a PSD, de unde avea să plece destul de repede, în urma unui scrutin de partid care i-a oferit ocazia să candideze la funcţia de preşedinte şi să piardă în favoarea lui Mihai Şerbănoiu. Obişnuit să fie mereu vioara întâi, Guran a ales să părăsească social-democraţia locală, pentru ca în anul 2008, printr-un complex de împrejurări încă neelucidat de mine, să ajungă în postura de director de campanie electorală a candidatului liberal pentru Camera Deputaţilor, Ioan Simion. După o bătălie politică spectaculoasă (vă reamintiţi, împotriva lui Florin Anghel), Ioan Simion a pierdut la mustaţă dreptul de a intra în Parlament, iar Guran s-a înscris în PNL, ajungând ulterior preşedinte al organizaţiei locale. Angrenat în acest nou proiect politic, Guran a candidat din partea USL pentru funcţia de primar al oraşului. Foarte puţin ajutat de mediile de afaceri care aveau alte interese (nu intru în detalii, pentru că toată lumea cunoaşte adevărul), Guran şi echipa sa au obţinut aproximativ 7500 de voturi de la câmpineni, ceea ce nu este puţin.
Astăzi, acelaşi Guran candidează pentru un loc în Parlamentul României. Începe o altă luptă oarbă şi plină de mizerii, care inevitabil lasă urme. Am vrut să aflu care este mecanismul prin care un om cu biografia lui continuă să-şi dorească să fie în cercul celor puternici şi l-am întrebat dacă nu cumva gustul banului public ar putea să reprezinte un motiv. Mi-a răspuns că nu l-a interesat şi nu-l va interesa niciodată aşa ceva şi că asta se poate dovedi oricând. Ei bine... şi atunci? – l-am iscodit eu, dornic să primesc totuşi un răspuns. „Dintotdeauna am crezut în forţa şi priceperea mea de a schimba ceva în bine pentru societate. Sunt incomod, am gura mare şi asta nu mă ajută deloc în politică, printre oameni cu interese mărunte. Probabil nu este încă timpul celor care vor să facă ceva şi pentru cei din jur, dar cu toate astea nu dezarmez, merg până la capăt”.
În loc de concluzie, lansez câteva teme de gândire: este oare acest tip de om cel care are căderea să ne reprezinte interesele la vârful puterii? Ne va abandona el, oare, odată ajuns acolo? Va fi el marioneta cuiva, după o viaţă întreagă în care orgoliul şi dorinţa de a fi primul, l-au urcat în paradis şi l-au coborât în infern? La toate aceste întrebări va trebui să găsiţi dvs. răspunsurile, pentru că vrând-nevrând, el reprezintă una dintre ofertele politice de azi, care mâine ar putea să vă hotărască soarta.
P.S. Sunt plăcut surprins de faptul că mulţi dintre aceia care nu au putut ajunge la lansarea volumului meu de publicistică, Rămân să disper printre ai mei, s-au interesat cum pot intra în posesia lui. În curând, el va putea fi găsit la librăria Diverta (sper să nu dureze prea mult formalităţile) şi începând de sâmbătă, 3 noiembrie, la chioşcurile de presă ale Prevo Distribution.
Mă uit cu amărăciune la zeci, sute şi mii de oameni care s-au angajat în slujba unei forţe politice sau alta, a unui candidat sau altul, fără să aibă absolut nimic în comun cu cei pe care îi sprijină şi îi reprezintă. Ţinuţi în şah de o existenţă mizerabilă (şi aici mă refer la sărăcie), foarte mulţi dintre aceşti cetăţeni orbi se constituie într-o masă de manevră plătită cu ziua, al cărei rol se va încheia odată cu introducerea buletinului de vot în urnă, îndeletnicire care în România a început să transforme democraţia europeană într-o şcoală de slugi.
În rândurile care urmează, mă despart cu mare plăcere de această categorie de cetăţeni orbi, lăsându-i să slugărească pentru NIMENI şi NIMIC şi mă adresez celor rămaşi între graniţele decenţei, pentru care România nu a reprezentat şi nu va reprezenta niciodată o gaşcă politică. Sunt foarte mulţi, foarte puternici, dar extrem de scârbiţi şi debusolaţi. Pentru ei am să încerc să creionez, cât mai obiectiv posibil, portretele celor patru candidaţi cu şanse reale de a reprezenta Colegiul Câmpina (1 Senat şi 2 Deputaţi) în viitorul Parlament al ţării. Poate că un punct de vedere avizat (mă refer la faptul că pe unii dintre candidaţi îi cunosc foarte bine) şi de bună credinţă le va uşura acestora clipa deciziei, în care vor pune sau nu ştampila pe buletinul de vot în dreptul unuia sau a altuia dintre competitorii politici.
Pentru a mai colora atmosfera de campanie, am să-i redenumesc pe candidaţi după cum urmează: Georgică Severin – candidatul roşu, Alexandru Matei – candidatul alb, Virgil Guran – candidatul galben, Alexandru Anghel – candidatul portocaliu.
Din motivul că îmi este cel mai cunoscut dintre candidaţi, încep azi demersul potretistic cu Virgil Guran, candidatul galben pentru Camera Deputaţilor. De ce galben? Pentru că de aproximativ patru ani este membru al Partidului Naţional Liberal, trecut în vremea din urmă prin APR şi PSD.
Virgil Guran este un personaj extrem de complex (fie şi numai pentru faptul că se află la a doua căsătorie şi are patru copii), despre viaţa căruia s-ar putea scrie un roman. Fost ofiţer al Armatei Române, acesta a dezbrăcat haina militară imediat după Revoluţie, convins fiind că viitorul democratic îi va oferi şansa să se lanseze în afaceri. Spirit întreprinzător, a început să înveţe comerţ cu o tarabă în autogara Câmpina, pentru ca la mijlocul anilor 90 să devină unul dintre cei mai importanţi angrosişti de mărfuri din oraş. Încrederea în oameni şi asocierea cu personaje nepotrivite l-au adus în pragul falimentului, pentru ca în numai câţiva ani să redevină ce a fost, punând pe picioare alte afaceri. Ajuns din nou pe val, Guran şi-a dorit mai mult în planul afacerilor şi cel social, înfiinţând o Asociaţie a Oamenilor de Afaceri la nivel naţional şi chiar o bancă de credit cooperatistă, ceea ce i-a adus un capital de imagine care l-a propulsat în cercurile elitiste economice şi chiar guvernamentale în acea vreme tulbure, când puterea politică o deţineau ţărăniştii. Tenace şi foarte orgolios, aşa cum am văzut până acum, Guran a ajuns repede în vizorul celor pe care îi critica (şi atunci ca şi acum) în emisiunile televiziunilor naţionale. Şi asta i-a fost aproape fatal. În urma unui fulgerătoare anchete (cu accente staliniste), în care procurorii l-au pus cu spatele la zid (pentru făcute sau nefăcute în calitate de afacerist), Guran a ieşit pe jumătate dărâmat psihic şi financiar. Mult mai târziu avea să recunoască faptul că în acea perioadă a vieţii era mult prea necopt pentru o astfel de luptă cu sistemul şi de ce nu cu propriul orgoliu. Copt sau necopt, cert este faptul că în urma acestei ciudate întâmplări (spun asta pentru că de atunci şi până azi omul îşi susţine nevinovăţia şi o dovedeşte cu documente şi sentinţe de la CEDO), Guran a rămas proprietarul unui folclor de neşters, folosit ori de câte ori este nevoie, mai ales în preajma alegerilor, de adversarii săi politici şi al unei mari pierderi financiare, care l-a adus din nou înspre faliment. În următorii zece ani a renunţat la donquijotism, şi-a văzut de afaceri, familie şi de pasiunea sa, fotbalul, reconstruind (pentru a câta oară?) ceea ce se dărâmase, inclusiv o parte din imaginea publică.
Aşadar, ca un fel de scurtă recapitulare, am putea spune până aici că Virgil Guran este tenace, orgolios, uneori credul, stăpân pe sine în situaţii limită şi gata oricând să o ia de la capăt. Pentru ca vreau să fiu obiectiv, am să revin la un moment important din viaţa lui şi atât de invocat de adversarii săi politici, acela în care a fost anechetat pentru presupuse afaceri ilegale. Logic, dacă ar fi existat o asemenea vinovăţie, ea trebuia să producă efecte, condamnări cu executare ori cu suspendare. Pentru că nu îmi închipui că la ora aceea, când puterea ţărănisă îi pusese gând rău, Guran ar fi rămas nepedepsit. Cu toate acestea, el nu a fost niciodată condamnat, aşa că orice altă discuţie cred nu-şi mai are rostul.
În anii 2004 – 2005 a reintrat în politică la organizaţia locală a PSD, de unde avea să plece destul de repede, în urma unui scrutin de partid care i-a oferit ocazia să candideze la funcţia de preşedinte şi să piardă în favoarea lui Mihai Şerbănoiu. Obişnuit să fie mereu vioara întâi, Guran a ales să părăsească social-democraţia locală, pentru ca în anul 2008, printr-un complex de împrejurări încă neelucidat de mine, să ajungă în postura de director de campanie electorală a candidatului liberal pentru Camera Deputaţilor, Ioan Simion. După o bătălie politică spectaculoasă (vă reamintiţi, împotriva lui Florin Anghel), Ioan Simion a pierdut la mustaţă dreptul de a intra în Parlament, iar Guran s-a înscris în PNL, ajungând ulterior preşedinte al organizaţiei locale. Angrenat în acest nou proiect politic, Guran a candidat din partea USL pentru funcţia de primar al oraşului. Foarte puţin ajutat de mediile de afaceri care aveau alte interese (nu intru în detalii, pentru că toată lumea cunoaşte adevărul), Guran şi echipa sa au obţinut aproximativ 7500 de voturi de la câmpineni, ceea ce nu este puţin.
Astăzi, acelaşi Guran candidează pentru un loc în Parlamentul României. Începe o altă luptă oarbă şi plină de mizerii, care inevitabil lasă urme. Am vrut să aflu care este mecanismul prin care un om cu biografia lui continuă să-şi dorească să fie în cercul celor puternici şi l-am întrebat dacă nu cumva gustul banului public ar putea să reprezinte un motiv. Mi-a răspuns că nu l-a interesat şi nu-l va interesa niciodată aşa ceva şi că asta se poate dovedi oricând. Ei bine... şi atunci? – l-am iscodit eu, dornic să primesc totuşi un răspuns. „Dintotdeauna am crezut în forţa şi priceperea mea de a schimba ceva în bine pentru societate. Sunt incomod, am gura mare şi asta nu mă ajută deloc în politică, printre oameni cu interese mărunte. Probabil nu este încă timpul celor care vor să facă ceva şi pentru cei din jur, dar cu toate astea nu dezarmez, merg până la capăt”.
În loc de concluzie, lansez câteva teme de gândire: este oare acest tip de om cel care are căderea să ne reprezinte interesele la vârful puterii? Ne va abandona el, oare, odată ajuns acolo? Va fi el marioneta cuiva, după o viaţă întreagă în care orgoliul şi dorinţa de a fi primul, l-au urcat în paradis şi l-au coborât în infern? La toate aceste întrebări va trebui să găsiţi dvs. răspunsurile, pentru că vrând-nevrând, el reprezintă una dintre ofertele politice de azi, care mâine ar putea să vă hotărască soarta.
P.S. Sunt plăcut surprins de faptul că mulţi dintre aceia care nu au putut ajunge la lansarea volumului meu de publicistică, Rămân să disper printre ai mei, s-au interesat cum pot intra în posesia lui. În curând, el va putea fi găsit la librăria Diverta (sper să nu dureze prea mult formalităţile) şi începând de sâmbătă, 3 noiembrie, la chioşcurile de presă ale Prevo Distribution.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu