Rămân să disper printre ai mei

Când vine vorba să scriu despre alţii pe marginea oricărui subiect, îmi este relativ lesne să o fac, pentru că îmi place să analizez cu luciditate oameni şi fapte. Asta este o deformaţie profesională care în timp a devenit chiar o plăcere instinctuală.
Azi trebuie să vorbesc despre mine şi o fac cu mare apăsare, doar din dorinţa de a descrie aşa cum am trăit eu un eveniment care probabil îmi va schimba semnificativ existenţa. În fapt, la prima vedere, debutul meu editorial nu este un moment de interes public, dar am luat hotărârea să împărtăşesc această bucurie cu dvs., cititorii mei, pentru că în definitiv cartea pe care am lansat-o sâmbătă, 27 octombrie, la Casa de Cultură „Geo Bogza” am scris-o împreună, eu şi dvs., într-o simbioză aproape perfectă a năzuinţelor noastre pentru o lume mai dreaptă.
Unii vor spune că sunt arogant închipuindu-mi că toţi cititorii acestei rubrici se situează pe palierul gândurilor mele. Nici vorbă să cred aşa ceva! Îmi ajunge majoritatea pe care am încercat, peste timp, să nu o dezamăgesc.
Lansarea volumului de publicistică „Rămân să disper printre ai mei” (de fapt a fost vorba despre o dublă lansare, Christian Crăciun a tipărit şi el volumul de publicistică „Circumstanţiale”) a debutat sub auspiciile emoţiilor cutremurătoare care au pus stăpânire pe mine în faţa celor aproximativ 100 de invitaţi, prezenţă record în ultimii ani la o asemenea manifestare în Câmpina. Oameni de cultură şi de afaceri, politicieni, elevi, studenţi, presă şi oameni simpli pe care nu-i cunosc. Îi priveam oarecum speriat pe toţi aceia care, aşezaţi rânduri – rânduri pe scaune, se transformaseră subit din cititorii de la celălalt capăt al gândurilor mele în persoane reale, cu aşteptări imediate. Îmi venea să fug pe scări şi să las totul la voia celorlalţi organizatori ori a întâmplării. Însă cu siguranţă aş fi fost catalogat drept nebun sau cel puţin iresponsabil.
Ceea ce a urmat a fost o recunoaştere publică (zic eu cu mult peste meritele mele) a jurnalistului, despre a cărui activitate publicistică şi-au spus punctul de vedere mulţi oameni cu ştaif ai societăţii câmpinene. Evident că m-am simţit răsplătit pentru tot efortul de a fi încercat să schimb ceva prin forţa cuvântului scris în societatea noastră, însă acest gen de recunoaştere nu ar fi fost nici pe departe complet dacă cei cărora le-am adus nenumărate critici nu erau şi ei prezenţi să o constate. Senatorul Severin, primarul Tiseanu, consilierii PDL Dulă şi Bondoc au fost acolo şi asta cred că nu poate să reprezinte decât o formă de respect, care dovedeşte că publicistul şi-a făcut corect treaba. În ceea ce-i priveşte pe cei enumeraţi mai sus, trebuie să recunosc un lucru şi anume acela că odată ce demonstrezi că ai tăria să îşi respecţi „adversarul”, înseamnă că materialul din care eşti plămădit are un anumit fond care îţi susţine prezenţa ca om între oameni. Dincolo de toate astea rămâne timpul, care va demonstra cine este fiecare cu adevărat.
Încărcătura emoţională imensă pe care am suportat-o la debutul meu editorial, dar şi recunoaşterea celor din jur, mi-au generat gândul că ceea ce fac merită continuat, fie şi numai pentru a demonstra că într-un sistem social nenorocit se poate trăi şi altfel decât  cu capul în pământ.

P.S. Săptămâna trecută vă spuneam că de azi voi începe un fel de serial portretistic al candidaţilor propuşi de colegiul nostru (2 Deputaţi şi 1 Senat) pentru alegerile parlamentare. Am să mă ţin de cuvânt începând cu ediţia viitoare.

Cetăţeanul, ca voinţă şi reprezentare

Peste puţină vreme va începe oficial (neoficial a început de mult) campania electorală pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie, care după mine va fi una dintre cele mai dure (a se înţelege calomnioase) campanii dintre câte s-au întâmplat în ultimii 22 de ani. N-am să readuc în discuţie obsedanta temă a divizării poporenilor care, deşi în marea lor majoritate trăiesc rău laolaltă, în propria ţară, se înjură reciproc, cu patos, ori de câte ori au ocazia, de parcă ei ar fi aceia care îşi împart privilegiile puterii şi nu politrucii care îi instigă.
Dar să-i lăsăm pe poporenii talibani să-şi trăiască propria agonie şi să trecem la tema de discuţie pe care o propun azi. V-aţi întrebat vreodată câte minciuni politice este capabil să suporte un român? După câţiva ani de analiză atentă a acestui fenomen (în calitate de publicist care a văzut multe în jurul său), răspunsul complet nu poate fi decât unul filosofico-sociologic în care să facem vorbire despre structura socială a naţiei, nivel de trai, grad de cultură şi chiar etnogeneză. Dar cine mai are răbdare, într-o lume nebună, să intre în profunzimea unui astfel de subiect care, la prima vedere, pare destul de puţin important. Este oare puţin important să te laşi prostit sistematic de o ceată de derbedei politici care îţi macină viaţa până în cele mai mici amănunte? Iată o altă întrebare legată fundamental de prima. Să revenim, însă, la oile noastre (fără nicio legătură cu oripilanta achiziţie a liderilor liberali, Gigi Oierul). Pe scurt, răspunsul întrebării originare este acela că unii dintre români acceptă minciunile politicienilor pentru că au nevoie de o scuză pentru a se lăsa mituiţi şi de ce nu pentru a-şi justifica sentimentul de neputinţă în faţa golăniei generalizate din politică. De câte zeci de ori nu aţi auzit în jurul dvs. dezarmantul verdict: „Dă-i dracului, că toţi sunt la fel!” Sigur că, în proporţie covârşitoare, oamenii au dreptate să gândească astfel, însă povestea asta arată izbitor cu un cerc vicios din care nu vom ieşi niciodată. Pericolul cel mai mare într-o astfel de situaţie este acela de a-i determina şi pe cei puţini de bună credinţă care au mai rămas (ori aşteaptă să ajungă) în politică, să devină în scurt timp nişte satrapi, pentru că oricum sunt asimilaţi cu ceilalţi, incontestabil majoritari. Poate vă întrebaţi care ar fi soluţia ieşirii din acest cerc vicios. În primul rând aceea de a refuza orice fel de „cadou” din partea politrucilor şi exercitarea dreptului la vot conform propriei conştiinţe, fără nicio reţinere. În al doilea rând, de a observa raportul dintre promisiune şi faptă pe toată durata mandatului. Şi, cel mai important, de a sesiza dacă cel propus să te reprezinte are reputaţie ori a participat (girat) vreo hoţie (aici mă refer inclusiv la traficul de infuenţă în propriul folos al politicianului candidat) din bani publici, cel mai negru meşteşug al politrucilor puşi pe căpătuială. Recunosc că nu este deloc simplu să te osteneşti pentru a intra în posesia unor astfel de informaţii, însă trebuie să conştientizăm cu toţii că altfel va fi din ce în ce mai greu să ajungem la un echilibru social.

Trecând de la teorie la practică, să analizăm puţin situaţia concretă în care ne aflăm azi, la doar un pas înaintea scrutinului din 9 decembrie. Colegiul 2 Deputaţi şi Colegiul 1 Senat pe raza cărora ne aflăm şi noi, şi-a împărţit deja zonele de influenţă între USL şi ARD, respectiv candidaţii Georgică Severin/ Senat – Guran Virgil/ Camera Deputaţilor şi Alexandru Matei/ Senat – Alexandru Anghel/ Camera Deputaţilor. PP-DD rămâne încă o necunoscută, din motive pe care le intuiesc, dar pe care deocamdată nu le pot comenta din lipsă de informaţii oficiale. Oricum, principalele două competitoare vor rămâne, probabil, primele două alianţe politice. În baza principiilor enunţate mai sus, în teorie, oferta se cuvine a fi serios analizată, din mai multe puncte de vedere. Unul ar fi acela că avem de a face cu trei noi aspiraţi la vârful puterii: Guran, Matei, Anghel şi un al patrulea deja experimentat, Severin. Sunt ei oare cele mai bune soluţii pentru a reprezenta zona Câmpina în Parlamentul României ori ne aflăm din nou în faţa unui compromis impus de politicienii rupţi de realitate? Până săptămâna viitoare, când am să încep un serial portretistic pentru fiecare în parte, vă invit să vă creionaţi propriile opinii, pe care ulterior să le confruntăm de la distanţă.

P.S.1 Îi invit pe toţi propagandiştii plătiţi din bani publici care se vor grăbi să mă catalogheze pe site-urile de socializare ori în presa on-line drept partizan al USL, să nu se mai facă din nou de rahat în slujba politrucilor corupţi, pentru că eu îmi respect meseria, cititorii şi rămân fidel moto-ului acestei rubrici.
P.S. 2 Sâmbătă, 27 octombrie, ora 11.00, la Casa de Cultură “Geo Bogza” se va întâmpla debutul meu editorial. Îmi voi lansa cartea de eseuri şi publicistică “Rămân să disper printre ai mei”. Un critic literar cu ştaif din zona noastră, care nu poate fi bănuit că mă iubeşte prea tare, a citit lucrarea şi a afirmat într-un cerc de scriitori că ea este o radiografie fidelă a societăţii câmpinene din ultimii ani şi poate cea mai tăioasă culegere de publicistică din Câmpina post-revoluţionară. Asta înseamnă că tot efortul meu de a spune lucrurilor pe nume nu a fost în zadar.
În măsura în care cele aproximativ 100 de locuri disponibile în sala “Constantin Radu” a Casei de Cultură “Geo Bogza” se vor dovedi încăpătoare, îi aştept cu drag pe toţi cei care au rezonat cu scrierile mele.

De ce le e frică de transparenţă

Unul dintre motivele pentru care am intrat în politică a fost acela de a cere transparenţă în actul decizional administrativ, condiţie primordială pentru a dovedi bună credinţă şi respect faţă de cetăţean. După mine, transparenţa în administraţia publică locală se poate manifesta în două direcţii principale şi anume în zona necesităţii şi întâietăţii proiectelor investiţionale (construcţii şi reamenajări edilitare) de mare utilitate publică şi în zona cheltuielilor din banul public, oricare ar fi ele, pe care trebuie să le poată vedea oricine, oricând, până la ultimul leu. Nefiind loc acum (mă refer la spaţiul tipografic) de o analiză amplă în ceea ce priveşte transparenţa pe marginea proiectelor investiţionale, nu-mi rămâne decât să despic firul în patru în ceea ce îi priveşte pe aleşii noştri, care se feresc ca dracul de tămâie să explice pentru ce anume şi la cine ajung resursele bugetare. Oare de ce atâta secretomanie? Nu cumva avem printre noi câţiva M.R. Unguent care se... parfumează pe bani publici? Tot ce este posibil, dar până vom afla, să vă spun o scurtă poveste adevărată, care vine ca o mănuşă pe subiectul nostru.
După cum ştiţi deja (din presă şi înregistrările televizate ale şedinţelor Consiliului Local), atât înainte, cât şi după Serberile Toamnei (Zilele oraşului, de la mijlocul lunii septembrie), am declarat public, în calitate de preşedinte al comisiei de cultură, că am să prezint lista detaliată a cheltuielilor legate de manifestările arătate mai sus. Un gest absolut normal al unui ales local care nu are nimic de ascuns. Nu a trecut multă vreme din momentul în care mi-am anunţat intenţia şi au început să apară tot felul de politruci care să mă atenţioneze că sunt pe cale să creez un precedent şi că ar fi mai bine să mă gândesc la viitor, când şi eu poate voi fi pus în situaţia de a explica anumite devize din bani publici. Ia uite, domnule, ce chestie, mi-am zis eu, mai novice în administraţia locală! Nu cumva oamenii ăştia mă învaţă de bine să nu-mi pun cenuşă în cap? Cuprins, pentru o vreme, de instinctul de conservare şi de codoşeala politicianistă, era cât pe ce să renunţ la ideea transparenţei pe subiectul dat, până într-o zi când tot codoşlâcul lor străveziu mi-a deschis ochii la o împărţeală de bucate în urma căreia s-au luat la ceartă pentru nişte zeci de miliarde de lei vechi nejustificate. Odată cu asta, am înţeles şi de ce le era frică de transparenţă. Atunci am hotărât iremediabil că fac parte dintr-o altă specie de politruci, una care în ciuda mirosului de putere, rămâne cu picioarele pe pământ şi îşi respectă principiile.
Aşa că în viitoarea ediţie a publicaţiei „Info Câmpina”, editată de Primărie şi Consiliul Local, veţi citi în detaliu amănunte cu privire la cheltuiala publică pentru Serbările Toamnei, precum şi o scurtă declaraţie explicativă în acest sens. Toate impuse de mine. Le datorez asta celor care au avut încredere şi m-au trimis să-i reprezint în fruntea oraşului şi sper ca odată creat, acest precedent să fie un nou început de drum între ales şi alegător. În plus, cred că transparenţa totală faţă de cum se cheltuie banul public este cel mai important pas înspre diminuarea corupţiei instituţionale.
P.S. Când scriu aceste rânduri, urmăresc în paralel o transmisiune tv istorică, în direct, care prezintă imagini cu săritura în gol a unui om de la altitudinea de 39 de km faţă de Pământ. La jumătatea distanţei, temerarul a atins chiar viteza sunetului. Şi când te gândeşti că noi nu avem nici măcar îndrăzneala să le impunem politicienilor minimul de respect pe care ni-l datorează.

Îndreptar de aroganţă

Înainte de a scrie ceea ce mulţi dintre dumneavoastră aşteaptă şi anume povestea unei aroganţe pe bani publici, am să comentez, în câteva rânduri, efectul previzibil şi anunţat al celor scrise de mine cu o săptămână în urmă referitor la deplasarea oficială a aleşilor locali (printre care m-am numărat şi eu) într-un schimb de experienţă în Marbella (Spania) – Costa del Sol. Vă spuneam atunci că ceea ce scriu va da naştere multor polemici printre cei care sunt plătiţi de propagandele politice să eticheteze oameni şi fapte. Şi aşa a fost. Pentru că după nici 24 de ore de la sosirea delegaţiei câmpinene pe coasta însorită a Spaniei, lucrurile pe care le-am scris (alimentate de zeci de comentarii susţinute de „anonimi” mai mult sau mai puţin plătiţi din bani publici să facă asta) au început să nască controverse chiar între cei aflaţi de acum în misiune oficială, cu scopul de a învăţa din experienţa unei societăţi mult mai avansate.
În situaţia nou creată, partea bună a fost aceea că, probabil, multe aroganţe (aşa cum îmi place să cataloghez lucrurile şi deprinderile ieşite din comun) dintre cele care s-ar fi putut întâmpla, nu s-au mai întâmplat (această constatare este subiectivă, pentru că se bazează doar pe o presupunere), iar partea proastă este că o bună bucată din timpul petrecut în Spania m-am simţit suspectat pe nedrept (şi totuşi, într-un fel justificat de propriile-mi gânduri scrise înaintea deplasării ) de a fi vânătorul aroganţelor unui grup de aleşi locali plătiţi din banul public să înveţe prin străinătăţuri ce au de făcut (şi mai ales cum) pentru comunitatea în care au fost aleşi. Am făcut această precizare pentru a putea să înţelegeţi starea de spirit care a patronat delegaţia o bună perioadă de timp. Dar să trecem la povestea în sine care, privind lucrurile strict estetic, este una cel puţin fascinantă.
Parafrazându-l pe Cioran, am să vă spun că după această scurtă vizită pe Costa del Sol, strivit de soare (lumină) şi frumuseţe, n-am să mai vreau să mă întorc vreodată, pentru că îmi este teamă să nu descopăr şi lucruri care ar putea să îmi schimbe imaginea pe care mi-am format-o despre aceste ţinuturi încărcate de istorie, cultură şi civilizaţie.
Dincolo de propriile impresii, pe care într-o bună zi probabil că am să le public sub forma unor note de călătorie, delegaţia câmpineană a avut per total un comportament cel puţin meritoriu în faţa autorităţilor din Marbella (oraş turistic, cu 120.000 de locuitori, situat la aproximativ 70 km de Malaga), care conduc o comunitate ce primeşte anual aproximativ 5 milioane de turişti din întreaga lume. Programul zilelor de vizită a fost unul stabilit până la detaliu (în unele situaţii chiar enervant, pentru că deşteptarea era programată la ora 7), cu sesiuni de comunicare (pe domenii de interes – proiectare, administrare şi întreţinere parcuri, sănătate, sport, cultură, urbanism, administraţie publică, salubritate etc.) în prima parte a zilei, pentru ca ulterior, până la ora 14.00 să urmeze vizitele de rigoare la toate obiectivele puse în discuţie.
Personal m-a surprins organizarea aproape impecabilă a gazdelor noastre, disponibilitatea de a ne împărtăşi din experienţa lor şi, de ce nu, de a vorbi tranşant despre părţile negative (supradimensionarea aparatului administrariv) pe care încearcă să le rezolve în actul de guvernare local, toate astea fiind în fond cheia succesului atât de vizibil în orice colţ de stradă. Aproape în fiecare zi, părăsind întâlnirea cu aceşti oameni, mă întrebam ce le vom spune şi ce le vom arăta la Câmpina (strict comparativ), când ne vor întoarce vizita. La drept vorbind, aş vrea ca acest lucru să nu se întâmple prea curând.
În cealaltă parte a timpului, care zilnic, după ora 14.00, rămânea la dispoziţia noastră, fiecare se organiza după propria pornire sufletească. Eu (uneori împreună cu alţi colegi) aproape că mi-am rupt picioarele colindând prin muzee (în cel de gravuri am găsit, printre lucrări de Picasso şi Velasquez, şi un manuscris al lui Cioran, motiv de mare mândrie pentru mine), prin parcuri cu vegetaţie luxuriantă, catedrale, foste cetăţi arabe, zeci de piaţete şi clădiri construite într-o armonie perfectă, cu sute de ani în urmă, de invadatorii arabi şi impecabil conservate ulterior de creştini, terenuri de golf, porturi pline de iahturi luxoase străjuite de noi resorturi construite cu grija de a se respecta specificul arhitectural născut în vremuri îndepărtate. Am văzut statuia lui Don Juan şi zeci de alte sculpturi (copii după autori celebri) care întregesc un peisaj urbanistic pavat până şi la closetele publice cu marmură şi granit. Spre seară, înainte şi după cină, vizibil împovăraţi de aroganţele (!!!) unei societăţi aflate parcă la ani lumină de cea românească, ne reuneam în jurul unui pahar, la terasa înconjurată de palmieri a hotelului, povestindu-ne unul altuia propriile întâmplări din timpul zilei, în surdina unui caffe-concert susţinut de fiecare dată live de un alt trubadur. În jurul nostru mişunau agale zeci de pensionari cu ştaif, sosiţi din toată lumea civilizată a pământului.
Dacă vă vine să credeţi, acolo, în acest decor mirific, am organizat ad-hoc şi una-două „şedinţe” de consiliu, în care opoziţia şi puterea şi-au spus verde în faţă lucruri pe care în alte condiţii nu şi le-ar fi spus, poate, niciodată. Recunosc că am fost iniţiatorul acestor discuţii tranşante, cu scopul de a declanşa în conştiinţa celor prezenţi o conduită politică ulterioară care să ne permită punerea în aplicare a măcar 10% din cele trăite şi văzute în Spania. Sper ca în urma acestor schimburi de opinii (la un moment dat chiar tăioase) să fi reuşit o cât de mică schimbare de mentalitate în relaţiile interumane din administraţia câmpineană. Pentru că altfel vom rămâne întotdeauna în situaţia de a-i admira pe alţii, fără a înţelege cum au ajuns acolo.
Sunt sigur că aş putea scrie despre această deplasare chiar un mic roman, cu multe întâmplări picante şi adevăruri care nu pot fi spuse în presă, dar până atunci, în loc de concluzie, vă propun un îndreptar de aroganţă, la care vă rog să meditaţi: am credinţa că nu poţi obţine nimic esenţial în viaţă până când nu ai o convingere. Convingerea mea (au mai avut-o şi alţii înainte) este că Spania reprezintă ceea ce se vede plus misterul ei. Eu nu am putut alege doar misterul (din cărţi, evident) şi am dorit să ştiu ce se vede, pentru a putea face să se vadă ceva şi în oraşul în care trăiesc. Sunt aproape sigur că aceste gânduri le nutresc şi cei alături de care am reprezentat Câmpina pe tărâm spaniol. Rămâne de văzut care este distanţa până la fapte.

P.S. E posibil ca pe viitor  să fiu proprietarul unei mari şanse de a fi omis de pe lista celor care se vor deplasa pe cale administrativă în străinătate sau, în cel mai bun caz, să fiu trimis de unul singur. Nu am nicio problemă în acest sens, pentru că vreau să fac parte dintr-o altă specie de politruci, una care se foloseşte de pârghiile puterii pentru a aduce mai multă transparenţă şi implicit responsabilitate în rândul clasei politice conducătoare.

Luciditatea rea

Mai mult ca sigur, articolul de faţă va da naştere multor  polemici printre cei care sunt plătiţi de propagandele politice să eticheteze oameni şi fapte, însă puţin îmi pasă, atâta vreme cât ceea ce spun aici este adevărul pe care îl datorez cititorilor mei.
Săptămâna trecută am participat, înghiţind în prealabil multă lămâie, la cea de-a treia şedinţă a Consiliului Local din actuala legislatură. Împovărat de o luciditate rea, care mă obligă să văd, în mine şi în cei din jur, şi ceea ce nu aş fi vrut să văd, am ajuns să consider că aproape tot ceea ce se întâmplă în administraţia publică locală poate fi socotit drept o lucrare de doctorat în ipocrizie. Aproape nimic din ceea ce se vede şi este servit pe tavă opiniei publice nu este adevărat. Aşa-zisa activitate administrativă se măsoară în interese politice, bani, funcţii, putere şi influenţă (cu unele excepţii, care întăresc regula). Oameni care fac parte din aceeaşi familie a intereselor (desigur, coloraţi diferit din punct de vedere politic) se păruiesc în public prin conferinţe de presă şi mai ales în Consiliul Local, pentru ca mai apoi să-şi împartă privilegii pe sub masă fără nicio remuşcare. Doar orgoliile personale îi mai animă uneori să-şi arate cu adevărat muşchii unii altora, dar asta până la intervenţia „arbitrului suveran”, în urma căreia se aşterne liniştea.
Imaginea acestei decadenţe îmi stârneşte un sentiment de compasiune faţă de cei care, privind înspre aleşii lor, încă se mai gândesc la bună credinţă, loialitate şi respect din partea acestora, aşteptând progresul social. Recunosc cu maximă francheţe că nu mai înţeleg deloc lumea de politruci în care am intrat şi mă simt din ce în ce mai reacţionar. Poate vi se pare ridicol că în ultima vreme mă tot văicăresc pe această temă, însă nu am intrat în politică să asist impasibil la ceea ce criticam altă dată şi nici pentru a mă autoironiza în ipostaza de maimuţoi virtuos. Am intrat în politică să îndrept lucruri care au devenit insuportabile în oraşul şi ţara mea. Deocamdată încerc să amân concluziile spre care mă îndreptă cruda realitate, pentru că mai există o speranţă şi anume aceea că printre oamenii pe care i-am descris mai sus am dat, în administraţia locală şi peste unii întregi la cap, care din păcate se tem să umble liberi în curtea interioară a destinului care i-a propulsat în funcţii publice. Asta mă mai face să cred că încă nu este totul pierdut.

P.S. Probabil când veţi citi aceste rânduri eu voi fi ajuns deja pe pământ spaniol, în calitate de membru al delegaţiei oficiale trimisă de administraţia locală într-un schimb de experienţă cu autorităţile din Marbella. Nu sunt sigur care este scopul real al acestei vizite planificate încă din mandatul trecut, într-un oraş-staţiune de pe Costa de Sol, dar cunosc cu certitudine motivele pentru care am acceptat să mă alătur celor care comit o astfel de aroganţă: pentru că îmi doresc de mult să ajung în locurile în care au trăit Picasso, Gaudi şi Cervantes; pentru că vreau să văd cu ochii mei care este cu adevărat treaba aleşilor locali într-o astfel de călătorie şi nu în cele din urmă, pentru că vreau să fiu primul ales din istoria postdecembristă a urbei care vă povesteşte adevărul după o astfel de călătorie. Sper ca aceste trei dorinţe să le socotiţi îndeajuns de sincere şi justificative pentru o cheltuială publică inutilă la prima vedere.