marți, 26 iulie 2011

Ei în străinătăţuri, noi fără apă şi curent

Vremea capricioasă din această vară, în general şi în mod special vijelia care s-a abătut, săptămâna trecută, asupra Câmpinei, a lăsat urmări. Pe lângă copacii smulşi din rădăcini şi clădirile avariate, foarte multe zone din oraş şi din imediata apropiere a acestuia au rămas fără curent electric şi apă potabilă mai bine de 12 ore, iar compania de distribuţie a electricităţii a făcut faţă cu greu situaţiei, în condiţiile în care echipele de intervenţie s-au văzut complet depăşite în lupta cu natura. Nu vreau să fac acum un proces de intenţie (poate altă dată) în legătură cu modul în care această companie privată, care prestează servicii publice strategice, înţelege să-şi ia măsurile necesare pentru a preîntâmpina astfel de evenimente neplăcute. Mai degrabă am să pun accentul pe reacţia administraţiei locale (administraţiilor) şi în special a primarului (primarilor), care în astfel de situaţii trebuie să apere interesele imediate ale cetăţenilor şi ale instituţiilor din localitatea pe care o conduce, în cazul de faţă nevoia de electricitate şi de apă potabilă. Nu ştiu în ce măsură au reuşit edilii din localităţile învecinate să intervină pentru a diminua disconfortul populaţiei şi pagubele instituţiilor private şi de stat prin lipsa energiei electrice pe o perioadă atât de îndelungată, dar ştiu că ai noştri ca brazii s-au „surmenat” tare din tot prin străinătăţuri auzind de necazul câmpinenilor. Am întrebat în stânga şi în dreapta, mai ales pe la instituţiile publice şi private unde curentul şi apa sunt indispensabile (spitale, alimentaţie publică etc.) să aflu dacă primarul Tiseanu, secretarul Paul Moldoveanu ori vreunul dintre cei opt consilieri locali (Elena Albu, Viorel Bondoc, Monica Clinciu, Mihaela Petrovici, Enache Dragomir, Adrian Piţigoi, Viorica Dumitrescu, Gena Preda) plecaţi in corpore în vizită de „lucru” în Franţa (primii doi aşa, mai şmechereşte, fără prea multă publicitate) au schiţat vreun gest prin care să-şi arate îngrijorarea faţă de oraş ori cetăţeni. Nici vorba! Şi asta în timpul în care spitalul Voila, de exemplu, a rămas fără apă şi curent mai bine de 12 ore. M-am interesat dacă vreunul dintre consilierii locali rămaşi acasă - (a se înţelege vreunul dintre puţinii care nu au plecat cu „treabă” în Franţa), care au foarte mare „grijă” în buzunarele cui ajung banii din spitale - a întrebat, în vreun fel, de soarta pacienţilor ori a personalului medical, care a fost nevoit să-şi desfăşoare activitatea în condiţii improprii foarte multe ore. Nici vorbă! Aleşii locali aveau, probabil, alte priorităţi. Unii să lucreze în continuare la împărţeala banului public, iar alţii să caşte gura prin străinătăţuri, în ţara lui Voltaire.
Sigur că ei dorm liniştiţi, pentru că îi recomandă zecile de tone de asfalt pe care îl toarnă neîncetat, iar pentru o mare parte a indivizilor sociali asta este, din păcate, tot ce contează. Bunul simţ, buna credinţă, bunele intenţii ale celor care ne conduc vor rămâne multă vreme valori la care noi doar vom visa, pentru că în schimbul lor preferăm o dâră de asfalt mai mult sau mai puţin durabil.
Sunt convins că a încerca să vorbeşti în anul de graţie 2011 al societăţii româneşti despre bun simţ, bună credinţă, bune intenţii este aproape o utopie, pentru că în urechile majorităţii celor care formează societatea, astfel de subiecte au ajuns în pragul derizoriului. Şi asta pentru că suntem conduşi de proşti ţepeni cu vocea lăbărţată, care numai pentru faptul că au câteva mii de euro la purtător ori o funcţie pe undeva prin politică, se cred şefi peste muştele din tavan. Ei s-au infiltrat în toate cotloanele societăţii şi au devenit, între timp, modelele unui popor învăţat cu resemnarea. Bunul simţ într-o astfel de lume pare de neconceput, însă uneori, aşa cum spunea Mircea Eliade, „trebuie să ne agăţăm de cea mai însorită parte a îndoielii”.

P.S. În definitiv, de ce mă aştept, oare, la o reacţie responsabilă din partea acestor aleşi publici, când sunt plecaţi din ţară, din moment ce, cu o săptămână înaintea vijeliei, noi adunam grindina de pe stradă cu lopata, iar ei se ascundeau prin birourile administraţiei. I-aţi auzit atunci pe vreunul dintre ei făcându-şi griji pentru oraş? Nici vorbă! Probabil că erau prea ocupaţi cu socotitul diurnei pentru vizita ce avea să urmeze în Franţa.

marți, 19 iulie 2011

Laşitatea la români

Aproape zilnic ajung la noi în redacţie tot felul de sesizări de la oameni care au probleme în diverse domenii. Fie că este vorba de neînţelegeri cu vecinii, cu administraţia locală, cu Poliţia, justiţia, sistemul de sănătate ori de învăţământ, majoritatea acestor sesizări au un numitor comun şi anume faptul că petenţii nu vor să îşi asume responsabilitatea reclamaţiilor pe care le fac, preferând, în cele mai multe cazuri, să rămână anonimi, cu problemele nerezolvate, de frica eventualelor repercusiuni. I-am întrebat, pe fiecare la rândul lui, cum îşi va găsi dreptatea, din moment ce atunci când o caută se ascunde după cireş. Răspunsul a fost cam de fiecare dată acelaşi: „Păi de-asta am venit la dumneavoastră, să ne ajutaţi!”
Aşadar, românii aşteaptă ca altcineva să le rezolve problemele ori să scoată castanele din foc cu mâna altuia, ceea ce, din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai evidente forme ale laşităţii. De fiecare dată când am am avut de a face cu astfel de oameni i-am trimis elegant la plimbare şi aşa voi proceda şi de acum înainte. Iată câteva argumente în sprijinul acestei atitudini:
Cred cu tărie că infernul în care trăim azi în societatea românească vine din fiecare din noi. Laşităţile noastre de fiecare zi, mai mici sau mai mari, au născut monştri care ne-au dat motive să fim satisfăcuţi de a duce o viaţă mizerabilă. Am tăcut prea mult, am strigat prea puţin şi ne-am silit să trăim rezonabil atunci când ne venea să urlăm.
Dacă cineva ar avea vreun motiv să ne facă o radiografie identitară ar afla că suntem bârfitori, resemnaţi, solidari doar în frică şi divizaţi în mai toate celelalte. Trăim într-o veşnică aşteptare, probabil singurul lucru la care ne pricepem cel mai bine. În anii 40 i-am aşteptat pe americani să ne scape de Stalin, pe urmă am aşteptat să scăpăm de Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, iar azi aşteptăm să scăpăm de Băsescu. De fapt, în tot acest timp am aşteptat propria noastră decădere care, iată, este pe cale să se întâmple. E drept că aşteptarea poate fi uneori o sursă de speranţă, însă în cazul nostru a fost doar o dezamăgire.
Nu ştiu dacă mai avem dreptul şi timpul necesar să trăim în voia unei societăţi româneşti anormale şi tocmai de aceea trebuie să facem pasul spre normalitate. Să încercăm să trăim cu obsesia demnităţii pe care nu o au cu adevărat decât cei care au trecut printr-un timp al umilinţelor.
Într-una din scrierile sale, Octavian Paler spunea: „Dacă îţi pierzi total încrederea în alţii, nu-ţi mai rămâne decât infernul din tine”. Poate că încercarea de a ne recăpăta încrederea unii în alţii ar putea fi primul pas spre normalitate. Şi încă ceva. Deasupra intrării din aula unei prestigioase universităţi din SUA (UPPSALA) stă scrisă o deviză: „A gândi liber e mare lucru. A gândi corect e şi mai mare lucru”. Cu astfel de concepte despre viaţă trebuie să punem bazele viitoarei societăţi româneşti, o societate despre care tânăra generaţie trebuie să înveţe că poate fi cu totul alta decât cea de azi. Copiii noştri au nevoie să ştie că şansele cele mai mari în viaţă nu le au indivizii mediocri, lipsiţi de şira spinării, care dau dovadă de obiedienţă şi că filozofia supravieţuirii nu duce nicăieri. Altfel, noi vom rămâne cu ruşinea de a tăcea, iar ei ne vor călca pe urme.
Suntem oare dispuşi să ne asumăm în continuare răspunderea tăcerii? Eu cred că nu. Şi mai mult decât atât, mai cred că „tot ceea ce putem face în viaţă este să ne străduim până la capăt”.

P.S. Cei doi deontologi din Primărie, Horia Tiseanu – primar şi Paul Moldoveanu – secretar, care acum câteva luni îmi dădeau lecţii de moralitate şi deontologie profesională prin tot soiul de comunicate de presă, au plecat duminică într-o vizită de lucru în Franţa. Poate că nu ar fi un capăt de ţară că primii doi bugetari din administraţia locală pleacă la plimbare într-o vreme de criză, în care mulţi dintre cetăţenii cărora le-au mărit ei taxele şi impozitele cu 20%, nu mai au ce mânca. Dar să pleci aşa şmechereşte, fără să te expui public, parcă nu ţine de demnitatea unor deontologi ca ei. Vă reamintesc că delegaţia votată în Consiliul Local pentru această deplasare în Franţa a fost formată din 8 consilieri nominalizaţi (Elena Albu, Viorel Bondoc, Monica Clinciu, Mihaela Petrovici, Enache Dragomir, Adrian Piţigoi, Viorica Dumitrescu, Gena Preda) şi 2 reprezentanţi nenominalizaţi ai Primăriei care, în cele din urmă, s-au dovedit a fi primarul Tiseanu şi secretarul Moldoveanu.

marți, 12 iulie 2011

Lecţia lui Bute

Sâmbătă seara, cu ocazia meciului de box al lui Lucian Bute, am simţit, după multă vreme de deznădejde, că naţia asta a noastră nu este încă pierdută. L-am văzut pe campion vibrând cu lacrimi în ochi la intonarea imnului naţional, l-am văzut luptând exemplar, pentru ca la sfârşit, înfăşurat în drapelul patriei, să spună cu mare mândrie că a încasat pumni pentru bucuria românilor şi pentru ţara sa.
Dincolo de succes în plan sportiv, bani ori publicitate, Lucian Bute a predat, în direct, o lecţie despre ceea ce ar trebui să însemne a fi român într-o Românie în care cei care se cred români se muşcă între ei, se înşală unul pe altul, se batjocoresc şi, ceea ce este mai grav, se afundă într-o laşitate periculoasă, susţinută din umbră de o gaşcă de politruci nenorociţi.
România lui Bute cred că a existat doar pentru câteva ore, când poporul privitor la televizor a simţit că se poate trăi şi altfel, cu demnitate, în propria ţară. Însă, odată cu încheierea transmisiei televizate, fiecare dintre noi s-a întors la sânul călduţ al laşităţilor sale, mai mici sau mai mari. De a doua zi, România lui Bute a rămas doar o poveste urbană pe care o comentăm cel mult cu admiraţie, fără să avem curajul să-i urmăm exemplul. În cele câteva reprize în ring, Lucian Bute, acest om simplu, ne-a învăţat că pentru a învinge, în cazul nostru un sistem nenorocit, trebuie să lupţi pentru drepturile tale, trebuie să-ţi respecţi obligaţiile, trebuie să fii modest, cu bun simţ şi trebuie să-ţi iubeşti patria chiar şi atunci când ea, prin conducătorii ei nevolnici şi vremelnici, nu îţi oferă mare lucru în schimb. Sigur că este greu şi pentru unii chiar imposibil să urmeze exemplul lui Bute, însă doar asta este calea spre normalitate.
România lui Bute există undeva, bine ascunsă, în fiecare dintre noi şi iese la iveală din când în când în timpul unei  transmisii televizate în direct, fie că este vorba de o revoluţie ori de un meci de box. Piatra de moară care stă bine fixată la gâtul poporului nostru este, de fapt, laşitatea prin care acceptăm tot ceea ce ni se întâmplă, în ţara noastră, în oraşul nostru, pe strada noastră şi uneori chiar în familia noastră. Mă întreb de multă vreme de unde vine acest sentiment de autoconservare exacerbată al românilor? La un moment dat am fost tentat să cred că lipsa de educaţie ar putea fi motivul, însă am realizat destul de repede că un astfel de argument nu este decât în parte valabil, din moment ce o sumedenie de oameni şcoliţi, cu pretenţii, susţin că problemele societăţii nu sunt şi problemele lor. Laşitatea, indiferenţa şi lehamitea nu se măsoară în diplome de absolvire, decât într-o mică măsură. Ele apar mai degrabă ca o moştenire, din generaţie în generaţie şi devin la un moment dat trăiri normale într-o societate anormală.
Octavian Paler scria într-una din cărţile sale că „pentru noi, libertatea a însemnat mulţi ani şi, în bună măsură mai înseamnă şi azi, doar ieşirea din cuşcă. Închişi într-un «paradis» înconjurat cu o cortină de fier, constrânşi să ne fie frică şi, totodată, să constatăm zilnic că prin frica noastră îi ajutăm pe cei care ne înfricoşează să ne înfricoşeze şi mai mult, am uitat că libertatea are propria ei ordine. Ne-am format o imagine falsă, denaturată a libertăţii, din pricina căreia suntem şi azi descumpăniţi”. Sau: „Dezastrele de scurtă durată, cum ar fi un război, te pot omorî, dar nu ajung să facă răul să pară normal, pe când în dezastrele de lungă durată, cum a fost şi este în cazul nostru, anormalitatea te înghite ca o apă”..
Este foarte posibil ca Paler să aibă dreptate, iar răul pe care îl trăim azi să se fi născut în trecutul nostru nenorocit, dar azi nu mai avem nicio scuză pentru răul care li se pregăteşte copiilor noştri, având în vedere că, între timp, am dobândit dreptul de a gândi liber şi corect. E limpede că în deplină libertate poţi să vorbeşti inutil cât vrei şi că sentimentul inutilităţii are cam acelaşi efect ca frica, care duce încet dar sigur la lehamite. Trebuie însă să înţelegem foarte bine că depravarea regimului impus de anumiţi politruci nenorociţi în ultimii 20 de ani tocmai pe asta se bazează, pe lehamitea noastră.
P.S. Săptămâna trecută am scris în paginile săptămânalului nostru despre faptul că bazinul didactic de înot a intrat pe mâna unui apropiat al deputatului Florin Anghel. Mai spuneam că personajul cu pricina, George Armaşu şi firma pe care o administrează, Gercom Business Ploieşti, a încasat multe miliarde pe lucrări publice în Câmpina şi prin asta dădeam de înţeles că alegerea făcută de administraţia Tiseanu este, în mod evident, imorală şi discreţionară. Şi cu toate astea, aţi auzit vreun politruc dintre cei care conduc oraşul că se deranjează să dea măcar o minimă explicaţie opiniei publice în acest sens? Nici vorbă.
Orice alte comentarii sunt de prisos.

marți, 5 iulie 2011

Dictatura nesimţirii

Dacă mi-ar fi spus cineva în urmă cu aproximativ o lună, după tot scandalul mediatic şi politic creat, că bazinul didactic de înot de la căminele Petrol va ajunge în administrarea unui apropiat al deputatului PDL Florin Anghel, i-aş fi spus că ori este nebun, ori că primarul Tiseanu ar fi de-a dreptul penibil să apeleze la o astfel de soluţie.
Penibilul s-a întâmplat, iar primarul ne transmite tuturor, prin această decizie, că îl doare în... bascheţi de cetăţeanul contribuabil, care plăteşte taxe şi impozite mărite cu 20% şi pe care el le împarte cu dărnicie la tot felul de firme păstorite de politruci abonaţi la banul public.
Firma Gercom Business Ploieşti, care a câştigat selecţia de oferte pentru administrarea bazinului, este în proprietatea lui George Armaşu, fost consilier local acum câteva mandate (dacă nu mă înşel, din partea PNŢCD, condus atunci de Florin Anghel) şi fost angajat al lui Anghel la una din companiile sale.  Din câte se pare, acest domn Armaşu este foarte priceput în toate, de la construcţii civile, renovări şi zugrăveli, până la administrarea unui bazin de înot. Surse autorizate din cadrul Spitalului Municipal Câmpina susţin că, recent, aceeaşi firmă Gercom ar fi renovat şi fostul Spital de Boli Contagioase, desfiinţat azi, pentru care ar fi încasat aproximativ 6 miliarde de lei vechi din banul public. Poate ne răspunde domnul primar Tiseanu dacă este adevărat sau nu.
Trecând peste penibilul de a da administrarea unui bazin de înot unei firme care se ocupă de renovări şi zugrăveli, am să mă opresc asupra metodei ingenioase la care s-au gândit politrucii oraşului pentru a face din acest bazin, construit cu milioane de euro, o afacere pentru această firmă. Cred că metoda i-ar face geloşi şi pe Bill Gates ori Donald Trump, că doar nu e de colo să vină cineva să-ţi dea pe mână un bazin ultramodern de înot, să îţi plătească 80% din utilităţi, iar tu să nu ai altceva de făcut decât să încasezi 40% din venituri. Ei, ce ziceţi stimaţi cititori plătitori de taxe şi impozite cu 20% mai mari? Vă interesează o astfel de afacere? Sigur că vă interesează, însă, din păcate, nu faceţi parte din gaşca potrivită.
La Câmpina, am mai spus şi cu alte ocazii, s-a instaurat de multă vreme un soi de dictatură a nesimţirii, întreţinută cu mult talent şi abnegaţie de unii dintre politrucii care conduc oraşul. Ei ne sfidează fără jenă, pentru că au învăţat că războiul lor se câştigă cu bani, însă nu realizează că scârba şi disperarea celor din ce în ce mai mulţi nu se şterge cu 100 de lei din patru în patru ani.

P.S. Aţi mai auzit ceva de concesionarea hotelului de la Casa Tineretului? Eu nu. Totul a intrat, aşa, într-un con de umbră. S-a ţinut o licitaţie la care nu a participat nimeni, se vorbeşte despre o alta, la care probabil tot nu se va înghesui nimic, iar într-un final se va organiza mult dorita selecţie de oferte, în urma căreia, probabil, vom vedea acelaşi film penibil ca şi în cazul de mai sus. Nu mă mai miră nimic în ceea ce-i priveşte pe politrucii ăştia!