Cronica unei jupuieli publice

Ştiu că am mai spus-o, însă tare îmi place să o repet. Decizia celor aflaţi la putere în administraţia locală de a mări taxele şi impozitele cu 20% (cea mai mare creştere din România) este pe cât de inoportună, în această perioadă, pe atât de nejustificată, având în vedere motivele „subţiri” invocate de autorităţi.
Am avut curiozitatea să calculez, cu aproximaţie, cîţi bani va încasa administraţia locală în urma acestei majorări fără precedent a birurilor. Ei bine, aproximativ 40 de miliarde lei vechi (în cazul în care toată suflarea cetăţenească contribuabilă îşi va plăti impozitele) este suma pentru care aceste paiaţe politice au ales să ne jupoaie de piele, iar ei să rămână liniştiţi, în funcţiile lor călduţe, lăudându-se doar cu respectul şi responsabilitatea pentru cetăţeni.
Dar să vedem pentru ce trebuie să plătim acest preţ suplimentar, clocit 100% artificial de aceste găini politice de Gostat (şi aici îmi cer iertare de la harnicele fiinţe outoare,  care în scurta lor viaţă produc ceva pentru societate). Păi vă spuneam că, în primul rând, pentru liniştea lor, care printre altele, înseamnă: continuarea asfaltărilor promise clienţilor politici, „plantarea” unui nou sens giratoriu în imediata vecinătate a terenurilor de tenis de la Fibec, comandarea unui studiu de fezabilitate pentru proiectul ştiinţifico-fantastic de modernizare a centrului civic şi a unui studiu de oportunitate în urma căruia o mare parte a Casei Tineretului se va transforma într-un cazino, plombarea sutelor de gropi din carosabil cu tehnologia buteliei de aragaz şi a arzătorului de pârlit porcul, aranjarea câtorva borduri politice, unul-două concerte stradale, finanţarea fotbalului electoral şi nu în cele din urmă, spoirea câtorva grădiniţe, şcoli ori spitale, toate tocmite „la sânge” de comisiile de încredinţare directă ori de licitaţie (aceste comisii care sunt adevărate „fabrici de succes” ale băieţilor deştepţi din administraţia locală vor face obiectul altui material, în care am să vă explic exact mecanismul aproape perfect al şmecheriilor) girate de deontologii de Primărie. Sunt sigur că mi-au scăpat multe din „marile realizări” gândite de administraţia Tiseanu în contul acestor 40 de miliarde de lei vechi, dar sunt tot atât de sigur că, în marea lor majoritate, ele ar fi trebuit reportate pentru vremuri mai bune şi poate chiar eliminate definitiv din cârca contribuabilului. Numai că un astfel de raţionament, zic eu al unui om normal, nu se potriveşte cu gândul lor cel mare şi anume acela de a câştiga alegerile din 2012 cu orice preţ şi, ce ironie, cu ajutorul zecilor de miliarde din buzunarul tot mai gol al cetăţeanului. Ce chestie interesantă! Jupoi populaţia cu noi taxe şi impozite, asfaltezi trei străzi... iar în campania electorală te întorci la uşa celui jupuit şi-i spui: „Vezi ce-am făcut noi pentru tine? Votează-ne!” Şi când mai pui la socoteală că din toată afacerea le rămâne şi de „o măslină”, politica lor se transformă într-un vis frumos! Acum înţelegeţi de ce ţin ăştia cu dinţii de privilegiile lor?

Sunt sigur că deontologii din Primărie, care mai devreme sau mai târziu vor da socoteală, vor spune că lista „marilor realizări” enumerate mai sus este doar ceea ce vrea să scoată în evidenţă un ziarist care îi critică tot timpul.
Aş putea să fiu de acord cu o astfel de abordare, în măsura în care, la rândul lor, vor prezenta opiniei publice cum anume vor fi cheltuiţi, leu cu leu, toţi aceşti bani pe care cetăţenii ar fi putut să-i folosească spre binele familiei lor. Pe lângă asta, ei trebuie să ne mai spună câte miliarde se cheltuiesc pentru aparatul propriu al Primăriei în fiecare an în contul salariilor, întreţinerii, combustibililor, telefoniei, deplasărilor, sporurilor, protocolului şi ce economii s-au făcut la acest capitol. Nu mai zic că înainte de a aproba „marea jupuială publică”, nişte administratori responsabili de oraş ar fi trebuit să prezinte opiniei publice o analiză complexă din care să reiasă că singura soluţie pentru ca bugetul local să nu se prăbuşească (dacă aici s-a ajuns după managementul lor) este mărirea taxelor. Şi asta după ce, în prealabil, funcţionarii din Primărie şi şefii lor ar fi făcut nopţi albe încercând să găsească alte soluţii, pentru a nu pune presiune pe cetăţeni. Dar ce vorbesc eu de nopţi albe, de analize economice, de strategii de criză ori dezvoltare a oraşului, când singura lor preocupare, de ani de zile, este „serviciul de colectare taxe şi asfaltare”, brevetat de ei, unde banii se strâng, se cheltuiesc şi de cele mai multe ori se întorc în teşcherea.
Zilele trecute am urmărit, pe toate canalele tv, răzmeriţa englezilor împotriva unor decizii de austeritate impuse de administraţia britanică. Sute de mii de oameni au ieşit în stradă pentru a-şi apăra drepturile. Nu sunt adeptul unor astfel de confruntări stradale, însă nu mă pot împăca cu ideea pacifismului de prost gust românesc. Tăcerea noastră le dă aripi acestor găinari care ne batjocoresc tocmai pentru că ne-au simţit slăbiciunea.
Sunt curios dacă recentul demers al singurului partid de opoziţie din oraş, de a strânge semnături de la cetăţeni în favoarea anulării hotărârii prin care Consiliul Local a majorat taxele şi impozitele locale cu 20%, va avea succes. Demersul este unul legitim şi se bazează pe dreptul cetăţenesc de a nu fi de acord cu ceea ce o mână de politruci slugarnici a hotărât că este bine pentru comunitate.
Probabil că cei împotriva cărora se îndreaptă această iniţiativă o vor socoti drept propagandă politică a concurenţei. Chiar şi aşa să fie, eu cred că este un bun prilej de a le transmite celor care nu ţin cont de părerile noastre că a trectul timpul în care ne puteau scuipa în faţă fără să primească înapoi un dos de palmă peste bot.

P.S. 1 Sâmbătă, 26 martie, operaţiunea „furtună în deşert” a revenit pe străzile Câmpinei. Cine s-a încumetat să iasă pe stradă a primit, în contul măririi taxelor şi impozitelor cu 20%, porţia de nisip în gură şi de praf în ochi de la administraţia Tiseanu. Aşteptăm ploaia, care nu mai vine, singura care mai poate spăla ruşinea!
P.S. 2 După cum mă aşteptam, cumetria din administraţia locală înfloreşte. Celebrii soţi Nistor, ştiţi d-voastră care, unul la Piaţă, altul la Poliţia Comunitară (sau viceversa, cine mai ştie?!), au cam intrat într-un con de umbră. Se zice că în vogă acum sunt  domnii Comănescu, tată şi fiu, primul inspector la Piaţă (care nu ştie nici el ce inspectează), celălalt electrician la Primărie. Dar nu orice fel de electrician, ci unul care se zice că este băgat în priza din cabinetul 1 şi care ar avea puţină legătură cu firma portocalie care construieşte bazinul de înot de la căminele Petrol. Vă spun eu povestioara altă dată, când o să aflu şi cam ce învârte numitul Drăgănoiu în partitura asta.
P.S. 3  Să ceri taxă de urbanism de 100 de milioane lei vechi unei asociaţii de proprietari care şi-a anvelopat blocul pe cheltuiala ei, mi se pare o altă tâmpenie marca „administraţia Tiseanu”. De aici reiese foarte clar că pe ăştia îi doare în cot de cetăţeni şi de problemele lor. Pentru a rezolva astfel de situaţii,  Consiliul Local ar trebui să adopte o hotărâre prin care anveloparea locuinţelor să fie exceptată de la plata oricăror taxe locale.

Lecţia de modestie

După ce-l asculţi preţ de două ore pe marele actor Marcel Iureş este foarte dificil să-i întorci spatele şi sa reintri în atmosfera apăsătoare a unei existenţe mărunte trăită într-un oraş prăfuit de provincie cum este Câmpina, unde singurele bucurii ale sufletului sunt cele câteva fete frumoase pe care le observi sporadic pe stradă, lectura unei cărţi bune, emoţiile de suporter al unei echipe de fotbal şi poate chiar momentele de socializare în faţa unui pahar cu bere, alături de amici mai mult sau mai puţin bârfitori.
Asta am simţit eu săptămâna trecută, când am avut privilegiul să-l cunosc personal pe cel care a împărţit platourile de filmare cu mari actori ai lumii, în producţii cinematografice importante: Marcel Iureş. Un om, pe cât de complex, pe atât de simplu şi extrem de modest.
La întâlnirea cu Marcel Iureş, care a avut loc în sala de protocol a fostului Hotel al Petrom, am sosit cu o oarecare aroganţă a omului care are o impresie bună despre sine, tipic românească de altfel şi am plecat cu coada între picioare, îngândurat, realizând la ce mare depărtare mă aflu de un astfel de mare spirit.
Modestia lui Iureş este năucitoare. De la hainele pe care le îmbracă, până la principiile sale de viaţă şi mai ales cele referitoare la societatea în care trăim, omul debordează de bun simţ. Simplitatea lui îţi arată, de fapt, complexitatea unui mare caracter născut în Băileştiul lui Amza Pellea şi desăvârşit pe marile scene ale lumii.
Dialogul cu Marcel Iureş a fost un moment de normalitate într-o lume absolut nebună, în care cei peste 200 de invitaţi au aflat că viaţa nu este o simplă piesă de teatru pusă în scenă de o clică de regizori proşti, ci mai degrabă o luptă în care fiecare ne alegem rolul în funcţie de cât ne duce mintea.
Atunci când am prins momentul, l-am întrebat pe Iureş care este filosofia lui de viaţă. Mi-a răspuns că este aceea a lucrului bine făcut, izvorâtă din învăţătura primită de la mamă, care l-a îndemnat: „Să te porţi bine cu oricine şi oriunde te duci” Odată cu acest răspuns am aflat de acceptase Iureş invitaţia de a participa la o discuţie liberă cu oameni faţă de care nu avea nicio obligaţie şi de pe urma cărora nu avea să încaseze nimic în seara aceea. El a trecut pe la noi să ne înţeleagă şi să ne ofere, fără intenţie, o lecţie de modestie. Oare câţi dintre noi, în locul lui, am fi procedat la fel?

Pacientul politic

De foarte mult timp vorbesc aici despre politruci şi găştile lor, a căror singură preocupare este aceea de a devora banul public şi de a pune mâna pe toate bunurile care pot face obiectul unei decizii politice, atât la nivel central, cât şi la nivel local. Nu am avut niciodată pretenţia că sunt deţinătorul adevărului, însă rând pe rând, multe dintre cele despre care am scris se adeveresc azi.
Am să vă dau doar un singur exemplu şi asta din lipsă de spaţiu, ca să înţelegeţi mai bine cum se pune problema în această societate românească patronată de lichele, în special de cele politice: zilele trecute, deputatul PDL Florin Anghel a fost declarat de presa centrală (ziare de mare tiraj şi televiziuni) printre primii parlamentari din România la capitolul devoratorilor de bani publici. Firmele pe care le controlează înregistrează mari profituri de pe urma lucrărilor publice şi asta în timpul în care sute de mii de alte societăţi au dat faliment ori se zbat în mocirla unei economii naţionale prăbuşite. Anghel se mândreşte cu asta şi se crede un tip isteţ, pentru că face parte dintr-o gaşcă aflată la putere, aşa cum de altfel a avut talentul sa se insinueze în toată cariera sa politică. Anghel este, de fapt, un pacient politic, greu de diagnosticat, însă cu siguranţă interesant de studiat. Nu mi-am propus să dezvolt azi acest subiect deosebit de complex (care ar putea face chiar obiectul unui întreg serial publicistic), pentru că scopul meu este altul şi anume acela de a atrage atenţia că acest gen de politician, alături de gaşca sa, bine înfipt în coasta PDL-ului local condus de Tiseanu, are şi va avea un cuvânt greu de spus în administraţia locală. Ei azi prosperă în tăcere, într-o perioadă de  criză, acoperiţi de complicitatea lui Tiseanu (pe plan local), pentru ca mai târziu să iasă din nou în faţă cu buzunarele doldora, ca o soluţie pentru cei slabi, care din ignoranţă ori sărăcie îi vor susţine. Tiseanu ştie exact câţi bani publici le intră ăstora în buzunare, însă tace chitic, pentru că fără sprijinul lor în Consiliul Local ori în viitoarea campanie electorală, mitul său riscă să se prăbuşească. Dacă teoria mea este falsă, îl invit pe Horia Tiseanu să ne spună câte miliarde au încasat firmele controlate de Anghel în ultimii ani din bugetul local pentru studii de fezabilitate (oportune sau nu) ori cine controlează firmele care asigură diverse servicii spitalelor din Câmpina? Sau poate ne răspunde domnul Tiseanu cum a ajuns la concluzia că megaproiectul de modernizare a centrului civic (pentru care a cheltuit deja aproximativ 1,2 miliarde lei vechi) este nerealizabil şi totuşi se gândeşte să comande (probabil tot la firmele controlate de Anghel) un studiu de fezabilitate care să coste alte miliarde, doar aşa, ca să existe, în caz de nevoie. Dacă aceste întrebări au un grad prea mare de dificultate, îi ofer altele două, mai „uşoare”: cine a dat ordin să se concesioneze hotelul de la Casa Tineretului unei firme care are ca obiect de activitate jocurile de noroc şi câţi bani vor încasa firmele controlate de Anghel de pe urma proiectului de modernizare a Căii Dacia? Evident, nu aştept să primesc răspunsuri, pentru că astfel de adevăruri ar putea declanşa reacţii în lanţ mai ceva ca la Fukushima.

P.S. 1 Un copil are nevoie urgentă de ajutorul nostru. Victimă a unei erori medicale, Drăgan Andrei Alexandru, nu aude şi nu vorbeşte la aproape 4 ani. Are nevoie de 30.000 de euro pentru un implant care ar putea să îi ofere o viaţă normală. Sunt curios dacă vreunul dintre toţi aceşti devoratori de bani publici se va îndura să îl ajute cu ceva pe acest copil atât de devreme încercat de viaţă.
P.S. 2 Duminică, pe stadionul Poiana a fost spectacol atât pe teren, unde CSM a arătat ca o echipă bine închegată, cât şi în tribună, unde circula din gură în gură un banc pe seama primarului Tiseanu: „De ce a ales Tiseanu să investească bani publici în fotbalul local şi tocmai la Unirea Câmpina? Pentru că s-a gândit că Mara & Co. ar fi de acord să construiască un sens giratoriu în cercul de la mijlocul terenului pentru un pumn de arginţi”.

Panică la curtea slugilor?

Vă spuneam săptămâna trecută despre faptul că ziarul pe care îl conduc a împlinit 12 ani de existenţă pe piaţa media locală şi odată cu acest eveniment am luat decizia de a transforma rubrica de faţă, periodic, într-un supliment de atitudine care speram să fie bine primit de cititori. Cele 10.000 de exemplare pe care le-am trimis în toate zonele oraşului, direct la cititori, au creat mai întâi surprindere şi mai apoi sute de reacţii pozitive. Sincer, nu mă aşteptam la un asemenea impact într-un timp atât de scurt şi la atâtea mesaje de sprijin pentru susţinerea demersului nostru jurnalistic. În cele mai multe dintre reacţiile cetăţenilor am fost felicitaţi pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume şi îndemnaţi să nu ne lăsăm pe mai departe. Aşadar, oamenii mai au aşteptări, ei cred în continuare în dreptate şi normalitate, ceea ce îmi dă speranţa că societatea noastră dispune de anumite mecanisme ale însănătoşirii. Le mulţumesc tuturor şi îi chem să reacţioneze alături de noi  împotriva realităţilor hidoase româneşti, la capătul cărora se întrevede normalitatea. Numai aşa vom afla, împreună, cine suntem cu adevărat şi ce ne rezervă viitorul.
De cealaltă parte, la curtea slugilor au început să apară semne de nervozitate şi chiar de panică (!?), dacă stau să mă gândesc la reacţiile destul de precipitate din ultimele zile apărute în presa locală, unde edilul şef şi câţiva lachei politici plătiţi cu ora au început să le explice cetăţenilor cum e cu fotbalul electoral, cu ordinul primit pe linie de partid pentru transformarea Casei Tineretului într-un cazino ori să deplângă soarta opoziţiei, care îşi pierde identitatea. Când şi-au mai plătit ei emisiuni tv şi pagini de ziar pentru a se dezvinovăţi pe marginea unor astfel de subiecte? Nicicând în istoria recentă! De ce? Pentru că nimeni până acum nu le-a deranjat aranjamentele şi toată presa (inclusiv eu, în trecut, recunosc, mare greşeală!) le prezenta măreţele turnătorii asfaltice pe care ni le bagă pe gât în fiecare an. A propos, oraşul este din nou plin de gropi, inclusiv „giganticul” sens giratoriu. Asfaltangiii de serviciu îşi freacă din nou mâinile.
Paradoxul este însă că, indiferent cât îi va spăla pe picioare o anumită parte a presei, faptele lor se văd şi se simt în buzunarele cetăţenilor, care sunt nevoiţi în această perioadă de profundă criză să plătească cu 20% mai mult pentru taxe şi impozite locale.

P.S. 1 Ieri dimineaţă, în faţa Şcolii Centrale, o haită de câini comunitari a creat panică în rândul elevilor din clasele I - IV care soseau la şcoală şi a părinţilor care îi însoţeau. Înfometaţi probabil, unii dintre patrupezi au devenit agresivi, spre disperarea părinţilor, care s-au văzut nevoiţi să păzească intrarea şcolii până după ora 8. Rezolvarea problemei câinilor comunitari din oraş nu este o prioritate, din câte se pare, pentru administraţia locală, din simplul motiv că ea nu aduce bani în buzunarele găştilor politice, ci mai degrabă bătaie de cap. Sau poate că primarul Tiseanu aşteaptă momentul propice să inventarieze câinii, să le facă buletine şi să-i cheme la vot în 2012, aşa cum a procedat cu ţiganii fără domiciliu stabil în Câmpina, pe care i-a legitimat în 2008 în scopuri strict electorale!
P.S. 2 Străzile oraşului sunt pline de nisip, praf şi pe alocuri noroi. Atmosfera a devenit aproape insuportabilă. Pesemne că ploile care se anunţă vor rezolva problema, pentru că autorităţile se simt bine în birourile lor cu aer condiţionat şi nu au niciun chef să cureţe oraşul.
Ieri, la prânz, asfaltangiii agreaţi de puterea locală s-au apucat să astupe gropile din carosabil cu o tehnologie împrumutată de la NASA!!! Încălzeau bituumul cu un arzător de pârlit porcul, montat la o butelie de aragaz, iar ulterior îl îndesau în găurile din asfalt cu piciorul. Cam aşa cheltuie administraţia Tiseanu cei 20% în plus pe care noi îi plătim cu greu, din buzunar, la bugetul local.

Mesaj din Japonia

Abrupt şi dramatic, vocea unei românce stabilite în Japonia a răzbătut pentru câteva clipe, zilele trecute, într-o emisiune a unui post naţional de televiziune, cu un mesaj absolut halucinant. Întrebată dacă mai are de gând să se întoarcă în România după dezastrul provocat de seismul de 9 grade care a zguduit acel îndepărtat colţ de lume, compatrioata noastră a răspuns: „Oricât de mare ar fi dezastrul aici, tot este mai bine decât în România!”
În primul moment am crezut că nu aud bine ori că persoana respectivă a rămas şocată în urma grozăviilor văzute şi trăite şi nu mai ştie ce spune. Am realizat însă curând că dreptatea era de partea ei, iar uimirea mea nejustificată. Raţionamentul pe care s-a bazat, descalificând ţara în care s-a născut de o asemenea manieră, era simplu: un dezastru natural poate destabiliza pentru o vreme o ţară civilizată ca Japonia, însă nu o poate arunca în urmă cu 100 de ani, acolo unde se află România zilelor noastre.
Mesajul româncei din Japonia este, de fapt, din punctul meu de vedere, radiografia perfectă a unei Românii zdruncinate de clanurile de politicieni şantajabili, care de 21 de ani nu urmăresc decât căpătuiala şi traficul de influenţă. Probabil că, în nesimţirea lor, aceşti veşnici nenoriciţi nu vor înţelege nimic din mesajul transmis de la capătul lumii de o româncă.

Aniversare şi cazino

Pe 8 martie s-au împlinit 12 ani de la apariţia primei ediţii a ziarului Oglinda în peisajul mass mediei locale. Tot într-o zi de 8 martie, în anul 1999, ieşea timid de sub tipar, pe piaţă, pe atunci cotidianul Oglinda, într-un format de caiet studenţesc, cu 12 pagini, în care ştirile locale şi cele naţionale se completau pentru a forma un întreg uneori destul de greu de digerat. Eram la început, alături de o mână de oameni cu suflet care iubeau meseria de ziarist. Am pornit cu entuziasm la un proiect pe termen lung, fără să mă gândesc vreo clipă la avantajele ori la dezavantajele acestui demers. Îmi plăcea ideea de a participa activ la viaţa oraşului în calitate de ziarist, însă meseria asta avea să îmi rezerve multe surprize.

De atunci iată că au trecut 12 ani în care, vă spun cu mâna pe inimă - în calitate de fondator şi unic susţinător al acestei publicaţii -, că nu a fost uşor. Şi asta pentru că nu am fost niciodată sluga nimănui, nu mi-am folosit niciodată meseria pentru a-mi crea avantaje materiale nemeritate, nu am şantajat pe nimeni. Probabil astea sunt şi explicaţiile pentru care Oglinda nu a fost genul de publicaţie care să se transforme într-o afacere foarte rentabilă. Uneori regret că nu am copiat, de exemplu, reţeta actualului senator Georgică Severin, care şi-a folosit trustul de presă pentru a-şi crea influenţă, avantaje materiale şi în cele din urmă pentru a intra în politică. Regretul însă nu mă ţine mult, pentru că nu m-aş putea simţi confortabil ştiind că majoritatea celor care mă cunosc şi-ar scuipa în sân când ar auzi de mine ori când ar avea de a face cu mine. Chiar dacă am ales calea mai grea a acestei meserii, o fac cu onestitate şi cu o mare pasiune.
În zilele noastre, Oglinda de azi a ajuns o publicaţie respectată şi cred că asta se datorează, în primul rând, echilibrului de care a dat dovadă politica editorială, care îi critică, în general, pe cei de la putere, oricare ar fi ei, fără să uite a prezenta şi lucrurile bune pe care aceştia le fac. Cel mai bun exemplu este faptul că eu critic dur administraţia Tiseanu, dar în acelaşi timp, aproape în fiecare ediţie, Oglinda mediatizează aspectele care ţin de normalitatea activităţii acestei administraţii. Respectul de care se bucură publicaţia pe care o conduc nu este o vorbă în vânt, pentru că el se măsoară în numărul tot mai mare al cititorilor (aproximativ 3700 săptămânal - în ediţia tipărită şi cea electronică) care ne apreciază demersul de a spune lucrurilor pe nume într-o societate bulversată, condusă de tot felul de politruci găunoşi. Ei ne dau forţa de a merge mai departe şi lor le promit în numele întregii redacţii că Oglinda de azi va continua să rămână o nucă tare pentru toţi nenorociţii care îşi bat joc de ţara asta.
În sprijinul acestei promisiuni vin şi cu ceva concret şi anume cu faptul, că începând de azi, redacţia noastră va scoate pe piaţă un supliment de atitudine, într-un tiraj de 10.000 de exemplare, care se numeşte „Cuvântul care înţeapă”. Suplimentul conţine, pentru început, articolele mele, din rubrica cu acelaşi nume.  Selecţia lor pentru primul număr a fost realizată în funcţie de cea mai mare „audienţă” înregistrată în format electronic şi se adresează celor la care ziarul Oglinda de azi nu ajunge în mod curent şi care nu au nici posibilitatea de a accesa internetul. Suplimentul va apărea de câte ori redacţia va considera că are ceva important de zis în sprijinul comunităţii.
În acest moment aniversar, le mulţumesc pentru încredere cititorilor noştri şi tuturor celor care au pus umărul, de-a lungul celor 12 ani de existenţă, la realizarea a ceea ce azi a ajuns să fie singura publicaţie care reflectă exclusiv realităţile din Câmpina - Oglinda de azi.

Acum să trecem la ale noastre, că doar nu vă închipuiţi că am să renunţ tocmai azi la cuvintele înţepătoare. Nu de alta, dar subiectele puse pe tavă de arcul puterii din administraţia locală vin pe bandă rulantă.
Nici nu s-a uscat bine cerneala pe hotărârea de asociere între Consiliul Local şi clubul de fotbal Unirea Câmpina (unde politrucii vor vira mulţi bani din bugetul local în schimbul voturilor de la microbişti) şi a apărut o altă porcărie, pusă la cale de aceiaşi politruci slugarnici, care nu au altă preocupare decât aceea de a le face pe plac, şi în sculare şi în culcare, stăpânilor la care se închină. Şi anume aceea despre care ziarul nostru titrează azi pe prima pagină: concesionarea pentru nu ştiu câte zeci de ani a hotelului şi a unui foaier al sălii de spectacole de la Casa Tineretului. La prima vedere, totul pare a fi în regulă, în contextul în care unele voci susţin că stabilimentul cu pricina este nerentabil şi înghite anual ceva subvenţii de la Primărie. Eşafodajul însă se prebăşeşte complet în clipa în care afli că obiectul viitoarei concesionări este activitatea de casino. Adică ruletă, poker şi alte jocuri de noroc care ştim bine că în toată lumea largă miros a spălătorie de bani!!! Căci altfel, ce se poate înţelege din faptul că toate cele trei firme care au depus cerere de concesionare la primărie sunt casinouri?! Mă îngrozeşte faptul că lacheii ăştia oribili ar putea să transforme Casa Tineretului într-un casino, unde să apară tot felul de interlopi cu ceafa groasă şi lanţuri de aur de un kilogram atârnate la gât. Mă oripilează gândul că slugile astea sunt capabile să îşi vândă demnitatea pentru un preţ atât de mic! Pentru nişte oameni de bună credinţă, hotelul de la Casa Tineretului şi spaţiile puse în discuţie s-ar putea transforma în orice altceva, în folosul comunităţii, în afara unui casino. De pildă, într-un cămin pentru o universitate, care ar putea aduce mulţi studenţi la Câmpina, în spaţii pentru birouri închiriate firmelor care au nevoie. Şi exemplele ar putea continua, în măsura în care   gândeşti cu mintea unui om întreg la cap şi nu a unui slugoi pus pe prăduială.
Probabil că majoritatea din Consiliul Local a administraţiei Tiseanu va duce la bun sfârşit şi această porcărie, însă trebuie să înţeleagă că, în urma acestor netrebnicii, vor rămâne în conştiinţa publică doar nişte asfaltangii mărunţi, gata oricând să pupe surtucul primului stăpân apărut în cale.
P.S. Sâmbătă, 5 martie, într-un cort, la marginea oraşului, a avut loc de acum celebra sindrofie anuală a PSD. Pe covorul roşu au călcat feţe simandicoase din administraţia şi politica locală, oameni de afaceri, personalităţi politice de la centru, cum ar fi Adrian Năstase şi câţiva plebei. Printre invitaţi s-a numărat şi primarul Horia Tiseanu, care la un moment dat i-ar fi şoptit, şugubăţ, unui apropiat, privind adunarea pestriţă: „Cred că dacă se chinuiau un pic adunau în cortul ăsta toţi votanţii lor din Câmpina!” Poanta este 100% autentică!

Politicianism ieftin

În ultimele zile am avut o senzaţie puternică de neputinţă în faţa realităţii, provocată de sentimentul că demnitatea şi cinstea sunt pe cale de dispariţie. În locul lor a apărut o gaură neagră care nu ne mai dă posibilitatea să ne împotrivim în faţa celor ce ni se întâmplă. Trăim în haos, la discreţia unor nenorociţi pe care i-am ales să ne dispreţuiască, să ne facă să ne simţim străini în propria ţară şi cu mâinile legate. În cinismul lor, nenorociţii ne cer să fim raţionali, să ne obişnuim cu sărăcia şi eventual, în calitate de victime, să le mulţumim că ne jefuiesc. Aş vrea să pot să-i urăsc, însă ştiu că ura este o manifestare a neputinţei şi încă nu-mi permit să fiu neputincios, chiar dacă mă încearcă această senzaţie, într-o ţară întârziată, condusă de baroni locali, instituţii corupte, comunişti şi securişti. Cu câtă amărăciune spun asta!
Săptămâna trecută scriam despre falimentul sportului local şi despre cum vor să-şi „cumpere” imagine şi voturi, cu bani publici, pe spinarea sportului, politrucii asfaltangii care deţin puterea în consiliul local. Am făcut-o mai mult pentru a le trezi demnitatea şi poate, cine ştie, orgoliul de a demonstra ca nu sunt doar nişte maşinării care ridică mâna (votează) în funcţie de interesele altora. Deznodământul a fost, însă, cel la care mă aşteptam. În marea lor majoritate, cu două excepţii (Elena Albu - PDL şi Enache Dragomir - PNL, care s-au abţinut), consilierii locali au votat asocierea dintre administraţia locală şi clubul de fotbal Unirea Câmpina, un proiect fără formă şi fără fond. Grăbiţi să-şi parafeze înţelegerea electorală cu patronii clubului de fotbal, politrucii şi-au dat „definitivatul” incompetenţei şi al slugărniciei promovând un proiect fantomă, în care nu sunt stipulate condiţiile viitoarei colaborări, încadrările legale ori sumele care se preconizează a fi alocate din bugetul local, buget pentru care noi plătim taxe cu 20% la mari. Totul se discută pe sub masă, iar noi, contribuabilii, trebuie să ne mulţumim cu explicaţiile lor infantile şi eventual să-i aplaudăm pentru asfalt, sensuri giratorii şi bordurile pe care le înşiră an de an, fără încetare.
După cum am mai spus şi săptămâna trecută, am fost şi voi rămâne un susţinător al fenomenului sportiv şi cred cu tărie că orice ban alocat din buget pentru susţierea sportului (mai ales la nivel de copii) este o cheltuială mult mai eficientă decât o investiţie în asfalt ori în borduri, însă nu sunt de acord ca banul public să fie folosit în mod discreţionar de slugile acestui sistem politic nenorocit, pentru sprijinirea anumitor ramuri sportive (în cazul nostru fotbalul) în scopuri electorale. Dacă mai au o fărâmă de bun simţ, cei care au pus la cale trocul electoral despre care am vorbit, trebuie să renunţe la acest politicianism ieftin şi să-şi reconsidere atitudinea faţă de sportul local, oricare ar fi el.
P.S. Nu ştiu dacă aţi auzit că furnizorul serviciilor de apă şi canal în Câmpina, HidroPrahova, îşi poate majora tarifele după cum pofteşte şi asta datorită „competenţei” politrucilor din Consiliul local, care au votat, la un moment dat, un document, fără să-l citească în profunzime şi care le permite celor de la HidroPrahova orice modificare de preţ fără acordul administraţiei locale. Pus în faţa acestei crase neglijenţe, primarul Tiseanu a declarat: „Ce să mai vorbim?! Am luat-o! Adică, ne-au păcalit, ăsta e adevărul!” Fără comentarii.