Lecţia lui Bute

Sâmbătă seara, cu ocazia meciului de box al lui Lucian Bute, am simţit, după multă vreme de deznădejde, că naţia asta a noastră nu este încă pierdută. L-am văzut pe campion vibrând cu lacrimi în ochi la intonarea imnului naţional, l-am văzut luptând exemplar, pentru ca la sfârşit, înfăşurat în drapelul patriei, să spună cu mare mândrie că a încasat pumni pentru bucuria românilor şi pentru ţara sa.
Dincolo de succes în plan sportiv, bani ori publicitate, Lucian Bute a predat, în direct, o lecţie despre ceea ce ar trebui să însemne a fi român într-o Românie în care cei care se cred români se muşcă între ei, se înşală unul pe altul, se batjocoresc şi, ceea ce este mai grav, se afundă într-o laşitate periculoasă, susţinută din umbră de o gaşcă de politruci nenorociţi.
România lui Bute cred că a existat doar pentru câteva ore, când poporul privitor la televizor a simţit că se poate trăi şi altfel, cu demnitate, în propria ţară. Însă, odată cu încheierea transmisiei televizate, fiecare dintre noi s-a întors la sânul călduţ al laşităţilor sale, mai mici sau mai mari. De a doua zi, România lui Bute a rămas doar o poveste urbană pe care o comentăm cel mult cu admiraţie, fără să avem curajul să-i urmăm exemplul. În cele câteva reprize în ring, Lucian Bute, acest om simplu, ne-a învăţat că pentru a învinge, în cazul nostru un sistem nenorocit, trebuie să lupţi pentru drepturile tale, trebuie să-ţi respecţi obligaţiile, trebuie să fii modest, cu bun simţ şi trebuie să-ţi iubeşti patria chiar şi atunci când ea, prin conducătorii ei nevolnici şi vremelnici, nu îţi oferă mare lucru în schimb. Sigur că este greu şi pentru unii chiar imposibil să urmeze exemplul lui Bute, însă doar asta este calea spre normalitate.
România lui Bute există undeva, bine ascunsă, în fiecare dintre noi şi iese la iveală din când în când în timpul unei  transmisii televizate în direct, fie că este vorba de o revoluţie ori de un meci de box. Piatra de moară care stă bine fixată la gâtul poporului nostru este, de fapt, laşitatea prin care acceptăm tot ceea ce ni se întâmplă, în ţara noastră, în oraşul nostru, pe strada noastră şi uneori chiar în familia noastră. Mă întreb de multă vreme de unde vine acest sentiment de autoconservare exacerbată al românilor? La un moment dat am fost tentat să cred că lipsa de educaţie ar putea fi motivul, însă am realizat destul de repede că un astfel de argument nu este decât în parte valabil, din moment ce o sumedenie de oameni şcoliţi, cu pretenţii, susţin că problemele societăţii nu sunt şi problemele lor. Laşitatea, indiferenţa şi lehamitea nu se măsoară în diplome de absolvire, decât într-o mică măsură. Ele apar mai degrabă ca o moştenire, din generaţie în generaţie şi devin la un moment dat trăiri normale într-o societate anormală.
Octavian Paler scria într-una din cărţile sale că „pentru noi, libertatea a însemnat mulţi ani şi, în bună măsură mai înseamnă şi azi, doar ieşirea din cuşcă. Închişi într-un «paradis» înconjurat cu o cortină de fier, constrânşi să ne fie frică şi, totodată, să constatăm zilnic că prin frica noastră îi ajutăm pe cei care ne înfricoşează să ne înfricoşeze şi mai mult, am uitat că libertatea are propria ei ordine. Ne-am format o imagine falsă, denaturată a libertăţii, din pricina căreia suntem şi azi descumpăniţi”. Sau: „Dezastrele de scurtă durată, cum ar fi un război, te pot omorî, dar nu ajung să facă răul să pară normal, pe când în dezastrele de lungă durată, cum a fost şi este în cazul nostru, anormalitatea te înghite ca o apă”..
Este foarte posibil ca Paler să aibă dreptate, iar răul pe care îl trăim azi să se fi născut în trecutul nostru nenorocit, dar azi nu mai avem nicio scuză pentru răul care li se pregăteşte copiilor noştri, având în vedere că, între timp, am dobândit dreptul de a gândi liber şi corect. E limpede că în deplină libertate poţi să vorbeşti inutil cât vrei şi că sentimentul inutilităţii are cam acelaşi efect ca frica, care duce încet dar sigur la lehamite. Trebuie însă să înţelegem foarte bine că depravarea regimului impus de anumiţi politruci nenorociţi în ultimii 20 de ani tocmai pe asta se bazează, pe lehamitea noastră.

P.S. Săptămâna trecută am scris în paginile săptămânalului nostru despre faptul că bazinul didactic de înot a intrat pe mâna unui apropiat al deputatului Florin Anghel. Mai spuneam că personajul cu pricina, George Armaşu şi firma pe care o administrează, Gercom Business Ploieşti, a încasat multe miliarde pe lucrări publice în Câmpina şi prin asta dădeam de înţeles că alegerea făcută de administraţia Tiseanu este, în mod evident, imorală şi discreţionară. Şi cu toate astea, aţi auzit vreun politruc dintre cei care conduc oraşul că se deranjează să dea măcar o minimă explicaţie opiniei publice în acest sens? Nici vorbă.
Orice alte comentarii sunt de prisos.