Victoria unui suflet stins

Când scriu aceste rânduri, rezultatele oficiale ale Referendumului pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu din 29 iulie nu sunt încă finalizate. Cu toate astea, încă de la ora închiderii urnelor, pedeliştii şi-au anunţat victoria (ce sistem diabolic de a număra voturile patronează oamenii ăştia) cu flacăra democraţiei în mâini, o victorie consfinţită, paradoxal, de un eşec zdrobitor în faţa a 8 milioane de români care le-au întors spatele.
Vă mărturisesc că mă aşteptam la un astfel de deznodământ, pentru că aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, rezultatul Referendumului era previzibil într-o ţară al cărei popor este atât de divizat, însă nu credeam că în faţa unui adevăr absolut şi anume faptul că jumătate din naţiune nu te mai vrea, Băsescu ar mai avea puterea să rânjească în faţa camerelor de televiziune, batjocorind aşteptările şi voinţa celor care l-au sancţionat.
Duminică, aproape de miezul nopţii, după Referendum, măcinat de propria decadenţă politică, dar mai ales morală, Băsescu a ieşit în faţa naţiunii cu o flacără pâlpâindă, vorbind în continuare de o lovitură de stat. La drept vorbind, cred că flacăra era, de fapt, ultima zvâcnire a unui suflet de mult stins, iar lovitura de stat din mintea lui, voinţa legitimă a milioane de români în numele cărora îşi permite să vorbească, să acţioneze, întotdeauna susţinut de o minoritate.
De fapt, concluzia acestui referendum ar putea fi aceea că preşedintele Băsescu a pierdut în confruntarea cu propriul său popor şi bruma de legitimitate pe care o mai avea. În mod normal, ar trebui să-şi prezinte demisia şi să lase ţara să-şi urmeze cursul destinului. Sunt sigur că nu va fi aşa, războiul româno-român va continua, iar nota de plată se va deconta tot din buzunarele noastre.

P.S. 1 La Câmpina, noul legislativ local şi-a început activitatea în forţă. Una dintre deciziile importante a fost aceea prin care multe miliarde de lei vechi vor rămâne în bugetul public în loc să meargă la o echipă de fotbal. Sportul local trebuie categoric susţinut, dar nu exclusiv din banii comunităţii, pentru că altfel, automat, apare corupţia.
P.S. 2 În zilele următoare (2-4 august), în oraşul nostru va avea loc, la Casa Tineretului (în aer liber), cea de-a doua ediţie a Festivalului Jazz Rock, organizat de Club Live, Liviu Briciu şi administraţia locală. Un festival profesionist, la care vă asigur că merită să fiţi prezenţi.

Dacă...

De multe zile aud în jurul meu comentariile a tot felul de indivizi care, indiferent pe ce temă ar deschide o discuţie, sfârşesc prin a-şi da cu părerea faţă de ceea s-a transformat într-o  adevărată psihoză naţională a acestui iulie înăbuşitor, referendumul de demitere a preşedintelui Traian Băsescu.
Unii înfierează despotismul băsescian, iar alţii pe cel antonescian şi toţi se întreabă ce se va întâmpla dacă... preşedintele va fi ori nu va fi demis prin votul poporului. Observ cu îngrijorare că în jurul acestui DACĂ se ţes tot felul de scenarii apocaliptice, fără să se ţină seama de faptul că, totuşi, în lumea asta, nimeni nu este de neînlocuit. Sunt de acord că dispariţia/ rămânerea lui Băsescu la butoanele puterii ori a lui Antonescu din/în viaţa politică ar putea modifica în sensuri diferite traiectoria societăţii româneşti, însă nu accept ideea acreditată de tot felul de politruci, conform căreia destinul acestei naţii începe şi se termină odată cu cei doi.
Mai sunt câteva zile până la referendum, un exerciţiu democratic cu rezultat previzibil, după părerea mea şi cred că în locul acestei dileme de tip moromeţian - ce se întâmplă dacă... - ar trebui, mai întâi, să răspundem chemării de a ne exprima opinia printr-o prezenţă masivă la vot, care ne va scuti ulterior de încă o povară morală, pentru că altfel ne va fi dificil să ne cerem drepturile în faţa oricărui deţinător de putere, din moment ce-l nesecototim pe cel mai elementar dintre ele.
Ştiu că nu este uşor să întorci şi celălalt obraz, în calitate de cetăţean al acestui popor, după ce 22 de ani ai fost pălmuit peste primul fără încetare şi tocmai de aceea, când scriu aceste rânduri, îmi revin în minte, obsesiv, ca un îndemn la introspecţie şi echilibru, versurile din poemul Dacă, scris de Rudyard Kipling, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, care spun aşa:

„Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,
Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,
(...)
Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,
Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,
(...)
Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!”

Mai este, oare, posibil în zilele noastre ca înainte de a ne declara susţinătorii unei tabere politice sau a alteia, să rămânem oameni?

Războiul româno-român

Avem sau nu acum nevoie de tot bâlciul ăsta naţional care se cheamă referendumul de înlăturare a preşedintelui Traian Băsescu? Trebuie să respectăm cu sfinţenie principiile comunitare pe care Europa ni le flutură pe sub nas, conştienţi fiind că ele nu sunt, în mare măsură, respectate pe plan intern? Sunt îngrijoraţi mai marii instituţiilor europene de soarta tinerei noastre democraţii sau mai degrabă sunt speriaţi de semnele de slăbiciune tot mai evidente ale „asociaţiei” de naţiuni pe care s-au obligat să o conducă? Iată câteva întrebări la care trebuie să reflectăm îndelung în perioada imediat următoare, spun eu obligatoriu înaintea zilei (zilelor) în care vom merge la urne. Poate vă întrebaţi de ce ar trebui să găsim explicaţii, noi, cei de la baza piramidei, în faţa unor astfel de dileme. Simplu. Pentru că rămânerea în funcţie ori demiterea preşedintelui republicii nu mai este doar o chestiune de simpatie ori antipatie faţă de un om politic, ci mai degrabă demonstraţia unui popor, pus de multe ori la colţ pe nedrept în istoria lui,  că îşi poate hotărî singur soarta. Nu ştiu cât de oportună este în acest moment decizia de suspendare a lui Băsescu, însă ştiu că ea este una legitimă, în consonanţă cu nemulţumirile faţă de un regim, a milioane de români. În ceea ce priveşte reacţia anumitor lideri europeni faţă de ce se întâmplă în România, cred că la nivel de principiu comunitar este una corectă, însă mă întreb de ce aceşti oameni care se arată oripilaţi de deciziile politice ale unei majorităţi parlamentare nu au reacţionat niciodată până în acest moment în faţa abuzurilor grave care au afectat şi afectează dreptul populaţiei de a trăi decent, prevăzut în Constituţia României? Şi acesta este doar un exemplu din sutele care amărăsc zilnic vieţile românilor.
Din păcate, în toată istoria noastră, deciziile marilor puteri europene şi mondiale ne-au influenţat viaţa. Asta se întâmplă şi azi, pe fondul unui nedorit război româno-român.

P.S. Ieri, într-o conferinţă de presă organizată de Primărie, edilul şef al oraşului, Horia Tiseanu, a abordat o temă interesantă despre care am tot scris de-a lungul timpului în această rubrică şi anume faptul că proiectul „Calea Dacia” a fost luat la verificat de instituţiile statului. Reacţia vehementă a primarului a lăsat să se înţeleagă faptul că sunt probleme grave legate de acest proiect. Voi reveni cu amănunte.

Machiavelismul dâmboviţean

Am încercat în ultima săptămână, în care s-au  întâmplat atât de multe lucruri importante pe scena politică românească, să mă abţin de la orice fel de comentariu şi să cântăresc lucrurile din punctul de vedere al beneficiarului deciziilor clasei conducătoare de naţie. Am vrut să înţeleg cât mai bine ce se întâmplă şi mai ales de ce se întâmplă ca după 22 de ani de libertate postcomunistă să nu ne găsim încă liniştea şi echilibrul în acest colţ de lume binecuvântat din multe puncte de vedere şi totuşi atât de fragil când vine vorba de educaţie, comportament şi moralitate. N-am să aduc în discuţie necesitatea înlăturării regimului băsescian şi nici pe cea a instaurării celui antonescian, ci mai degrabă aş vrea să comentez sursa generatoare a dezechilibrului social permanent, care din punctual meu de vedere este machiavelismul dâmboviţean.
Pentru cine nu ştie, Machiavelli a fost un strălucit scriitor, om politic şi diplomat din Florenţa secolului al XV-lea, a cărui teorie era aceea că “în politică dictează interesul şi forţa, nu considerentele de ordin moral”. El a fost primul care a formulat conceptual “raţiune de stat” şi a avut o mare influenţă asupra sistemului de gândire în politică până în zilele noastre.
Aşadar, ceea ce se întâmplă în România acum îşi are rădăcinile undeva în trecut, cu câteva sute de ani în urmă, într-o Europă medievală, care între timp a învăţat că în politica modernă, puterea poate fi dobândită şi prin mijloace uneori lipsite de moralitate, însă modul în care o foloseşti nu poate avea nicio legătură cu ceea ce Machiavelli a inventat. Cu regret şi responsabilitate spun că societatea românească trăieşte, încă, prin liderii ei, în acele vremuri demult uitate, pentru că în afara dorinţei acerbe de a dobândi puterea prin orice mijloace, niciunul dintre ei nu s-a folosit de ea exclusiv în favoarea naţiunii. Sper ca raţiunea radicalismului politic pe care îl trăim în această vară fierbinte să fie reaşezarea societăţii în matca normalităţii, pentru că altfel avem toate şansele să asistăm la decizii din ce în ce mai ciudate ale electoratului împins la periferia valorilor europene.

P.S. În plan local, lucrurile par să fi intrat într-o perioadă de acalmie, după ce administraţia Tiseanu a pierdut puterea în Consiliul Local. Pedeliştii sunt destul de apatici şi oarecum speriaţi că odată cu naufragiul lui Băsescu vor intra şi ei definitiv în derivă. Se aude că primarul Tiseanu îşi caută o nouă barcă politică pe la pontoanele celor de la putere şi că toată lumea strâmbă din nas. Ar fi culmea să se repete istoria din 2008 când, după “măcelul” din campania electoral, am asistat la pupăturile greţoase ale “adversarilor”.

Cine ascute creioane în Primărie?

După euforia victoriei în alegeri, primarul portocaliu Tiseanu (sunt curios să văd cât îl ţine, în contextul actual, fidelitatea faţă de această culoare) a înţeles destul de repede că al treilea mandat al său în fruntea oraşului nu este decât rezultatul unei târguieli nefinalizate, în care a cerut şi a obţinut, în grabă, de la „susţinătorii” săi, doar funcţia de primar, fără să-l mai intereseze şi controlul în Consiliul Local, ca în mandatele precedente. Sigur că nu putea să aibă o asemenea pretenţie, în măsura în care a acceptat dintotdeauna să fie doar un pion de schimb. Dar să te mulţumeşti azi cu un rol decorativ, după ce în campania electorală era cât pe ce să scoţi flăcări pe nas împotriva contracandidatului tău, mi se pare o adevărată noapte a minţii.
În fapt, după votul de învestitură de săptămâna trecută, majoritatea politică formată în Consiliul Local de consilierii USL şi PP-DD, a trecut frâiele puterii administrative din mâinile primarului în cele ale viceprimarului Ion Dragomir, iar Tiseanu cu ai lui au ajuns în opoziţie, fără să crâcnească, ca şi cum de undeva, din ceruri, s-ar fi pogorât asupra lor duhul împăcării. Nu am văzut nicio reacţie publică din care să reiasă nemulţumirea portocaliilor învingători în alegeri, pentru că de aici înainte vor ascuţi creioane, aşa cum însuşi Tiseanu îl persifla într-o recentă emisiune televizată pe viitorul viceprimar. Ce să însemne oare o astfel de tăcere subită? Să fi înţeles ei, portocaliii, cine va ascuţi cu adevărat creioane în Primărie? Ori o astfel de reacţie poate fi pusă pe seama târguielii nefinalizate asupra căreia am făcut referire mai sus? În oricare dintre aceste situaţii, băieţii ăştia îşi dovedesc încă o dată diletantismul şi nu sunt deloc încântat că oraşul rămâne, într-un fel, şi pe mâinile lor. Din păcate, în politica românească este posibil orice, iar ceea ce azi reprezintă o înţelegere între oameni bine intenţionaţi, mâine se poate transforma în motiv de dispută. Şi aşa stând lucrurile, atunci când există bună credinţă, orice dispută poate aduce progres pentru comunitate, singurul lucru pentru care merită să lupţi într-o astfel de cloacă politică.

P.S. Duminică seara, Spania a câştigat Campionatul European de fotbal în detrimentul Italiei. O victorie muncită, meritată şi curată a spaniolilor, care nu au avut nevoie de „arbitri” ori „înţelegeri nefinalizate” cu mai marii fotbalului. Să fie ăsta un exemplu pentru toţi politrucii din ţara asta, care cumpără voturi, titluri şi demnităţi pe bandă rulantă?