Ce mai înseamnă azi Ziua Naţională

Urmăresc cu interes de ceva vreme site-urile de socializare unde sute de mii de români îşi petrec timpul în spaţiul virtual, dar şi pe cele oficiale, ale instituţiilor statului, din dorinţa de a observa care este starea de spirit a poporului înaintea celei de-a 22 ediţii postdecembriste a Zilei Naţionale.
Cu unele mici excepţii în care am constatat palide semne ale unor trăiri naţionaliste (de exemplu afişarea pe facebook a unui filmuleţ în care Petre Ţuţea vorbeşte despre Ziua Naţională a României şi însemnătatea ei), poporul se arată mult prea puţin dispus să iasă din lehamitea cotidiană, pentru a trăi sub o formă sau alta mândria de a fi român.
Ştiu că mulţi dintre cei care vor citi aceste rânduri şi-ar dori să mă întrebe în ce constă mândria de a fi român în zilele noastre. Mândria de a fi român în anul de graţie 2011 nu este doar o sintagmă folosită din când în când de unul ca mine în diverse scriituri, ci este în primul rând respectul pentru sacrificiul înaintaşilor noştri şi, de ce nu, pentru cei care în prezent pun umărul, fiecare în pătrăţica lui, la bunul mers al ţării în care s-au născut. Dar nu despre asta mi-am propus să vorbesc azi, ci mai degrabă despre filozofia simplă a românului „arestat la domiciliu” în urma sentinţei propriilor temeri.
De pe forumurile reţelelor de socializare reiese faptul că pentru cei mai mulţi dintre cetăţenii patriei, Ziua Naţională nu reprezintă mai mult decât 24 de ore libere în plus, în care şi-au programat o şedinţă de terapie tv ori, în cel mai bun caz, una de shopping la mall. Iată câteva exemple în acest sens, unele chiar haioase, dintre zecile de mii de postări afişate pe facebook: unul zice – „pe 1 decembrie am să urmăresc reclamele tv în care aflăm atât de artistic că cei de la firmele de recuperări debite sunt şi ei oameni” sau altul – „toţi distribuitorii firmei ... şi-au dat întâlnire în mall-ul ... Se organizează un party”. Sau o alta – „Imi duc familia la cea mai apropiată oală de sarmale oferită moca de vreo primărie”. Şi exemplele pot continua până te plictiseşti sau te umflă râsul. Aşadar, sunt semne destul de clare că de ziua ei naţiunea va lipsi şi de această dată de la paradă, lăsând cale liberă  politrucilor iubitori de festivism, pentru care România nu înseamnă decât ţara unde le creşte contul în bancă pe spinarea proştilor.

P.S. 1 Zilele trecute, administraţia Tiseanu a dat ordin de împodobire a oraşului cu tot felul de ghirlande, becuţele şi figurine, în aşteptarea sărbătorilor de iarnă. Cum se lasă seara, oraşul străluceşte în culori de galben, albastru şi roşu. Unii au zis că sunt culorile naţionale, dar alţii, mai cârcotaşi, că ar fi vorba de cele ale USL. Să fie, oare, un semn al schimbării sau doar o întâmplare?
P.S. 2 De Ziua Naţională, vă doresc dumneavoastră, cititorilor mei, o zi liniştită, mai mult optimism şi vă chem să spunem împreună La Mulţi Ani, România!

De ce este spitalul bolnav

Zilele trecute, presa locală a readus în atenţia opiniei publice un subiect care de câţiva ani este prezentat, sub diverse forme, ca o mare problemă a oraşului şi anume eterna stare de faliment a Spitalului Municipal, cea mai importantă instituţie care se îngrijeşte de sănătatea publică în zona Câmpina.
Ca şi altădată, pe teme oarecum similare, conducătorii Spitalului Municipal povestesc azi opiniei publice despre neajunsurile unui sistem de sănătate defectuos, care se află în situaţia să nu-şi mai poată plăti salariaţii, despre politicile aberante ale celor de la Casa Judeţeană a Asigurărilor de Sănătate, care au hotărât limitarea numărului de internări în spital (în sensul că nu mai decontează decât un anumit număr de internări) ori  despre măsura conform căreia toate cadrele medicale sunt obligate să-şi consume zilele libere şi concediile neefectuate pentru diminuarea cheltuielilor, fără să facă nicio referire la managementul propriu, care se poate constitui în partea lor de răspundere faţă de situaţia delicată din prezent a instituţiei.
Sigur, este de notorietate faptul că sistemul de sănătate românesc este la pământ şi în aceste condiţii este dificil să coordonezi activitatea unui spital zonal, însă tot la fel de sigur este şi faptul că foarte mulţi bani din sănătate, care ar putea echilibra balanţa neajunsurilor, se scurg în zona crepusculară controlată de politrucii specializaţi în vampirism bugetar.
Aşa că dacă tot vorbim de sistemul vinovat, cred că este cazul să aducem în discuţie şi gunoiul de sub preşul nostru care, odată dezvelit, ar putea aduce multe lămuriri în ceea ce priveşte interminabila poveste a subfinanţării Spitalului Municipal.
Altfel spus, despre contractele păguboase prin care bugetul instituţiei a fost prejudiciat cu zeci de miliarde în dauna celor care azi îşi aşteaptă salariile ori a celor care îşi pun speranţa într-un act medical de calitate.
Cu aproximativ doi ani în urmă, Curtea de Conturi a întocmit un raport care a scos la iveală multe nereguli privind modul în care au fost încheiate anumite contracte, ceea ce, într-o societate normală, ar fi trebui să producă un adevărat cutremur, atât în zona managementului instituţiei, cât şi în cea a politrucilor din spatele lui. Bineînţeles că nu s-au produs vinovaţi nici până în ziua de azi. Rechizitoriile întocmite de autorităţile statului au ajuns undeva, într-un sertar, la păstrate, iar prejudiciile de zeci de miliarde au fost trecute la pierderi.
Interesant este şi faptul că, între timp, Spitalul Municipal a trecut în administrarea autorităţilor locale, care în loc să scoată adevărul la lumină (prin reprezentanţii lor, numiţi politic de administraţia Tiseanu în consiliul de conducere) şi să mai recupereze ceva din prejudiciile create, păstrează tăcerea şi pompează în continuare bani de la buget pentru plata altor contracte cu dedicaţie, cum ar fi înlocuirea termopanului şi izolarea termică a Spitalului Municipal ori zugrăvirea fostului spital de boli contagioase. Şi astea sunt doar câteva exemple! Cel puţin curioasă o astfel de atitudine, nu?
Dacă facem un calcul al miliardelor irosite cu bună ştiinţă în spital, ajungem lesne la concluzia că o bună parte din lipsurile financiare de care suferă spitalul azi şi-ar fi putut găsi rezolvarea cu aceşti bani. Cei care în prezent nu-şi primesc drepturile salariale se mulţumesc să acuze sistemul, însă de cele mai multe ori sistemul suntem chiar noi. Şi ne mai întrebăm de ce este spitalul bolnav!

„Reforma” fiscală a lui Tândală

Una dintre cele mai importante „îndeletniciri” ale unei administraţii locale, cu efecte directe şi indirecte asupra cetăţenilor, într-o comunitate, este întocmirea şi aplicarea politicii fiscale.
De cele mai multe ori, în ultimii 21 de ani, politica fiscală gândită de cei aflaţi la putere în Câmpina a ţinut cont, în primul rând, de interesul politic imediat al acestora (populismul electoral ori cerinţele cercurilor de afaceri devoratoare de bani publici)  şi mai puţin sau aproape deloc de priorităţile cetăţenilor şi nevoile lor. Cel mai bun exemplu în acest sens este faptul că, de ani de zile, administraţia locală „investeşte” zeci de milioane de euro în reasfaltări şi rebordurări, iar străzile şi trotuarele nu arată nici pe departe (cu unele excepţii) aşa cum ar trebui, după o asemenea cheltuială.

„Reforma” fiscală propusă zilele acestea de administraţia Tiseanu pentru anul 2012 este o dovadă grăitoare în sprijinul celor arătate mai sus. Ea nu numai că nu ţine cont de realitatea economică aproape dezastruoasă a oraşului, pe fondul crizei economice prelungite, dar pe alocuri mai este şi cinică.
În expunerea de motive publicată pe site-ul Primăriei, edilul şef, iniţiatorul acestei „reforme”, apelează la tot felul de artificii pentru a acoperi, în parte, efectele deficitului bugetar înregistrat anul acesta, ca urmare a „genialei” idei de a majora, începând cu 1 ianuarie 2011, taxele şi impozitele cu 20%. Vă reamintesc, cel mai mare procent de creştere din România.
La fel ca în povestirile copilăriei noastre cu Păcală şi Tândală, când cel de-al doilea îşi căra cu sacul în casă lumina soarelui, primarul nostru mai întâi ne-a cocoşat cu taxele, pentru ca acum (în acelaşi an), să vină cu înlesniri şi amnistii fiscale. Atenţie, doar pentru cei care încă nu şi-au plătit obligaţiile!!!
Iată cum sună două dintre paragrafele „reformei” discriminatorii pusă la cale de politrucul portocaliu: „Pentru ajutorarea contribuabililor propun anularea impozitelor şi taxelor locale restante, inclusiv accesorii, sub plafonul de 40 de lei, înregistrate la 31.12.2011” sau „Propun ca şi la nivelul bugetului local să aplicăm pentru anul 2012 anularea majorărilor de întârziere pentru impozitele şi taxele locale restante la 31.12.2011, calculate până la data plăţii, dacă se achită obligaţiile restante până la 31.03.2012. Facilitatea va fi acordată contribuabililor persoane fizice”.
În ceea ce-i priveşte pe agenţii economici, principalii contribuabili la bugetul local, ei nu se regăsesc decât la capitolul sancţiuni şi anume acelea prin care „agenţii economici care nu au reevaluat clădirile în ultimii 3 ani vor plăti un impozit pe clădiri de 10-20% (faţă de un nivel normal de 1,5%)” sau „agenţii economici care nu au reevaluat clădirile în ultimii 5 ani vor plăti un impozit pe clădiri de 30-40% (faţă de un nivel normal de 1,5%)”. Nici vorbă de facilităţi ori scutiri pentru majorări de întârziere, în condiţiile în care firmele se închid pe capete, iar rata şomajului creşte.

Majestatea Sa Bunul Simţ

Am ascultat şi citit de multe ori în aceste zile mesajul istoric, rostit de la tribuna Parlamentului, de fostul rege al României, Mihai I, căutând printre rânduri un semn al aroganţei ori al făţărniciei politicianiste din zilele noastre. O frântură de propagandă în favoarea monarhiei ori vreo aluzie înţepătoare la adresa netrebnicilor care de 21 de ani batjocoresc în diverse forme coroana regală, un simbol naţional şi o parte importantă din istoria acestui neam. Nimic din toate astea! Ultimul nostru suveran, Mihai I, a ales calea bunului simţ, adresându-se poporului său cu demnitatea şi responsabilitatea unui mare om de stat. Preţ de aproximativ zece minute, în 25 octombrie 2011, România a avut privilegiul să respire aerul curat al normalităţii, ascultând poate pentru prima dată în ultimii 21 de ani, de la tribuna Parlamentului, un îndemn lipsit de duhoarea politicii falimentare dâmboviţene. Poporul (de la vlădică până la opincă) a fost însă mai degrabă preocupat să-i înjure pe cei câţiva demnitari cu obrazul gros ai actualei puteri politice şi bisericeşti, care au tratat cu fundul o întâlnire istorică, decât să înţeleagă şi să reflecteze la adevărul unor vorbe precum „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos” sau „cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea (...). România are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi”.

După 84 de ani de când a devenit rege, Mihai I încă mai are puterea să vorbească răspicat despre problemele românilor şi să le arate calea demnă de urmat:  „Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democrație, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă prin situații înjositoare. România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile și aeroporturile moderne sunt parte din forța noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este și va fi o piatră de temelie a societății”.
Nu sunt un susţinător al monarhiei, însă în faţa unei astfel de personalităţi publice nu pot decât să mă înclin.

P.S. Iniţial, în rubrica de azi am vrut să fac şi câteva comentarii pe marginea unor subiecte cum ar fi scandalul recent iscat între politrucii locali din pricina unei centrale termice ori despre aventurile în oraşul „pe scurt” ale lui William Brânză, însă în cele din urmă am renunţat, socotind că astfel de personaje trebuie date uitării măcar azi.