Aproape zilnic ajung la noi în redacţie tot felul de sesizări de la oameni care au probleme în diverse domenii. Fie că este vorba de neînţelegeri cu vecinii, cu administraţia locală, cu Poliţia, justiţia, sistemul de sănătate ori de învăţământ, majoritatea acestor sesizări au un numitor comun şi anume faptul că petenţii nu vor să îşi asume responsabilitatea reclamaţiilor pe care le fac, preferând, în cele mai multe cazuri, să rămână anonimi, cu problemele nerezolvate, de frica eventualelor repercusiuni. I-am întrebat, pe fiecare la rândul lui, cum îşi va găsi dreptatea, din moment ce atunci când o caută se ascunde după cireş. Răspunsul a fost cam de fiecare dată acelaşi: „Păi de-asta am venit la dumneavoastră, să ne ajutaţi!”
Aşadar, românii aşteaptă ca altcineva să le rezolve problemele ori să scoată castanele din foc cu mâna altuia, ceea ce, din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai evidente forme ale laşităţii. De fiecare dată când am am avut de a face cu astfel de oameni i-am trimis elegant la plimbare şi aşa voi proceda şi de acum înainte. Iată câteva argumente în sprijinul acestei atitudini:
Cred cu tărie că infernul în care trăim azi în societatea românească vine din fiecare din noi. Laşităţile noastre de fiecare zi, mai mici sau mai mari, au născut monştri care ne-au dat motive să fim satisfăcuţi de a duce o viaţă mizerabilă. Am tăcut prea mult, am strigat prea puţin şi ne-am silit să trăim rezonabil atunci când ne venea să urlăm.
Dacă cineva ar avea vreun motiv să ne facă o radiografie identitară ar afla că suntem bârfitori, resemnaţi, solidari doar în frică şi divizaţi în mai toate celelalte. Trăim într-o veşnică aşteptare, probabil singurul lucru la care ne pricepem cel mai bine. În anii 40 i-am aşteptat pe americani să ne scape de Stalin, pe urmă am aşteptat să scăpăm de Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, iar azi aşteptăm să scăpăm de Băsescu. De fapt, în tot acest timp am aşteptat propria noastră decădere care, iată, este pe cale să se întâmple. E drept că aşteptarea poate fi uneori o sursă de speranţă, însă în cazul nostru a fost doar o dezamăgire.
Nu ştiu dacă mai avem dreptul şi timpul necesar să trăim în voia unei societăţi româneşti anormale şi tocmai de aceea trebuie să facem pasul spre normalitate. Să încercăm să trăim cu obsesia demnităţii pe care nu o au cu adevărat decât cei care au trecut printr-un timp al umilinţelor.
Într-una din scrierile sale, Octavian Paler spunea: „Dacă îţi pierzi total încrederea în alţii, nu-ţi mai rămâne decât infernul din tine”. Poate că încercarea de a ne recăpăta încrederea unii în alţii ar putea fi primul pas spre normalitate. Şi încă ceva. Deasupra intrării din aula unei prestigioase universităţi din SUA (UPPSALA) stă scrisă o deviză: „A gândi liber e mare lucru. A gândi corect e şi mai mare lucru”. Cu astfel de concepte despre viaţă trebuie să punem bazele viitoarei societăţi româneşti, o societate despre care tânăra generaţie trebuie să înveţe că poate fi cu totul alta decât cea de azi. Copiii noştri au nevoie să ştie că şansele cele mai mari în viaţă nu le au indivizii mediocri, lipsiţi de şira spinării, care dau dovadă de obiedienţă şi că filozofia supravieţuirii nu duce nicăieri. Altfel, noi vom rămâne cu ruşinea de a tăcea, iar ei ne vor călca pe urme.
Suntem oare dispuşi să ne asumăm în continuare răspunderea tăcerii? Eu cred că nu. Şi mai mult decât atât, mai cred că „tot ceea ce putem face în viaţă este să ne străduim până la capăt”.
Aşadar, românii aşteaptă ca altcineva să le rezolve problemele ori să scoată castanele din foc cu mâna altuia, ceea ce, din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai evidente forme ale laşităţii. De fiecare dată când am am avut de a face cu astfel de oameni i-am trimis elegant la plimbare şi aşa voi proceda şi de acum înainte. Iată câteva argumente în sprijinul acestei atitudini:
Cred cu tărie că infernul în care trăim azi în societatea românească vine din fiecare din noi. Laşităţile noastre de fiecare zi, mai mici sau mai mari, au născut monştri care ne-au dat motive să fim satisfăcuţi de a duce o viaţă mizerabilă. Am tăcut prea mult, am strigat prea puţin şi ne-am silit să trăim rezonabil atunci când ne venea să urlăm.
Dacă cineva ar avea vreun motiv să ne facă o radiografie identitară ar afla că suntem bârfitori, resemnaţi, solidari doar în frică şi divizaţi în mai toate celelalte. Trăim într-o veşnică aşteptare, probabil singurul lucru la care ne pricepem cel mai bine. În anii 40 i-am aşteptat pe americani să ne scape de Stalin, pe urmă am aşteptat să scăpăm de Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, iar azi aşteptăm să scăpăm de Băsescu. De fapt, în tot acest timp am aşteptat propria noastră decădere care, iată, este pe cale să se întâmple. E drept că aşteptarea poate fi uneori o sursă de speranţă, însă în cazul nostru a fost doar o dezamăgire.
Nu ştiu dacă mai avem dreptul şi timpul necesar să trăim în voia unei societăţi româneşti anormale şi tocmai de aceea trebuie să facem pasul spre normalitate. Să încercăm să trăim cu obsesia demnităţii pe care nu o au cu adevărat decât cei care au trecut printr-un timp al umilinţelor.
Într-una din scrierile sale, Octavian Paler spunea: „Dacă îţi pierzi total încrederea în alţii, nu-ţi mai rămâne decât infernul din tine”. Poate că încercarea de a ne recăpăta încrederea unii în alţii ar putea fi primul pas spre normalitate. Şi încă ceva. Deasupra intrării din aula unei prestigioase universităţi din SUA (UPPSALA) stă scrisă o deviză: „A gândi liber e mare lucru. A gândi corect e şi mai mare lucru”. Cu astfel de concepte despre viaţă trebuie să punem bazele viitoarei societăţi româneşti, o societate despre care tânăra generaţie trebuie să înveţe că poate fi cu totul alta decât cea de azi. Copiii noştri au nevoie să ştie că şansele cele mai mari în viaţă nu le au indivizii mediocri, lipsiţi de şira spinării, care dau dovadă de obiedienţă şi că filozofia supravieţuirii nu duce nicăieri. Altfel, noi vom rămâne cu ruşinea de a tăcea, iar ei ne vor călca pe urme.
Suntem oare dispuşi să ne asumăm în continuare răspunderea tăcerii? Eu cred că nu. Şi mai mult decât atât, mai cred că „tot ceea ce putem face în viaţă este să ne străduim până la capăt”.
P.S. Cei doi deontologi din Primărie, Horia Tiseanu – primar şi Paul Moldoveanu – secretar, care acum câteva luni îmi dădeau lecţii de moralitate şi deontologie profesională prin tot soiul de comunicate de presă, au plecat duminică într-o vizită de lucru în Franţa. Poate că nu ar fi un capăt de ţară că primii doi bugetari din administraţia locală pleacă la plimbare într-o vreme de criză, în care mulţi dintre cetăţenii cărora le-au mărit ei taxele şi impozitele cu 20%, nu mai au ce mânca. Dar să pleci aşa şmechereşte, fără să te expui public, parcă nu ţine de demnitatea unor deontologi ca ei. Vă reamintesc că delegaţia votată în Consiliul Local pentru această deplasare în Franţa a fost formată din 8 consilieri nominalizaţi (Elena Albu, Viorel Bondoc, Monica Clinciu, Mihaela Petrovici, Enache Dragomir, Adrian Piţigoi, Viorica Dumitrescu, Gena Preda) şi 2 reprezentanţi nenominalizaţi ai Primăriei care, în cele din urmă, s-au dovedit a fi primarul Tiseanu şi secretarul Moldoveanu.
Un comentariu:
Cand se intoarce gasca lui Tiseanu din Franta sa spuna si cati bani au cheltuit din taxele platite de noi.
Trimiteți un comentariu