Cu ce ne-am ales în 2011

Se încheie anul şi în subconştientul fiecăruia dintre noi, truditori ai pământului care ne-am înghiţit nevoia de a exista ca pe un hap împotriva deziluziilor oferite de o societate tot mai greu de suportat, îşi face loc o întrebare: cu ce ne-am ales?
Cel mai probabil, în calitate de cetăţeni, cu o doză semnificativ mai mare de stres şi umilinţă în comparaţie cu anii precedenţi. Iată un exemplu în acest sens, care mă scuteşte de orice alt comentariu:

Scrisoarea unui fiu ajuns în pragul disperării

În ziua de 15 decembrie 2011, la recomandarea unui medic stomatolog, mi-am dus mama (79 ani) la secţia de chirurgie maxilo-facială a spitalului judeţean Prahova. Acolo am cunoscut un impostor deghizat iî medic: Nenovici Aurel. Înainte de orice... şpagă 800 RON! A urmat o aşa zisă operaţie şi înca una, având ca rezultat deteriorarea vizibilă a stării de sănătate a mamei mele.  In 7 zile nu am putut  scoate de la el decât: "e de rău", "nu-mi place", "n-arată bine". Un om cu care nu se putea  comunica. In cea de a 7-a zi infecţia mamei mele se indrepta spre torace. Am aşteptat vizita "medicului" de la 8:00 la 14:00. Văzând că nu vine am urcat în biroul lui şi ... n-o sa credeţi, stătea aplecat asupra unei cărţi de numerologie, lângă o stivă de bilete 6 din 49. Vizibil deranjat mă intrebă: «Ce mai vrei, Dom-le?» Eu cu bun simţ: «Aş dori să ştiu ce părere aveţi de starea mamei mele». Răspuns (citez): «90% e spre moarte» (fără îmi pare rau, dar...). Aproape m-a luat cu leşin şi am întrebat: «Credeţi că se mai poate face ceva?» El răspunde sec: «Nu». Adică, cu alte cuvinte, eu aşteptam să viziteze pacienta, el aştepta să moară pacienta. Nici vorba de recomandare spre un alt spital sau alt medic. Am cerut să fie externată imediat şi mi-a spus că e pe răspunderea mea. Am încuviinţat şi dintr-o dată a devenit vesel şi vorbăreţ (se bucura că scapă de ea). Acest individ gol pe dinăuntru este un pericol pentru sistemul sanitar şi trebuie ocolit. In aceeaşi zi medicii de la SMC Bucureşti au operat-o pe mama spunându-mi că am adus-o în ultima clipă in stare critică. Ei au constatat că intervenţiile dinainte au fost făcute prost şi iresponsabil. Cât despre sufletul tău de câine, domnule Nenovici... Dumnezeu să aibă grijă de el, pentru că pe acest pamant nimeni nu mai poate s-o facă.
     Sorin Tudor, cetăţean din Câmpina, România

P.S. Ţin să le mulţumesc celor foarte mulţi care în anul 2011 au apreciat scriiturile mele din această rubrică şi să le spun că fără ei munca mea nu ar fi avut sens.
Să ne reîntâlnim cu bine la anul. Sărbători fericite şi la mulţi ani!

Nevoia de Havel

Zilele lui 2011 sunt numărate. Se încheie un an dificil, dominat de măsuri draconice de austeritate, care reprezintă de fapt, în mare parte, consecinţa actului decizional al unor politicieni prea puţin capabili să înţeleagă că lumea se îndreaptă în altă direcţie decât vor ei.
Corsetul sistemului social, care produce dependenţă şi îl sufocă pe cetăţeanul lumii, stă să explodeze sub privirile speriate ale jandarmilor mondiali rămaşi fără soluţii. În spatele cortinei instituţionale, marile puteri Germania, Franţa, Anglia, SUA, Rusia ori China şi-au propus să remodeleze lumea după exemplele trecutului şi interesele prezentului, fără să ţină cont că ea, lumea, a ajuns din câte se pare la o altă etapă şi anume la aceea în care eliberarea individului faţă de constrângerile sociale s-ar putea constitui în primul amendament al societăţii viitorului. Aşa cred că se explică şi violentele răzmeriţe din Anglia, SUA, Egipt şi Rusia ocupată de Putin. Exemplele pot continua.
Oamenii dau semne din ce în ce mai clare că s-au săturat să-şi trăiască viaţa sub presiunea îndatoririlor impuse de o societate de consum care pe lângă progres a adus şi sclavia modernă, manifestată în genere prin dependenţa faţă de cei care deţin injust controlul resurselor financiare. Striviţi sub talpa acestui totalitarism economic, oamenii îşi caută libertatea, pe care însă o vor dobândi numai atunci când vor înţelege că nivelul de trai trebuie să fie direct proporţional cu produsul muncii, singura modalitate de a le arăta cămătarilor făţarnici ai lumii, care ne-au adus în pragul falimentului generalizat, că banul a fost inventat ca un instrument de plată şi nu ca unul de manipulare şi tortură psihică.
Sigur că răzmeriţele violente nu reprezintă o soluţie pentru acest tip de eliberare, mărturie stând chiar viaţa celui care a fost Vaclav Havel, un simbol al luptei pentru libertate în istoria modernă a Europei. El a lăsat în urmă semenilor demnitate, libertate şi prosperitate. Dar câte popoare se mai pot lăuda azi cu astfel de lideri? În lipsa unui Havel al lor, oamenii de pretutindeni se simt singuri, hărţuiţi şi dornici să cunoască dreptatea, la care uneori vor să ajungă prin orice mijloace. Îi putem oare condamna pentru nevoia de Havel?

P.S. Chiar dacă mi-am propus în acest final de an să nu mai comentez în niciun fel întâmplările locale, respectând astfel spiritul sărbătorilor, nu pot să trec peste ultima decizie a administraţiei Tiseanu, care a hotărât ca ultima şedinţă din acest an a Consiliului Local să se desfăşoare în cadru festiv, la o vilă de pe Valea Doftanei, probabil pe cheltuiala contribuabililor. Din câte se pare, la sindrofie vor participa şi mulţi angajaţi din Primărie, pe care edilul şef vrea să-i recompenseze pentru activitatea de peste an. Oare câţi dintre noi, cetăţenii acestei urbe, plătitori de taxe şi impozite nesimţite, ne permitem să chefuim de sărbători la o vilă din Valea Doftanei?

                                                 Crăciun Fericit tuturor!

Revolta studenţilor şi rebeliunea liberală

Revolta studenţilor de la Facultatea de Istorie din Bucureşti şi rebeliunea liberală de la Prahova sunt două întâmplări consumate în ultimele zile pe scena publică românească, aparent fără prea mare ecou şi totuşi destul de importante din punct de vedere al culturii revoltei atât de mult discutată în ultimul timp la români.
Modestă şi chiar fără motivaţii profunde (mă aşteptam la revendicări serioase şi bine formulate), revolta studenţilor nu poate fi trecută cu vederea, pentru că în spatele ei se simte nemulţumirea reală şi justificată a tinerei generaţii, care nu-şi mai găseşte locul în propria ţară, o nemulţumire care se regăseşte în toate păturile sociale. Prin gestul lor, studenţii de la istorie au readus în prim-plan tipul revoltei haotice, care a însemnat, de fapt, scânteia revoluţiei din ‘89 şi semnalul în urma căruia societatea ar trebui să conştientizeze că are probleme la care trebuie să caute soluţii rapide şi reale.
De cealaltă parte a baricadei sociale, rebeliunea liberală de la Prahova, care a însemnat decapitarea liderului PNL Adrian Semcu şi a cumetriei politice instituite de acesta, reprezintă poate un prim şi important pas înspre însănătoşirea clasei politice de jos în sus. Prea puţin dispuşi să mai înghită anumite grupări din partid care se pupau pe din dos, pentru privilegii mărunte, cu puterea portocalie, liberalii prahoveni au cerut conducerii centrale demiterea lui Semcu, care în cele din urmă a fost nevoit să renunţe la funcţie sub presiunea majorităţii. Nu ştiu dacă înlăturarea acestui personaj politic şi a sistemului oligarhic creat de el va rezolva problemele de moralitate ale liberalilor prahoveni, însă ştiu că rebeliunea (răzvrătirea) oamenilor de bună credinţă din acest partid este un semn că societatea românească încă mai are anticorpi şi totodată este un exemplu care ar putea declanşa reacţii în lanţ.
Chiar dacă sunt situate în planuri sociale diferite, revolta studenţilor şi rebeliunea liberală au un numitor comun - nevoia de a protesta în faţa nedreptăţii - care, privit la adevărata lui valoare, fără interpretări şi suspiciuni, ne dă speranţe pentru o viitoare societate normală.

Opoziţia şi puterea de Ziua Naţională

Anul acesta, surprinzător de mulţi câmpineni au asistat la manifestările Zilei Naţionale organizate de administraţia locală în centrul civic cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Cea mai mare parte dintre aceştia nu au fost simpli cetăţeni, cu trăiri patriotice intense, care au ţinut să fie prezenţi la sărbătoarea neamului, ci mai degrabă simpatizanţi ori membrii ai unor partide politice chemaţi să reprezinte opoziţia ori puterea, în cazul nostru USL şi PDL.
Dacă în ceea ce-i priveşte pe membrii PDL lucrurile au fost oarecum clare, în sensul că s-au prezentat la întâlnirea cu istoria aproximativ în aceeaşi formulă (delegaţie), prăfuită şi erodată de actul puterii, surpriza a venit din partea liberalilor şi a pesediştilor, care reuniţi pentru prima dată pe plan local sub steagul USL, au impresionat asistenţa cu un adevărat „regiment” (aproximativ 100) de susţinători.
Total surprinşi, pedeliştii au digerat cu greu demonstraţia de forţă a rivalilor, după care s-au retras îngânduraţi la nelipsita masă festivă organizată tot de ei la un restaurant câmpinean, pe malul lacului. Nici acolo nu au fost scutiţi de surprize, pentru că oficialii USL le-au refuzat compania în faţa bucatelor alese, în semn de protest pentru modul în care, în calitatea lor de reprezentanţ ai puterii, înţeleg să conducă oraşul în mod discreţionar şi de foarte multe ori anapoda.
Ceea ce s-ar putea numi prima confruntare publică dintre cele două forţe politice care vor avea un cuvânt greu de spus la alegerile locale vitoare, a făcut repede înconjurul oraşului. De atunci, unii vorbesc despre schimbarea care va să vină negreşit, iar alţii, impresionaţi de asfalt şi borduri, despre un alt mandat al administraţiei Tiseanu.
Trist este faptul că dincolo de aceste aspecte, mai nimeni nu vorbeşte despre momentele emoţionante ale evenimentului în sine - Ziua Naţională a României, cum ar fi defilarea forţelor armate, prezenţa multor copii şi tineri cu jerbe de flori ori faptul că Imnul Naţional a fost intonat de o voce superbă, profesionistă, ceea ce îmi dă dreptul să reafirm că mândria de a fi român nu se mai află printre priorităţile poporului.

Ce mai înseamnă azi Ziua Naţională

Urmăresc cu interes de ceva vreme site-urile de socializare unde sute de mii de români îşi petrec timpul în spaţiul virtual, dar şi pe cele oficiale, ale instituţiilor statului, din dorinţa de a observa care este starea de spirit a poporului înaintea celei de-a 22 ediţii postdecembriste a Zilei Naţionale.
Cu unele mici excepţii în care am constatat palide semne ale unor trăiri naţionaliste (de exemplu afişarea pe facebook a unui filmuleţ în care Petre Ţuţea vorbeşte despre Ziua Naţională a României şi însemnătatea ei), poporul se arată mult prea puţin dispus să iasă din lehamitea cotidiană, pentru a trăi sub o formă sau alta mândria de a fi român.
Ştiu că mulţi dintre cei care vor citi aceste rânduri şi-ar dori să mă întrebe în ce constă mândria de a fi român în zilele noastre. Mândria de a fi român în anul de graţie 2011 nu este doar o sintagmă folosită din când în când de unul ca mine în diverse scriituri, ci este în primul rând respectul pentru sacrificiul înaintaşilor noştri şi, de ce nu, pentru cei care în prezent pun umărul, fiecare în pătrăţica lui, la bunul mers al ţării în care s-au născut. Dar nu despre asta mi-am propus să vorbesc azi, ci mai degrabă despre filozofia simplă a românului „arestat la domiciliu” în urma sentinţei propriilor temeri.
De pe forumurile reţelelor de socializare reiese faptul că pentru cei mai mulţi dintre cetăţenii patriei, Ziua Naţională nu reprezintă mai mult decât 24 de ore libere în plus, în care şi-au programat o şedinţă de terapie tv ori, în cel mai bun caz, una de shopping la mall. Iată câteva exemple în acest sens, unele chiar haioase, dintre zecile de mii de postări afişate pe facebook: unul zice – „pe 1 decembrie am să urmăresc reclamele tv în care aflăm atât de artistic că cei de la firmele de recuperări debite sunt şi ei oameni” sau altul – „toţi distribuitorii firmei ... şi-au dat întâlnire în mall-ul ... Se organizează un party”. Sau o alta – „Imi duc familia la cea mai apropiată oală de sarmale oferită moca de vreo primărie”. Şi exemplele pot continua până te plictiseşti sau te umflă râsul. Aşadar, sunt semne destul de clare că de ziua ei naţiunea va lipsi şi de această dată de la paradă, lăsând cale liberă  politrucilor iubitori de festivism, pentru care România nu înseamnă decât ţara unde le creşte contul în bancă pe spinarea proştilor.

P.S. 1 Zilele trecute, administraţia Tiseanu a dat ordin de împodobire a oraşului cu tot felul de ghirlande, becuţele şi figurine, în aşteptarea sărbătorilor de iarnă. Cum se lasă seara, oraşul străluceşte în culori de galben, albastru şi roşu. Unii au zis că sunt culorile naţionale, dar alţii, mai cârcotaşi, că ar fi vorba de cele ale USL. Să fie, oare, un semn al schimbării sau doar o întâmplare?
P.S. 2 De Ziua Naţională, vă doresc dumneavoastră, cititorilor mei, o zi liniştită, mai mult optimism şi vă chem să spunem împreună La Mulţi Ani, România!

De ce este spitalul bolnav

Zilele trecute, presa locală a readus în atenţia opiniei publice un subiect care de câţiva ani este prezentat, sub diverse forme, ca o mare problemă a oraşului şi anume eterna stare de faliment a Spitalului Municipal, cea mai importantă instituţie care se îngrijeşte de sănătatea publică în zona Câmpina.
Ca şi altădată, pe teme oarecum similare, conducătorii Spitalului Municipal povestesc azi opiniei publice despre neajunsurile unui sistem de sănătate defectuos, care se află în situaţia să nu-şi mai poată plăti salariaţii, despre politicile aberante ale celor de la Casa Judeţeană a Asigurărilor de Sănătate, care au hotărât limitarea numărului de internări în spital (în sensul că nu mai decontează decât un anumit număr de internări) ori  despre măsura conform căreia toate cadrele medicale sunt obligate să-şi consume zilele libere şi concediile neefectuate pentru diminuarea cheltuielilor, fără să facă nicio referire la managementul propriu, care se poate constitui în partea lor de răspundere faţă de situaţia delicată din prezent a instituţiei.
Sigur, este de notorietate faptul că sistemul de sănătate românesc este la pământ şi în aceste condiţii este dificil să coordonezi activitatea unui spital zonal, însă tot la fel de sigur este şi faptul că foarte mulţi bani din sănătate, care ar putea echilibra balanţa neajunsurilor, se scurg în zona crepusculară controlată de politrucii specializaţi în vampirism bugetar.
Aşa că dacă tot vorbim de sistemul vinovat, cred că este cazul să aducem în discuţie şi gunoiul de sub preşul nostru care, odată dezvelit, ar putea aduce multe lămuriri în ceea ce priveşte interminabila poveste a subfinanţării Spitalului Municipal.
Altfel spus, despre contractele păguboase prin care bugetul instituţiei a fost prejudiciat cu zeci de miliarde în dauna celor care azi îşi aşteaptă salariile ori a celor care îşi pun speranţa într-un act medical de calitate.
Cu aproximativ doi ani în urmă, Curtea de Conturi a întocmit un raport care a scos la iveală multe nereguli privind modul în care au fost încheiate anumite contracte, ceea ce, într-o societate normală, ar fi trebui să producă un adevărat cutremur, atât în zona managementului instituţiei, cât şi în cea a politrucilor din spatele lui. Bineînţeles că nu s-au produs vinovaţi nici până în ziua de azi. Rechizitoriile întocmite de autorităţile statului au ajuns undeva, într-un sertar, la păstrate, iar prejudiciile de zeci de miliarde au fost trecute la pierderi.
Interesant este şi faptul că, între timp, Spitalul Municipal a trecut în administrarea autorităţilor locale, care în loc să scoată adevărul la lumină (prin reprezentanţii lor, numiţi politic de administraţia Tiseanu în consiliul de conducere) şi să mai recupereze ceva din prejudiciile create, păstrează tăcerea şi pompează în continuare bani de la buget pentru plata altor contracte cu dedicaţie, cum ar fi înlocuirea termopanului şi izolarea termică a Spitalului Municipal ori zugrăvirea fostului spital de boli contagioase. Şi astea sunt doar câteva exemple! Cel puţin curioasă o astfel de atitudine, nu?
Dacă facem un calcul al miliardelor irosite cu bună ştiinţă în spital, ajungem lesne la concluzia că o bună parte din lipsurile financiare de care suferă spitalul azi şi-ar fi putut găsi rezolvarea cu aceşti bani. Cei care în prezent nu-şi primesc drepturile salariale se mulţumesc să acuze sistemul, însă de cele mai multe ori sistemul suntem chiar noi. Şi ne mai întrebăm de ce este spitalul bolnav!

„Reforma” fiscală a lui Tândală

Una dintre cele mai importante „îndeletniciri” ale unei administraţii locale, cu efecte directe şi indirecte asupra cetăţenilor, într-o comunitate, este întocmirea şi aplicarea politicii fiscale.
De cele mai multe ori, în ultimii 21 de ani, politica fiscală gândită de cei aflaţi la putere în Câmpina a ţinut cont, în primul rând, de interesul politic imediat al acestora (populismul electoral ori cerinţele cercurilor de afaceri devoratoare de bani publici)  şi mai puţin sau aproape deloc de priorităţile cetăţenilor şi nevoile lor. Cel mai bun exemplu în acest sens este faptul că, de ani de zile, administraţia locală „investeşte” zeci de milioane de euro în reasfaltări şi rebordurări, iar străzile şi trotuarele nu arată nici pe departe (cu unele excepţii) aşa cum ar trebui, după o asemenea cheltuială.

„Reforma” fiscală propusă zilele acestea de administraţia Tiseanu pentru anul 2012 este o dovadă grăitoare în sprijinul celor arătate mai sus. Ea nu numai că nu ţine cont de realitatea economică aproape dezastruoasă a oraşului, pe fondul crizei economice prelungite, dar pe alocuri mai este şi cinică.
În expunerea de motive publicată pe site-ul Primăriei, edilul şef, iniţiatorul acestei „reforme”, apelează la tot felul de artificii pentru a acoperi, în parte, efectele deficitului bugetar înregistrat anul acesta, ca urmare a „genialei” idei de a majora, începând cu 1 ianuarie 2011, taxele şi impozitele cu 20%. Vă reamintesc, cel mai mare procent de creştere din România.
La fel ca în povestirile copilăriei noastre cu Păcală şi Tândală, când cel de-al doilea îşi căra cu sacul în casă lumina soarelui, primarul nostru mai întâi ne-a cocoşat cu taxele, pentru ca acum (în acelaşi an), să vină cu înlesniri şi amnistii fiscale. Atenţie, doar pentru cei care încă nu şi-au plătit obligaţiile!!!
Iată cum sună două dintre paragrafele „reformei” discriminatorii pusă la cale de politrucul portocaliu: „Pentru ajutorarea contribuabililor propun anularea impozitelor şi taxelor locale restante, inclusiv accesorii, sub plafonul de 40 de lei, înregistrate la 31.12.2011” sau „Propun ca şi la nivelul bugetului local să aplicăm pentru anul 2012 anularea majorărilor de întârziere pentru impozitele şi taxele locale restante la 31.12.2011, calculate până la data plăţii, dacă se achită obligaţiile restante până la 31.03.2012. Facilitatea va fi acordată contribuabililor persoane fizice”.
În ceea ce-i priveşte pe agenţii economici, principalii contribuabili la bugetul local, ei nu se regăsesc decât la capitolul sancţiuni şi anume acelea prin care „agenţii economici care nu au reevaluat clădirile în ultimii 3 ani vor plăti un impozit pe clădiri de 10-20% (faţă de un nivel normal de 1,5%)” sau „agenţii economici care nu au reevaluat clădirile în ultimii 5 ani vor plăti un impozit pe clădiri de 30-40% (faţă de un nivel normal de 1,5%)”. Nici vorbă de facilităţi ori scutiri pentru majorări de întârziere, în condiţiile în care firmele se închid pe capete, iar rata şomajului creşte.

Majestatea Sa Bunul Simţ

Am ascultat şi citit de multe ori în aceste zile mesajul istoric, rostit de la tribuna Parlamentului, de fostul rege al României, Mihai I, căutând printre rânduri un semn al aroganţei ori al făţărniciei politicianiste din zilele noastre. O frântură de propagandă în favoarea monarhiei ori vreo aluzie înţepătoare la adresa netrebnicilor care de 21 de ani batjocoresc în diverse forme coroana regală, un simbol naţional şi o parte importantă din istoria acestui neam. Nimic din toate astea! Ultimul nostru suveran, Mihai I, a ales calea bunului simţ, adresându-se poporului său cu demnitatea şi responsabilitatea unui mare om de stat. Preţ de aproximativ zece minute, în 25 octombrie 2011, România a avut privilegiul să respire aerul curat al normalităţii, ascultând poate pentru prima dată în ultimii 21 de ani, de la tribuna Parlamentului, un îndemn lipsit de duhoarea politicii falimentare dâmboviţene. Poporul (de la vlădică până la opincă) a fost însă mai degrabă preocupat să-i înjure pe cei câţiva demnitari cu obrazul gros ai actualei puteri politice şi bisericeşti, care au tratat cu fundul o întâlnire istorică, decât să înţeleagă şi să reflecteze la adevărul unor vorbe precum „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos” sau „cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea (...). România are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi”.

După 84 de ani de când a devenit rege, Mihai I încă mai are puterea să vorbească răspicat despre problemele românilor şi să le arate calea demnă de urmat:  „Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democrație, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă prin situații înjositoare. România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile și aeroporturile moderne sunt parte din forța noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este și va fi o piatră de temelie a societății”.
Nu sunt un susţinător al monarhiei, însă în faţa unei astfel de personalităţi publice nu pot decât să mă înclin.

P.S. Iniţial, în rubrica de azi am vrut să fac şi câteva comentarii pe marginea unor subiecte cum ar fi scandalul recent iscat între politrucii locali din pricina unei centrale termice ori despre aventurile în oraşul „pe scurt” ale lui William Brânză, însă în cele din urmă am renunţat, socotind că astfel de personaje trebuie date uitării măcar azi.

Fotbalul local sau cine tranşează porcul la abator

Fără îndoială, evenimentul local cu cea mai mare audienţă la public care a avut loc săptămâna trecută a fost derby-ul fotbalistic dintre CSM şi Unirea, echipe care în acel moment erau primele două clasate în Liga I Prahova. În faţa a peste 1500 de spectatori, fotbalul câmpinean a arătat tot ce are el mai bun în acest moment. Desigur, nu voi face din această scriitură o cronică sportivă, pentru că nu este nici locul şi nici nu mă prea pricep la acest gen jurnalistic, ci mai degrabă am să aduc în prim plan o poveste din tribună, care mi-a dat de gândit.  Atât în timpul meciului, cât şi după fluierul de final, am auzit multă lume cu scaun la cap comentând defavorabil pe marginea propagandei pe care şi-o fac politicienii pe spinarea fotbalului. Nimic nou. Însă unul dintre comentarii, care se constituia, de fapt, într-o replică a unui microbist către altul, suna cam aşa: „Ce te faci, mă, că nu înţelegi? Aici e vorba de cine tranşează porcul la abator în alegerile de anul viitor! Crezi că ăstora le pasă de fotbal?”

Auzind o astfel de vorbă, recunosc că am stat pe gânduri câteva minute, să înţeleg cam ce a vrut să spună omul, pe care l-am identificat pe loc cu un personaj din romanul „Moromeţii”, când făcea legătura între porc, alegeri şi abator. Am înţeles că se referea la bătălia politicienilor pentru putere, care odată ajunsă şi în fotbal, îl dezgusta pe el şi pe amicii din jur. L-am auzit apoi vorbind despre rivalitatea politică, care a dat naştere unei rivalităţi sportive artificiale între cele două echipe de fotbal şi că fiecare ar avea un viitor strâns legat de anul electoral 2012. La un moment dat, am vrut să intervin şi să-i spun Morometelui şi interlocutorilor săi că, pe undeva, aveau dreptate, pentru că rivalitatea politică dintre Guran şi Tiseanu a adus artificial, în conturile celor de la Unirea, mulţi bani publici, care în alte condiţii nu i-ar fi primit niciodată, mărturie fiind şi faptul că în anii din urmă Unirea nu a primit nici o ceapă degerată de la primarul portocaliu. Aş mai fi vrut să-i spun că rivalitatea politică în cazul de faţă se manifestă de pe poziţii total diferite şi anume între un iubitor al fenomenului, care îşi cheltuieşte propriile resurse financiare de ani de zile şi un mim politic, dispus să finanţeze din banul public, în preajma campaniilor electorale, şi o cursă de melci, numai să iasă voturi. Pentru că una este să tranşezi la abator porcul crescut de tine şi alta să-l primeşti plocon pe masă, cu mărul în gură, fără să scoţi vreun leu din propriul buzunar.
Fluierul arbitrului a lăsat, însă, numai fotbalul să îşi spună cuvântul. Până la urmă asta este important.

P.S. Dincolo de spectacolul sportiv şi rivalitatea politică prost înţeleasă, derby-ul fotbalistic dintre CSM şi Unirea a adus în prim plan şi câteva aspecte care ar trebui să le dea de gândit celor care le girează cu numele lor, printre care şi acela că o bună parte a galeriei celor de la Unirea a înjurat şi scuipat după meci doi acţionari ai CSM care tocmai părăseau stadionul. Astfel de manifestări sunt cel puţin ruşinoase.

Resemnaţi de Ziua Indignaţilor

Duminică, 15 octombrie, am aşteptat cu interes protestul oamenilor din întreaga lume, chemaţi prin intermediul reţelelor de socializare să susţină mişcarea „Occupy Wall Street” sau Ziua Indignaţilor, iniţiată în SUA şi extinsă destul de rapid la nivel global.
De la bun început, ideea de a protesta împotriva celor care au condus lumea în pragul colapsului mi s-a părut excelentă, însă trebuie să recunosc că nu mă aşteptam la o reacţie de asemenea proporţii din partea cetăţenilor lumii.
Mişcarea care a generat Ziua Indignaţilor s-a extins cu repeziciune în peste 950 de oraşe din 82 de ţări din întreaga lume: Tokio, Seul, Jakarta, Melbourne, Sidney, Paris, Moscova şi alte oraşe din Mexic, Venezuela, Kenya, Africa de Sud. Mii de oameni au ieşit în stradă să-şi apere drepturile sub devizele „A venit timpul ca ei să ne asculte” sau „Puterile lumii muncesc doar pentru propriile beneficii, ignorând dorinţele majorităţii” sau „Pe 15 octombrie ne întâlnim în stradă pentru a iniţia schimbarea globală pe care o dorim. A venit timpul să ne unim”.
Chiar dacă mulţi dintre manifestanţi au ajuns în arestul poliţiei, sub acuzaţii mai mult sau mai puţin întemeiate, cred că important rămâne faptul că lumea se mişcă şi reacţionează, ceea ce nu se poate spune şi despre românaşii noştri (adică despre noi toţi), care au rămas încă o dată în afara umbrelei de cetăţeni ai lumii. Protestul de la Bucureşti s-a dovedit a fi o simplă întâlnire a unor tineri care erau prea puţin dispuşi să-şi ceară drepturile, o „răzmeriţă” de catifea, unde câţiva cetăţeni „indignaţi” de ceea ce li se întâmplă au decorat o jumătate de trotuar în Piaţa Unirii cu zeci de cartoane inscripţionate cu citate şi expresii celebre pe care le-au înfipt într-un gard viu. Sigur că o astfel de abordare reprezintă mai mult decât nimic, însă aşa stând lucrurile, nu trebuie să ne mai surprindă ce ni se întâmplă. Resemnată de Ziua Indignaţilor, societatea românească se îneacă în propria-i neputinţă, iar călăii ei de pretutindeni îşi freacă mâinile. Indiferenţa şi lipsa de reacţie a unei societăţi naşte, printre altele, şi abuzul de putere şi exemplele în acest sens sunt nenumărate. Unul dintre ele poate fi şi acela care s-a întâmplat zilele trecute în oraşul nostru.
Liberalii au iniţiat, la nivel naţional, o campanie (care a ajuns şi în Câmpina) gratuită de verificare a glicemiei şi a tensiunii arteriale în rândurile cetăţenilor, sub deviza „PNL are grijă de sănătatea ta”.

Ajunsă la Câmpina, caravana umanitară a avut succes pe loc în rândurile a sute de cetăţeni care au vrut să-şi verifice starea de sănătate fără să scoată vreun ban din buzunar, însă politrucii care deţin puterea în administraţia locală au trimis potera să „restabilească ordinea publică serios afectată” (în parcarea de la Carrefour) de pensionari (şi nu numai), care stăteau cuminţi, în ploaie, să-şi aştepte rândul.
Gestul politrucilor înscăunaţi pe veci (zic ei!) în funcţii la primărie, de a interzice activitatea caravanei sanitare pe domeniul public, nu a avut efectul scontat, pentru că de a doua zi ea s-a mutat într-un spaţiu privat, aducând un număr dublu de solicitanţi şi multă indignare din partea celor mulţi, pentru care sănătatea înseamnă altceva decât o flecăreală politică.
Administraţia Tiseanu s-a legat de faptul că liberalii nu au cerut explicit autorizaţie pentru o astfel de acţiune, chestiune cu care aş putea să fiu de acord, dacă nu aş cunoaşte zeci de cazuri în care se ridică construcţii şi se organizează fel de fel de bâlciuri stradale în Câmpina, pentru care nimeni nu cere autorizaţie. Desigur, o încălcare a legii nu se justifică cu o alta, dar nici deciziile discreţionare ale unei autorităţi nu trebuie iertate.

Suflete moarte

Pe cititorii de literatură în general şi mai cu seamă ai operelor marilor clasici, titlul scriiturii mele de azi îi poate duce cu gândul la naraţiunea semnată de Gogol. Faptul că am preluat una dintre sintagmele preferate ale lui Gogol nu este deloc o întâmplare, pentru că în „Suflete moarte” celebrul autor ne-a încântat spiritul cu personaje memorabile din epoca în care a trăit şi pe care azi le regăsim la tot pasul în societatea modernă.
Unul dintre eroii lui Gogol, Cicikov, despre care azi voi face vorbire cu un anumit scop, este un personaj fără substanţă, care este dispus la orice sacrificiu pentru a se menţine într-o funcţie publică călduţă, de dragul unor privilegii mărunte, în urma cărora să se simtă mai aproape de lumea bună. Iată cum îl descrie scriitorul pe Cicikov: „... Eroul nostru îndura totul, îndura cu tărie şi răbdare şi a îndurat mereu, până ce în sfârşit a găsit o soluţie să se menţină în slujba comunităţii. Trebuie spus că această slujbă fusese încă de mult obiectul tainic al gândurilor lui. Adeseori spunea cu un oftat: «Aici e de mine, între oameni din lumea bună. Şi ce cămăşi de olandă fină ar putea să-mi pice». Cicikov se gândea şi la un anume săpun franţuzesc, care făcea pielea nemaipomenit de albă, dând frăgezime obrajilor. Dumnezeu ştie cum se numea săpunul, dar după închipuirea lui el se putea procura fără doar şi poate numai de pe urma funcţiei de slujbaş al statului în vamă...”.
Aşa cum spuneam mai înainte, tipul de om pe care îl reprezintă personajul lui Gogol a ajuns azi la putere în societatea românească. Cicikov trăieşte în toate structurile statului, de cele mai multe ori sub chipul funcţionarului public şi, ceea ce este mai grav, al eternului candidat pentru o funcţie publică, care odată ce a simţit „parfumul săpunului franţuzesc” s-a transformat într-un suflet mort, pentru care nimeni şi nimic nu mai contează, în afara vieţii lui privilegiate de lefegiu al statului. El îşi urmăreşte scopul cu răbdare şi de cele mai multe ori nu suportă să fie criticat.
Zilele trecute, un astfel de personaj din administraţia locală, desprins parcă din naraţiunea lui Gogol, a organizat o conferinţă de presă la Primărie, cu scopul de a demonta dezvăluirile publicate în ziarul pe care îl conduc, cu privire la suspiciunile de nereguli găsite de Uniunea Europeană la proiectul Calea Dacia, finanţat din bani europeni. Omul a bălmăjit nişte explicaţii penibile, de pe urma cărora n-a aflat nimeni mare lucru, lăsând totuşi să se înţeleagă că dacă undeva există o greşeală, iar bugetul local va fi mai sărac cu aproximativ 10 miliarde lei vechi, ea nu s-a produs în totalitate la Primăria Câmpina, ci mai degrabă pe undeva pe la ministerul de resort.

Măi să fie! Stimabilul vrea să ne prostească! Păi oare  dumnealui a uitat că oamenii pe care îi conduce au întocmit caietul de sarcini al proiectului şi că tot ei sunt membrii comisiei care a stabilit cine câştigă licitaţia contestată acum de reprezentanţii forurilor europene? Controlorii europeni au scris negru pe alb că administraţia Tiseanu va fi sancţionată cu multe miliarde de lei vechi pentru nerespectarea prevederilor legale privind achiziţiile publice. Achiziţiile publice s-au făcut la Câmpina, iar din acest punct de vedere nu mai este loc de întors.
Interesant este şi faptul că, luat la bani mărunţi de ziarişti, în conferinţa de presă, pe marginea acestui subiect, personajul (Cicikov al nostru) s-a arătat mai iritat de scrierile mele din această rubrică decât de greşelile impardonabile pe care i le reproşează Europa. El avea treabă cu „izmenele... de firmă” aduse în discuţie în textele mele şi nu cu faptul că se va afla în situaţia să le explice contribuabililor de ce s-au dus 10 miliarde lei vechi pe apa sâmbetei. Nu mă mai miră nimic la acest personaj din administraţia locală, care l-ar putea înlocui cu succes pe Cicikov în romanul lui Gogol.
P.S. Intenţionat am evitat să folosesc în textul de mai sus numele personajului din administraţia locală, pentru a vă lăsa pe dumneavoastră, cititorii, să-l identificaţi. Nu este greu deloc.

Demagogii noştri nu seamănă cu ai lor

În ultimele zile am abandonat, oarecum, monitorizarea găinăriilor politico-administrative locale şI asta nu pentru că ele au scăzut în intensitate, ci mai degrabă pentru faptul că în Europa se întâmplă lucruri care ne pot afecta viitorul şi pe care vreau să le înţeleg în profunzime.
După cum se ştie, Olanda şi Finlanda au blocat aderarea României (de Bulgaria sunt prea puţin interesat) la Spaţiul Shengen, chiar dacă raportul care atestă pregătirea ţării noastre în acest sens a fost aprobat de Comisia Europeană şi votat de Parlamentul Europei cu o majoritate confortabilă. Puţini ştiu, însă, că pentru a se lua această decizie, trebuia girul unanim al Consiliului Europei, unde sunt reprezentate toate statele membre. Cu două opinii contra, Olanda şi Finlanda au răsturnat totul. Acum se pune întrebarea, la care n-am auzit să răspundă nimeni concret până în momentul de faţă, de ce tocmai Olanda şi Finlanda ne-au întors spatele? Am citit multe declaraţii de presă în ultima vreme, mai ales ale oficialilor europeni, pentru a înţelege ce se ascunde cu adevărat în spatele acestui refuz olandezo-finlandez. La un moment dat, eram tentat să cred că instituţiile corupte şi slăbiciunile economice româneşti, care generează valuri de imigranţi în căutarea unui loc de muncă, ar putea fi motivele principale ale blocadei impuse de cele două state. Chiar eram gata să accept valabilitatea acestor argumente, care de altfel reflectă realitatea românească, până într-o zi, când am citit printre rânduri declaraţiile unui europarlamentar britanic, care scoteau în evidenţă naţionalismul populist al unor formaţiuni politice olandeze şi finlandeze, ce au reuşit să impună „o astfel de decizie periculoasă” guvernelor celor două ţări. Mai simplu spus, Partidul pentru Libertate din Olanda şi Partidul Adevăraţilor Finlandezi (care împreună reprezintă mai puţin de două milioane de voturi în Europa) au reuşit să răstoarne deciziile guvernelor de la Haga şi Helsinki (şi în cele din urmă ale Consiliului Europei), care la rândul lor au acceptat compromisul de teama pierderii sprijinului parlamentar intern. Aşadar, două milioane de populişti, care nu suportă ideea unei Europe unite, au dat peste cap o decizie luată în numele a peste 500 de milioane de europeni. Concluzia mea după acest neînsemnat studiu de caz este că şi Europa civilizată are demagogii ei, iar consecinţele unei astfel de decizii în ceea ce priveşte spaţiul Shengen, lăsate la îndemâna unei minorităţi naţionalist-populiste, pot fi extrem de nocive pentru ideea de libertate a individului european.
Şi pentru că tot am vorbit despre demagogii olandezi şi finlandezi, să zăbovim acum, mai pe scurt, şi asupra celor de pe plaiurile mioritice.
Fosta ministresă a Educaţiei, Ecaterina Andronescu, vrea studenţi fără diplomă de bacalaureat. Nu înţeleg logica unei astfel de idei. Probabil singura ar fi aceea de a le oferi tinerilor absolvenţi de liceu o alternativă la varianta şomajului ori a emigrării.
Deputatul Florin Anghel figurează pe un „onorant” loc patru în topul naţional al parlamentarilor cu cele mai multe contracte cu statul. Probabil că de aici urmează să vină şi bunăstarea celor care l-au ales, pentru că altfel nu văd de unde se naşte „parteneriatul” dintre un astfel de politician şi votanţii săi.
Administraţia Tiseanu ţine în „priză”, pe spatele bugetului local, o lungă listă de asistaţi social, pe care nu pare dispus să-i supere până la alegerile de anul viitor. Mai mult de atât, prin „Câmpina medievală” se aude că diverşi indivizi politici mărunţi se ocupă exclusiv ca aceşti asistaţi social să primească constant sarsanale cu cele trebuincioase. Mă îndoiesc că grija faţă de semeni îi împinge la astfel de gesturi umanitare.
Ultimul târg de bunătăţi, care a avut loc în primul week-end al lunii octombrie, a fost parcă ceva mai decent decât altă dată (iată că sunt folositoare şi criticile noastre). Cu toate astea, se vede de la o poştă că organizatorii (ştiţi dumneavoastră, cele două cuconiţe „agreate” de primarul Tiseanu) nu sunt atenţi la detaliile care deranjează cetăţeanul, cum ar fi parcarea maşinilor în zona de promenadă. Şi aici nu mă refer numai la cele ale locatarilor riverani, rămase aiurea într-un spaţiu oferit în exclusivitate pietonilor, ci mai ales la autoturismele, ATV-urile şi autoutilitarele târgoveţilor de ocazie, care treceau de bariera restrictivă plasată în zona hotelului Muntenia fără ca nimeni să-i oprească. Poliţia locală a lipsit cu desăvârşire, ocupată fiind probabil cu împărţitul ziarelor în care şeful lor, primarul Tiseanu, se laudă pe banii noştri (60 de milioane de lei lunar, adică şase salarii ori şase pensii decente!!!).
După cum se poate observa, demagogii Europei nu seamănă deloc cu ai noştri. În timpul în care ai lor urmăresc scopuri înalte, ai noştri se ocupă tot de găinării.

Europa şi dubioşii locali

Zilele trecute, cotidianul de răspândire naţională „Adevărul” mi-a publicat un editorial în care am făcut vorbire despre unul dintre motivele pentru care cred că suntem azi în rahat  (şi aici mă refer la naţiunea română), într-o ţară întârziată, condusă de baroni locali, instituţii corupte, foşti securişti şi comunişti. L-am citat în acel editorial pe Neagu Djuvara care susţine într-o carte-document, „Un secol cu Neagu Djuvara”, că şi azi, după 21 de ani de la revoluţie, clasa politică din România este şantajată de fiii nomenclaturiştilor comunişti şi de relicvele fostei securităţi, implantate în multe zone ale mediului de afaceri. Djuvara spunea că ne trebuie două generaţii pentru a scăpa de astfel de păienjeni, după care România se va întrema, dacă printre altele viitorii guvernanţi şi preşedintele republicii vor înţelege că pilonul de bază al unei societăţi este educaţia şi moralitatea: „Viitorii guvernanţi români, preşedintele republicii, să creeze un fel de jurământ al învăţătorilor, pentru că învăţătorii trebuie să-i reînveţe pe copii că furtul este o crimă şi că face parte dintre cele zece păcate fundamentale. Dacă vor fi câteva generaţii care de când au 7 ani şi până la maturitate vor învăţa că furtul este cel mai mare păcat, România se va schimba. În momentul de faţă nu toată lumea, dar majoritatea celor care au puţină putere fură” mai spune Djuvara.
Nu ştiu dacă Neagu Djuvara are sută la sută dreptate când dă asemenea verdicte, însă ştiu că astfel de oameni la care face referire, există în toate straturile sociale şi încă fac mult rău acestei naţii. Ei sunt, de exemplu, dubioşii pe care Europa îi arată cu degetul în cazuri concrete. Ultimul caz de acest gen, cu influenţă pe plan local, este cel apărut acum câteva zile pe fluxurile de presă, unde administraţia Tiseanu este suspectată de Comisia Europeană pentru nereguli privind achiziţiile publice în proiectul de modernizare a Căii Dacia, finanţat din fonduri europene. Din câte se pare, dubioşii noştri locali s-au urcat pe grămada de euroi, au crezut că lumea e a lor şi că nu-i întreabă nimeni de sănătate. Ei, uite că iarna nu-i ca vara, iar Comisia Europeană nu este Consiliul Local (unde se votează cu telefonul la ureche) şi s-ar putea ca unii dintre dubioşi să dea cu subsemnatul pe la forurile europene, aşa cum nu au făcut-o niciodată în faţa autorităţilor autohtone.
Sigur că nu-mi doresc ca acest proiect de utilitate publică să aibă de suferit, pentru că, în fond, el ne este de ajutor tuturor, însă îmi place să văd şi să cred că în lumea asta mai există puţină dreptate.
Într-o zi am să vă spun povestea reală a acestui proiect (Calea Dacia) despre care, în repetate rânduri, primarul Tiseanu a afirmat că este unul de suflet pentru el. Ea ar putea deveni un roman de succes, cu intrigi profunde în sfera politicului, a administraţiei, justiţiei şi a mediului de afaceri. Până atunci, să lăsăm Europa să-şi facă treabă, iar pe dubioşi să le tremure izmenele de... firmă.

P.S. Săptămâna trecută, la secţia de pediatrie a Spitalului Municipal Câmpina au sosit în „inspecţie” prin saloane o grămadă de gândaci de bucătărie. Câţiva părinţi care stăteau la căpătâiul copiilor internaţi au filmat cu telefonul imagini grăitoare în acest sens. Probabil că politrucii care administrează oraşul sunt preocupaţi cu licitaţiile publice, unde sunt în joc mulţi bani şi nu mai au timp să monitorizeze „vizitele” gândacilor în paturile copiilor bolnavi.

„Câmpina Medievală”, o sărbătoare fără blazon

Zilele trecute am asistat la festivitatea de deschidere a  serbărilor de toamnă ale oraşului, „intitulate”  (vorba lui Garcea) de autorităţi „Câmpina Medievală”. Manifestarea copiată absolut jenant de edilii noştri (ori de cine le bagă astfel de idei în cap) din cultura locală a altor oraşe româneşti cu tradiţie în acest sens, a lăsat un gust amar multor câmpineni iubitori ai obieciurilor şi culturii autentice locale.
Sâmbătă, 17 septembrie, pe o scenă amplasată în centrul civic, am urmărit preţ de câteva minute o poveste ieftină de cabaret, cu prinţese, cavaleri şi o armură de recuzită agăţată într-un par pe un colţ de scenă, unde câţiva politruci complet rupţi de realitate şi-au ridicat „fustiţele” în faţa celor aproximativ 150 de privitori chemaţi de acasă să îi aplaude.
În imediata vecinătate a kitsch-ului pus în scenă de aceşti cavaleri ai tristei figuri, târgoveţii (câmpinenii) s-au arătat mai degrabă interesaţi de mititei, cârnaţi, bere şi suveniruri, sancţionând astfel regia unui spectacol politicianist previzibil.
Ceea ce ar fi putut reprezenta o parte cât de cât lăudabilă a acestei sindrofii plătită cu mulţi bani publici şi anume decernarea unor premii pentru elevii şi profesorii care au obţinut rezultate notabile la diferite concursuri pentru şcolile câmpinene, am aflat (din mai multe surse credibile) că a fost, de fapt, un simplu clişeu politic, folosit de cei de la putere şi în alte localităţi din judeţ, aşadar nimic din suflet, ci doar din interes.
„Câmpina Medievală” (şi aici mă refer în exclusivitate la scurta festivitate de deschidere) a avut şi momente vesele, care se pot încadra perfect la rubrica Caţavencilor - „Din puţul gândirii” -, cum ar fi acela în care primarul Tiseanu l-a recomandat pe Ovidiu Cord un „sprijinitor din umbră” (de ce din umbră şi ce a sprijinit nu am aflat), iar omul de afaceri, care este şi consilier judeţean, ne zâmbea complice din spatele ochelarilor de soare ca într-un tablou de Grigorescu. Sau acela în care consilierul local Dan Telegescu a fost prezentat drept proaspăt radioamator „receptor” (unii au înţeles „difuzor portocaliu”, ceea ce a creat o confuzie totală) şi nu în cele din urmă o altă perlă a primarului, prin care a vrut să arate că manifestarea nu este politizată (probabil că a vrut să spună pedelizată, că altfel nu înţeleg logica), argumentând că pe scenă sunt şi reprezentaţi ai altor partide, nu doar ai PDL.
În altă ordine de idei, „Câmpina Medievală” a adus din nou în prim-plan cârnăţăria înşirată de-a lungul bulevardului Carol I (o sursă constantă de nervi pentru toţi locuitorii din zonă), care paradoxal, cred că a fost singurul element autentic al unui târg de provincie din epoca evului mediu, despre care prin cărţi se povesteşte că „atmosfera de tavernă plutea în aer împrăştiind toate mirosurile mai mult sau mai puţin îmbietoare”.
Cu unele excepţii (concertele trupelor The Sixteens, Compact, Voltaj, unde am văzut multă lume), găselniţa autorităţilor care anul acesta s-a numit „Câmpina Medievală” cred că va rămâne o sărbătoare fără blazon, o copie de prost gust al cărei simbol poate fi imaginea unei armuri de cavaler agăţată într-un par, pe un colţ de scenă.

P.S. 1 Am aflat cu plăcere că scriitura de săptămâna trecută din această rubrică, referitoare la faptul că administraţia Tiseanu a hotărât să oblige elevii de clasa a XII-a să înoate la bazinul construit de ministresa Udrea, a făcut valuri printre politrucii locali. Din câte se pare, prima măsură ar fi fost aceea de a include în proiectul „la scăldat, obligatoriu” şi elevii din şcolile generale. În lipsa unei alte strategii, e bine şi atât.
P.S. 2 Primii doi culturnici ai oraşului, Dulă şi Bondoc, au însoţit zilele trecute ansamblul folcloric „Ghiocelul” într-o deplasare în Bulgaria. Curiozitatea m-a împins să ştiu în ce calitate au plecat cei doi colonei în această excursie şi am aflat pe surse că ar fi fost trimişi special de administraţia Tiseanu să urmărească grupul de dansatori asupra căruia plana suspiciunea că ar intenţiona să ceară azil politic dincolo de Dunăre. Eu unul nu cred un asemenea scenariu hazliu şi tocmai de aceea susţin că bravii oşteni PDL-işti au făcut această deplasare „obositoare” numai din dorinţa de a reprezenta oraşul cu cinste şi devotament.

Oul de aur din clocitoarea portocalie

Vă mărturisesc că am auzit la viaţa mea multe aberaţii zămislite de creierele odihnite ale politrucilor, însă parcă noua găselniţă a administraţiei Tiseanu, de a obliga elevii de clasa a XII-a să meargă la „scăldat” în bazinul construit de ministresa Udrea, le întrece pe toate.
Ameninţaţi acum, mai mult ca niciodată, de perspectiva pierderii alegerilor locale din 2012 şi deci a puterii, edilii (mai ales cei portocalii) caută cu disperare orice vot în plus, chiar şi în rândul copiilor sau, mai exact, al tinerilor care în momentul de faţă sunt încă pe băncile şcolii, iar în marea lor majoritate nu au împlinit 18 ani.
Sigur, să vrei să te voteze tineretul nu este ceva în neregulă, chiar şi pentru politrucii locali, care în ultimele mandate nu au făcut mare lucru pentru generaţia de mâine a societăţii câmpinene, însă a te folosi de funcţii administrative şi de bunuri publice pentru a trimite forţat elevii „la scăldat” în ideea că ei, pentru asta, te vor vota, este cel puţin o tâmpenie.
Dar să vedem cum stau lucrurile şi dacă raţionamentul meu cu privire la politicianismul cu iz electoral este corect.
La sfârşitul săptămânii trecute (vineri, 9 septembrie), am aflat din surse sigure că primarul Horia Tiseanu i-a convocat pe directorii de licee la o şedinţă care, la prima vedere, părea una strict informativă, cu privire la începerea noului an şcolar. Ceea ce, însă, trebuia sa fie un schimb de păreri între câţiva responsabili cu educaţia miilor de copii din şcoli, s-a transformat, se pare, într-o şedinţă „operativă”  patronată de primar, care le-a cerut directorilor, fără niciun drept, să introducă în programa şcolară a elevilor de clasa a XII-a câte o oră obligatorie de înot pe săptămână. Surse autorizate din sistemul de învăţământ local susţin că cererea edilului portocaliu i-a lăsat cu gura căscată pe conducătorii liceelor, care au încercat să-i explice politrucului că o astfel de decizie este aproape imposibil de pus în practică, având în vedere că introducerea unei noi discipline în programa şcolară ţine exclusiv de apanajul Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi că, în plus de asta, chiar dacă s-ar găsi o formulă de compromis pe plan local, ar fi greu de aplicat cu două-trei zile înainte de începerea şcolii.
Dat peste cap de reacţia oarecum potrivnică a profesorilor, Tiseanu s-ar fi înfuriat de mama focului şi le-ar fi aruncat în obraz faptul că de-a lungul timpului a făcut multe pentru şcoli (de parcă nu era de datoria lui!), iar acum ar fi cazul să i se întoarcă „politeţurile”, că deh, se apropie campania electorală.
Din câte se pare, directorii de licee au înghiţit găluşca portocalie, iar zilele acestea ar urma să se pună în practică ideea „genială” a primarului. O idee care nu respectă legea, are toate şansele să bulverseze programul elevilor şi al profesorilor şi este totalmente discreţionară, din moment ce se referă doar la cei aproximativ 600 de elevi care anul viitor vor împlini 18 ani şi vor avea drept de vot.
Dar ce mai contează o anomalie în plus în sistemul public, atunci când vine vorba de păstrarea cu orice preţ a puterii şi, implicit, a privilegiilor?!
Aşadar, cei 600 de elevi cu drept de vot în anul electoral 2012 reprezintă, de fapt, oul de aur din clocitoartea portocalie a administraţiei Tiseanu, pentru că altfel nu se explică cum de nu s-au gândit politrucii să organizeze cursuri de înot pentru toţi elevii de liceu şi chiar de şcoală generală, dacă tot vor să lase impresia că îi preocupă sportul de masă. Şi încă ceva. Sunt curios să aflu care va fi reacţia tinerilor de 17-18 ani (adolescenţilor), prin definiţie rebeli la vârsta asta, obligaţi să facă ceva ce poate nu au chef să facă. Convins fiind că înotul este benefic pentru sănătatea omului, eu îi sfătuiesc să meargă la bazin (obligaţi sau nu), iar atunci când va veni vremea, să voteze cum le dictează conştiinţa.

Obrazul urât al puterii

Într-un recent interviu publicat într-un cotidian naţional, poetul şi publicistul Mircea Dinescu spunea că “dacă stai între oi, atunci să nu te miri că după 20 de ani începi să behăi ca o oaie!” Asta cred că se întâmplă azi cu o mare parte dintre noi, care am ajuns să trăim în ţara noastră, în oraşul nostru, ca o turmă bezmetică mânată de la spate de câţiva politruci hulpavi, care s-au spurcat definitiv la oala cu smântână a puterii.
Cu zece luni înaintea alegerilor (locale, parlamentare ori poate chiar mondiale, dacă aşa o să le pice lor bine), politrucii puterii inventează şi organizează de zor spectacole stradale, câmpeneşti şi orice alt gen de sindrofii, fără consistenţă şi tradiţie (vezi Târgul de Bunătăţi, Jocurile Copilăriei, concertul Mix Music Evolution, Ziua lacului Paltinu etc.), care au un singur scop şi anume acela de a aduna, în scop electoral,  o “turmă” de cetăţeni dispuşi să accepte astfel de bucurii mărunte şi mai ales gratuite. Paradoxal, cetăţenii cărora le sunt adresate aceste sindrofii sunt aceiaşi pe care ei, politrucii puterii, îi “îmbrâncesc pe scări” aproape zilnic, prin măsuri administrative şi fiscale de neacceptat într-o societate în degringoladă, lovită puternic de criză şi cu o economie fragilă. Dar ce mai contează supliciile sociale la care suntem supuşi în fiecare zi, dacă o dată la patru ani primim câte ceva gratis (o pungă cu zahăr, un ghizodan cu rechizite ori un spectacol câmpenesc)! Puţini dintre adepţii acestei filozofii păguboase ştiu însă că toate aceste “gratuităţi” costă foarte mulţi bani publici, plătiţi cu greu tot din buzunarul nostru sărăcit. Şi am să dau doar două exemple care s-au petrecut recent în urbea noastră: Târgul de Bunătăţi şi Jocurile Copilăriei, manifestări care au avut oarecare afluenţă de public, dar în spatele cărora regăsim obrazul urât al puterii locale.
Înainte de alte comentarii pe această temă, trebuie să spun că astfel de manifestări sociale recreative se întâmplă peste tot în lume şi sunt de acord cu ele, însă oriunde se organizează aşa ceva autorităţile dau dovadă de respect şi mai ales de transparenţă faţă de cetăţeanul contribuabil.
Am avut curiozitatea ca de fiecare dată când s-a organizat Târgul de Bunătăţi (şi au fost câteva ediţii), cât şi recent încheiatele Jocuri ale Copilăriei, să-i întreb pe comercianţii de toate genurile, înşiraţi de-a lungul centrului civic, dacă au plătit vreo taxă de participare sau o eventual chirie pentru domeniul public ocupat. Toţi mi-au răspuns că fiecare zi de participare i-a costat câteva milioane de lei vechi, bani încasaţi de organizator, adică de o firmă particulară din Ploieşti. Mergând mai departe pe firul nedumeririlor mele, am întrebat un personaj important din administraţia publică locală dacă această firmă ploieşteană plăteşte, la rândul ei, ceva la bugetul local. Până acum (3 septembrie 2011) nimic, mi-a răspunsul personajul, lăsându-mă să înţeleg că, de fapt, acesta este un subiect tabu despre care nimeni nu vorbeşte în administraţia locală.
Perseverent cum sunt, am încercat să aflu câteva răspunsuri oficiale, dar din păcate m-am lovit de un zid al tăcerii la toate eşaloanele din Primărie. Sigur că asta nu înseamnă că ceea ce mi-a spus personajul este corect, atâta vreme cât deocamdată nu deţin informaţii oficiale (tocmai de aceea vă îndemn să judecaţi dumneavoastră pe marginea acestui subiect), însă dacă aşa este, asta ar însemna că administraţia Tiseanu pune la dispoziţie centrul civic al oraşului, energie electrică, apă şi toate cele necesare agenţilor economici, obţine sponsorizări de la societăţi câmpinene (în cazul Jocurilor Copilăriei), iar profitul îl încasează o firmă din Ploieşti. Interesant, nu?
Fără să mai pun la socoteală disconfortul creat cetăţenilor din zonă (fum, grătare, muzică, cerşetori) am să vă mai spun că astfel de manifestări, care se potrivesc, mai degrabă cu imaginea unui târg prăfuit de provincie de la începutul anilor 1900, trebuie serios cenzurate pe viitor (în primul de rând de noi, prin neprezentare), iar obrazul urât al puterii locale, care oferă astfel de sindrofii şi care mai încearcă să ne şi păcălească pe deasupra, sancţionat cum se cuvine.

De 5000 de ori NU e prea puţin pentru ei!

Săptămâna trecută am sperat (dintr-un exces de credulitate), înaintea şedinţei de Consiliu Local de joi, 25 august, că demersul opoziţiei locale de a iniţia un proiect de hotărâre pentru diminuarea taxelor şi impozitelor în anul 2012, în baza celor 5000 de semnături strânse de la câmpineni, se va bucura de atenţia şi respectul cuvenite din partea administraţiei Tiseanu şi a politrucilor care deţin controlul în Consiliul Local. Mă aşteptam la o dezbatere serioasă, bazată pe argumente economice, administrative şi chiar politice, care să scoată în evidenţă preocuparea aleşilor noştri faţă de cele 5000 de semnale negative venite din partea contribuabililor nemulţumiţi. N-a fost deloc aşa! Politrucii, bine ancoraţi în scaunul puterii administrative, au demonstrat, încă o dată, că sunt complet rupţi de realitate şi au tratat demersul opoziţiei ca pe unul politicianist (în scop electoral, propagandistic), fără să le treacă o secundă prin minte că, de fapt, cei 5000 de oameni care le-au solicitat clemenţa „ştiu dureros ce e suta de lei”, într-o vreme şi într-un oraş în care dezideratul de a avea un loc de muncă a devenit aproape de nerealizat. Este clar că de 5000 de ori NU este prea puţin pentru ei!
Sigur că aceşti indivizi politici, lipsiţi de nobleţea care obligă la responsabilitate, au din ce să trăiască (unii dintre ei chiar regeşte, în mijlocul grămezii banului public) şi era de aşteptat ca o astfel de iniţiativă, favorabilă cetăţeanului simplu, să nu le umezească ochii vicleni. Este, însă, de neacceptat modul în care au tratat (dezbătut) în plenul Consiliului Local o problemă care îi arde la buzunar pe toţi locuitorii oraşului. Proiectul de hotărâre propus de opoziţie pe ordinea de zi a Consiliului Local era cât pe ce să fie scos din discuţie, la iniţiativa unui consilier PDL, pentru ca ulterior să fie totuşi acceptat, dar respins de maşina de vot PDL-istă fără drept de apel. În şedinţa cu pricina, aceleaşi „mâini potrivnice” când vine vorba de interesul direct al cetăţeanului, s-au arătat foarte săltăreţe în susţinerea alocării de miliarde de lei vechi pentru fotbal şi a unui teren de vreo 700 mp, în buricul târgului, pentru proiectele turistice ale ministresei Udrea.
Şi pentru că tot am ajuns la turism, nu vreau să pierd ocazia să aduc în discuţie un subiect interesant, vehiculat în ultima vreme în presă şi anume faptul că edilul nostru şef se laudă că a găsit soluţia salvării economiei locale prin promovarea brandului turistic al Câmpinei, fostul oraş muncitoresc pe care azi îl conduce. Când am auzit grozava cugetare, am înţeles că omul nostru are din ce în ce mai multe „sclipiri” (cred că i se trage de la asfalt), însă am renunţat repede la admiraţie, auzind că de fapt găselniţa cu oraşul turistic nu este decât o poveste care să justifice implementarea unui proiect naţional, pe multe milioane de euro, pritocit de ministresa Udrea, proiect care va ajunge, vrând - nevrând şi la Câmpina, sub forma unui centru de informare turistică pentru care, vă spuneam mai înainte, Consiliul Local a aprobat deja cedarea unui teren de 700 mp în zona din imediata apropiere a clădirii Romtelecom.
Cum va aduce Tiseanu bani la buget din turism şi cum va reuşi centrul de informare turistică al lui Udrea să relanseze economia câmpineană este mai puţin clar, însă este evident faptul că oraşul nostru nu are, din păcate, potenţial turistic de anvergură, pentru că în afara celor două muzee, Hasdeu şi Grigorescu, nu avem ce le oferi potenţialilor turişti. Nu cred că lipsa locurilor de parcare, un centru civic anost, câteva cârciumi goale şi cursele ilegale de maşini, motociclete şi ATV-uri de la miezul nopţii pot constitui ingredientele unei vacanţe la Câmpina. Sau poate că „sclipitorul” nostru edil şef nu se referă la turismul tradiţional, ci la cel electoral, în care „excursioniştii” vin şi pleacă cu autobuzele. Ar putea să fie şi asta o strategie, însă una falimentară, pentru că astfel de „turişti” nu prea lasă bani ci, dimpotrivă, se prezintă cu buletinul şi încasează.

P.S. Şi totuşi, cred că, dacă stau bine să mă gândesc, am avea ceva potenţial „turistic”. Poate că nu ar fi lipsit de interes ca administraţia Tiseanu să planteze în mijlocul sensului giratoriu care a costat bugetul local peste 6 miliarde de lei vechi un panou inscripţionat cu sintagma: „Aici sunt banii dumneavoastră”, după care să organizeze pelerinaj cu susţinătorii portocalii din Mogador, Turnătorie, Centrul Civic ori Muscel, care să admire costisitoarea-i realizare.

Despre „privilegiul” de a călca pe asfalt proaspăt cu burta şi buzunarele goale

Azi, când scriu aceste rânduri (duminică, 7 august, ora 21.00), lumea parcă a dat în clocot. Pieţele financiare internaţionale sunt realmente paralizate, iar principalii indici bursieri au înregistrat căderi dramatice de până la 5% din cauza problemelor generate de datoriile ţărilor europene, dar şi ale SUA. Până şi Germania, economia cea mai puternică a Europei, se confruntă, de zile întregi, cu un record negativ al indicilor bursieri, lucru care nu s-a mai întâmplat din 1993.

La această oră, liderii politici şi cele mai mari instituţii financiare ale omenirii înroşesc telefoanele în căutarea unei soluţii care să nu genereze un al doilea val, mult mai puternic decât primul, al crizei economice mondiale. Se vorbeşte că mâine (8 august) va fi lunea neagră a pieţelor financiare, care ar putea avea un efect de domino în întreaga lume. Cu siguranţă unda de şoc ne va atinge, din nou, şi pe noi, afectând o economie românească şi aşa aflată de multă vreme în degringoladă. Este evident că România va continua să meargă în jos, iar cei care deţin astăzi puterea politico-administrativă în plan local, judeţean ori naţional, par a nu înţelege că, într-un fel - vorba zgârcitului finanţator rapidist George Copos -, „lumea se scufundă”. Ei ştiu doar că trebuie să cheltuiască cu orice preţ sume exorbitante pentru fel de fel de proiecte care nu îşi au rostul în această perioadă dificilă, dintr-un buget alimentat de o populaţie (economie) tot mai săracă.

Pentru că nu am pregătirea unui analist economic, iar în calitatea mea de formator de opinie nu am dreptul să mă lansez în afirmaţii fără acoperire, am să mă refer în continuare doar la ceea ce se întâmplă în Câmpina, apelând la un principiu economic simplu şi anume scăderea consumului, care înseamnă automat scăderea producţiei şi implicit sărăcirea populaţiei.

Câmpina a ajuns azi, în comparaţie cu alte vremuri, la un prag istoric negativ al forţei de muncă de aproximativ 10.000 de angajaţi (dintre care 1000 sunt bugetari) din cei 40.000 de locuitori. Trei sferturi dintre aceştia (conform datelor statistice) au un venit brut mai mic de 1000 de lei pe lună. Dacă socotim că pentru a duce o viaţă decentă, salariul mediu brut ar trebui să se situeze în jurul sumei de 2000 de lei, ajungem la concluzia că cea mai mare parte a salariaţilor trăiesc sub pragul sărăciei (aici trebuie să ţinem cont şi de faptul că un salariat se presupune că susţine, direct sau indirect, încă trei persoane).

Tot aceşti 10.000 de salariaţi, alături de alte câteva mii de pensionari, sărăciţi şi ei, alimentează o bună parte a bugetului local cu taxe, impozite şi contribuţii la stat. Mergând mai departe, vom observa că aceşti cetăţeni trebuie să rupă zilnic din puţinul lor pentru a consuma, inevitabil, produse şi servicii. Evident că se rezumă doar la strictul necesar şi la rândul lor, cei care oferă produse şi servicii, dispar încet-încet provocând un alt minus la bugetul local.

Cu siguranţă această teorie vă este cunoscută din viaţa de zi cu zi, însă am ţinut să vă reamintesc povestea tristă a sărăciei prin care trecem de ani de zile, pentru a avea argumentul să vă vorbesc despre profitorii crizei care, din punctul meu de vedere, sunt în principal politruci de la putere (indiferent de culoarea politică) şi găştile din jurul lor.

Profitorii crizei sunt aceia care azi împart banul public în stânga şi în dreapta către diverse grupuri de afaceri şi politice care îi susţin în funcţii, fără să se gândească că în curând vor ajunge la fundul sacului. Profitorii crizei sunt aceia care trăiesc din banul public şi nu au niciun fel de remuşcare să mărească taxele şi impozitele cu 20% într-o perioadă în care cetăţeanul contribuabil se află în sărăcie. Profitorii crizei sunt aceia care s-au trezit, după 20 de ani în care au făcut umbră pământului în administraţia locală, că trebuie să cheltuiască milioane de euro pentru asfalt şi borduri, într-un timp în care economia oraşului a intrat în agonie. Profitorii crizei sunt aceia care consimt să bage în buzunarele clientelei politice banii smulşi cu forţa de la populaţie şi întreprinzători care nu beneficiază de niciun fel de sprijin din partea autorităţilor. Profitorii crizei sunt aceia care pleacă în străinătăţuri fără ruşine, pe socoteala celor care i-au ales să se îngrijească de comunitate şi nu să se plimbe fără rost. Profitorii crizei sunt aceia care îndatorează bugetul local la bănci, împrumutându-se cu zeci de miliarde de lei vechi pentru a susţine proiecte care în mod normal ar fi putut costa mult mai puţin. Profitorii crizei sunt aceia pentru care oraşul şi cetăţenii lui nu reprezintă decât mijloacele prin care ei se gândesc că vor rămâne la putere în slujba intereselor personale şi de grup, promovând un populism care ne va costa. Şi în sfârşit, profitorii crizei sunt aceia care îşi fac de cap sub pretextul bunelor intenţii, oferindu-ne în schimb, zic ei, „privilegiul” de a călca pe borduri şi asfalt proaspăt, însă cu burţile goale şi buzunarele fluierând.

Sigur că mulţi vor spune că bunăstarea unei comunităţi nu ţine de aparatul administrativ şi al politrucilor aleşi să conducă oraşul. Total greşit. Administrarea unui oraş nu înseamnă doar colectare de taxe şi impozite şi cheltuirea lor după bunul plac. Ea trebuie să însemne, în primul rând, implementarea unui pachet de măsuri pe termen mediu şi lung de a aduce venituri la buget prin stimularea micilor şi marilor întreprinzători care aduc plus valoare şi noi locuri de muncă, şi nu în cele din urmă, micşorarea, pe cât posibil, a presiunii exercitate de taxele şi impozitele împovărătoare suportate de cetăţeni. Căci altfel, care  mai este farmecul unui oraş frumos, cu alei pavate şi asfalt strălucitor, dacă locuitorii lui trăiesc de pe o zi pe alta?

Din păcate, românismul ieftin din noi nu ne lasă să vedem lucrurile în profunzimea lor, iar celebrul dicton mioritic „lasă, că merge şi aşa” ne-a adus în starea în care suntem azi.

Pentru cine încă nu a înţeles, e bine de ştiut că România, ca şi Câmpina, merge în jos. Cât de jos vor ajunge cred că depinde, în mare măsură, şi de noi.

P.S. 1 Scriam în urmă cu ceva vreme (în ediţia din 26 iulie a ziarului nostru) că Danieta, soţia deputatului Florin Anghel, a fost trimisă în judecată pentru nereguli în activitatea desfăşurată în calitate de administrator al societăţii Cristal Jupiter SA, un hotel de pe litoralul Mării Negre. Mai spuneam atunci că în acelaşi dosar este judecat şi George Armaşu, nimeni altul decât proprietarul Gercom Business Ploieşti, societate pe care administraţia Tiseanu a ales-o, în urma unei selecţii de oferte, să administreze bazinul de înot didactic din Câmpina. Aşadar, administraţia Tiseanu i-a dat cu bună ştiinţă şi fără remuşcări unui cercetat penal, bănuit de a fi co-autorul unor nereguli într-o activitate turistică, să administreze un bun public pentru care statul (Ministerul Turismului... !!!) a cheltuit milioane de euro. Bună alegere, n-am ce zice, domnule primar!

P.S. 2 Mi-a ajuns la urechi că în spatele târgului de bunătăţi organizat în ultima vreme tot mai des în Câmpina stă, de fapt, o afacere pusă la cale de două cuconiţe frumuşele, care ar fi intrat în graţiile primarului nostru. Se zice că afacerea constă în faptul că femeile cu pricina încasează chirie (taxă de participare – aproximativ 500 lei) de la toate firmele care îşi expun mărfuri în târg pe domeniul public al oraşului, fără să plătească nimic la primărie. O fi aşa ori nu, cert este că lumea vorbeşte, iar autorităţile locale ar trebui să ofere oarece explicaţii, din moment ce majoritatea întreprinzătorilor autohtoni plătesc fiecare centrimetru pătrat pe care îl ocupă pe domeniul public.

De la „Cârligul” anului 1909 la „Cuvântul care înţeapă” de azi

Zilele acestea, rubrica de faţă a împlinit un an de existenţă în peisajul publicistic local, adică aproximativ 50 de apariţii, care de la o ediţie la alta a adus tot mai mulţi cititori, atât prin intermediul ziarului tipărit, cât şi prin al celui electronic. Peste 5000 de oameni citesc în fiecare săptămână „Oglinda de azi” şi implicit „Cuvântul care înţeapă”, fie că locuiesc în Câmpina şi zonele limitrofe, ori în alte oraşe din ţară şi străinătate (SUA, Canada, Spania, Anglia, Australia, Italia). În tot acest timp, am primit sute de mail-uri şi comentarii, care în proporţie de 95% au fost apreciative, ceea ce demonstrează că oamenii se regăsesc şi încurajează acest gen de publicistică, care încearcă să scoată adevărul la lumină. E drept că au fost şi destui care m-au înjurat apăsat, atât prin intermediul mesajelor scrise, cât şi prin viu grai, dar asta nu a făcut decât să dea o şi mai mare consistenţă demersului meu, care s-a transformat destul de repede dintr-o rubrică săptămânală în supliment de atitudine al ziarului „Oglinda de azi”, tipărit în 20.000 de exemplare, care a ajuns la aproape fiecare familie câmpineană.
În cele 12 luni de existenţă, „Cuvântul care înţeapă” se poate spune că a intrat deja în conştiinţa publică, ca un prim demers publicistic postrevoluţionar, care pe plan local şi-a asumat răspunderea de a critica atât tarele societăţii, cât şi puterea politico-administrativă, cu argumente şi fără menajamente şi asta pentru că aproape zilnic primesc sesizări de la oameni care îşi caută dreptatea pe care au pierdut-o în conflictele şi relaţiile lor anormale cu instituţiile administraţiei publice. Sigur că cei mai mulţi dintre ei aşteaptă de la mine (de la noi, ca publicaţie) mai mult decât pot face, dar este evident că mă percep ca pe o soluţie prin intermediul căreia îşi pot găsi dreptatea.
„Cuvântul care înţeapă” nu a însemnat pentru mine doar audienţă la cititori şi notorietate, el a fost o adevărată sursă a ameninţărilor şi a nemulţumirilor exprimate, uneori deşănţat, de politrucii potentaţi ai zilei şi nu numai, care nu s-au ferit să-mi transmită prin viu grai ori prin mesageri de ocazie, că „am să plătesc” pentru tot ceea ce scriu. Mai mult de atât, unii dintre ei, dorind să-mi demonetizeze puterea condeiului, au scos pe piaţă zvonul că această rubrică nu este decât o baionetă ascuţită şi strălucitoare la puşca ruginită a unui rezervist dornic de căpătuială şi că, odată cu alegerile locale de anul viitor, baioneta va ajunge şi ea, odată cu puşca şi rezervistul, la fier vechi. Desigur că exprimarea literară de mai înainte nu le aparţine nerozilor politici care mă bălăcăresc şi ea se referă, în traducere directă, la relaţia mea de amiciţie şi colegialitate cu preşedintele PNL Câmpina, Virgil Guran, care ar putea fi, spre disperarea lor, o soluţie la viitoarele alegeri locale pentru funcţia de primar al Câmpinei. Nu am ascuns niciodată că susţin PNL-ul şi pe Virgil Guran în demersul lor de a înlătura găştile de politruci care au impresia că stăpânesc oraşul şi pe cetăţenii săi, însă o fac şi o voi face din convingere, atâta vreme cât am să cred că liberalii locali, conduşi de Guran, vor gândi şi acţiona corect în calitatea lor de politicieni şi de viitori aleşi locali. Dacă viaţa îmi va demonstra că am greşit, voi fi primul care va denunţa public tot ceea ce nu este în regulă, indiferent de persoana în jurul căreia planează suspiciunea. Tocmai de aceea, zvonurile lansate de unii dintre nerozii politici ai zilei nu mă afectează sub nicio formă, ba din contră, mă ambiţionează să îmi respect bunele intenţii şi să acţionez cu bună credinţă.

La multă vreme după apariţia rubricii şi al suplimentului de atitudine „Cuvântul care înţeapă”, am descoperit, cu ajutorul preţios al publicistului Ion T. Şovăială, că acest gen de ziaristică îşi are rădăcinile, local, în anul 1909, când la Câmpina apărea o revistă săptămânală numită „Cârligul”, care îşi arăta menirea încă de la început, aceea de a-i pune la curent pe cititori cu „tot ceea ce se petrece mai picant în oraş”. Asemănarea dintre „Cârligul” anului 1909 şi „Cuvântul care înţeapă” de azi este de-a dreptul fascinantă, numai şi pentru faptul că ambele publicaţii au fost, la timpul lor, dispreţuite de puternicii vremurilor respective. Iată ce spuneau realizatorii „Cârligului” într-un text intitulat „Noi şi vrăjmaşii noştri”: „Lipsa unei foi în oraşul nostru, fie ea de orice natură, ne-a făcut ca să dăm la lumina zilei revista «Cârligul» (...) S-au plâns de noi încă de la primul număr şi ne-au arătat chiar dispreţ unit. Mai mult încă ne-au ameninţat!... Oare cred acei ce ne ameninţă că acesta este un mijloc de-a ne face să încetăm? Nu. Se înşală. (...) Mulţi vor trece prin coloanele «Cârligului», în special grandomanii, filfisonii, cei care învârtesc potlogăriile în slujbele în care se află (...) Nu va cruţa «Cârligul» nici pe oamenii zilei, cari ajungând în demnităţi destul de înalte nu caută să-şi îndeplinească cu sfinţenie îndatoririle lor (...) Feriţi-vă dar, cel puţin voi, iubiţi cititori; căutaţi să nu ne daţi ocazie, căci nici pe voi nu vă va cruţa «Cârligul» (...) Intenţia noastră, privită cu frică de cel cu musca pe căciulă, suntem încredinţaţi că va fi bine primită de rest (...) Ne vom urma deci înainte calea, fără a ţine seama de ceva”. Aşadar, genul publicistic abordat de „Cuvântul care înţeapă” are tradiţie în oraşul Câmpina şi recunosc că am început acest demers, în urmă cu un an, fără să cunosc absolut deloc povestea predecesorilor mei. Acum, la ceas aniversar, nu pot să vă promit decât un singur lucru şi anume acela că, la rândul meu îmi voi urma de aici înainte calea fără să ţin seama de ceva.

P.S. Am evitat intenţionat să fac orice fel de critici la adresa multor lucruri ne la locul lor care se întâmplă zilele acestea în oraşul nostru şi asta pentru că nu am vrut să umbresc acest moment aniversar şi pentru faptul că de mâine luăm o scurtă vacanţă, în care publicaţia noastră nu va mai apărea timp de două săptămâni. Netrebnicii vor sta şi ei liniştiţi.

Ei în străinătăţuri, noi fără apă şi curent

Vremea capricioasă din această vară, în general şi în mod special vijelia care s-a abătut, săptămâna trecută, asupra Câmpinei, a lăsat urmări. Pe lângă copacii smulşi din rădăcini şi clădirile avariate, foarte multe zone din oraş şi din imediata apropiere a acestuia au rămas fără curent electric şi apă potabilă mai bine de 12 ore, iar compania de distribuţie a electricităţii a făcut faţă cu greu situaţiei, în condiţiile în care echipele de intervenţie s-au văzut complet depăşite în lupta cu natura. Nu vreau să fac acum un proces de intenţie (poate altă dată) în legătură cu modul în care această companie privată, care prestează servicii publice strategice, înţelege să-şi ia măsurile necesare pentru a preîntâmpina astfel de evenimente neplăcute. Mai degrabă am să pun accentul pe reacţia administraţiei locale (administraţiilor) şi în special a primarului (primarilor), care în astfel de situaţii trebuie să apere interesele imediate ale cetăţenilor şi ale instituţiilor din localitatea pe care o conduce, în cazul de faţă nevoia de electricitate şi de apă potabilă. Nu ştiu în ce măsură au reuşit edilii din localităţile învecinate să intervină pentru a diminua disconfortul populaţiei şi pagubele instituţiilor private şi de stat prin lipsa energiei electrice pe o perioadă atât de îndelungată, dar ştiu că ai noştri ca brazii s-au „surmenat” tare din tot prin străinătăţuri auzind de necazul câmpinenilor. Am întrebat în stânga şi în dreapta, mai ales pe la instituţiile publice şi private unde curentul şi apa sunt indispensabile (spitale, alimentaţie publică etc.) să aflu dacă primarul Tiseanu, secretarul Paul Moldoveanu ori vreunul dintre cei opt consilieri locali (Elena Albu, Viorel Bondoc, Monica Clinciu, Mihaela Petrovici, Enache Dragomir, Adrian Piţigoi, Viorica Dumitrescu, Gena Preda) plecaţi in corpore în vizită de „lucru” în Franţa (primii doi aşa, mai şmechereşte, fără prea multă publicitate) au schiţat vreun gest prin care să-şi arate îngrijorarea faţă de oraş ori cetăţeni. Nici vorba! Şi asta în timpul în care spitalul Voila, de exemplu, a rămas fără apă şi curent mai bine de 12 ore. M-am interesat dacă vreunul dintre consilierii locali rămaşi acasă - (a se înţelege vreunul dintre puţinii care nu au plecat cu „treabă” în Franţa), care au foarte mare „grijă” în buzunarele cui ajung banii din spitale - a întrebat, în vreun fel, de soarta pacienţilor ori a personalului medical, care a fost nevoit să-şi desfăşoare activitatea în condiţii improprii foarte multe ore. Nici vorbă! Aleşii locali aveau, probabil, alte priorităţi. Unii să lucreze în continuare la împărţeala banului public, iar alţii să caşte gura prin străinătăţuri, în ţara lui Voltaire.
Sigur că ei dorm liniştiţi, pentru că îi recomandă zecile de tone de asfalt pe care îl toarnă neîncetat, iar pentru o mare parte a indivizilor sociali asta este, din păcate, tot ce contează. Bunul simţ, buna credinţă, bunele intenţii ale celor care ne conduc vor rămâne multă vreme valori la care noi doar vom visa, pentru că în schimbul lor preferăm o dâră de asfalt mai mult sau mai puţin durabil.
Sunt convins că a încerca să vorbeşti în anul de graţie 2011 al societăţii româneşti despre bun simţ, bună credinţă, bune intenţii este aproape o utopie, pentru că în urechile majorităţii celor care formează societatea, astfel de subiecte au ajuns în pragul derizoriului. Şi asta pentru că suntem conduşi de proşti ţepeni cu vocea lăbărţată, care numai pentru faptul că au câteva mii de euro la purtător ori o funcţie pe undeva prin politică, se cred şefi peste muştele din tavan. Ei s-au infiltrat în toate cotloanele societăţii şi au devenit, între timp, modelele unui popor învăţat cu resemnarea. Bunul simţ într-o astfel de lume pare de neconceput, însă uneori, aşa cum spunea Mircea Eliade, „trebuie să ne agăţăm de cea mai însorită parte a îndoielii”.

P.S. În definitiv, de ce mă aştept, oare, la o reacţie responsabilă din partea acestor aleşi publici, când sunt plecaţi din ţară, din moment ce, cu o săptămână înaintea vijeliei, noi adunam grindina de pe stradă cu lopata, iar ei se ascundeau prin birourile administraţiei. I-aţi auzit atunci pe vreunul dintre ei făcându-şi griji pentru oraş? Nici vorbă! Probabil că erau prea ocupaţi cu socotitul diurnei pentru vizita ce avea să urmeze în Franţa.