Cu ce ne-am ales în 2011

Se încheie anul şi în subconştientul fiecăruia dintre noi, truditori ai pământului care ne-am înghiţit nevoia de a exista ca pe un hap împotriva deziluziilor oferite de o societate tot mai greu de suportat, îşi face loc o întrebare: cu ce ne-am ales?
Cel mai probabil, în calitate de cetăţeni, cu o doză semnificativ mai mare de stres şi umilinţă în comparaţie cu anii precedenţi. Iată un exemplu în acest sens, care mă scuteşte de orice alt comentariu:

Scrisoarea unui fiu ajuns în pragul disperării

În ziua de 15 decembrie 2011, la recomandarea unui medic stomatolog, mi-am dus mama (79 ani) la secţia de chirurgie maxilo-facială a spitalului judeţean Prahova. Acolo am cunoscut un impostor deghizat iî medic: Nenovici Aurel. Înainte de orice... şpagă 800 RON! A urmat o aşa zisă operaţie şi înca una, având ca rezultat deteriorarea vizibilă a stării de sănătate a mamei mele.  In 7 zile nu am putut  scoate de la el decât: "e de rău", "nu-mi place", "n-arată bine". Un om cu care nu se putea  comunica. In cea de a 7-a zi infecţia mamei mele se indrepta spre torace. Am aşteptat vizita "medicului" de la 8:00 la 14:00. Văzând că nu vine am urcat în biroul lui şi ... n-o sa credeţi, stătea aplecat asupra unei cărţi de numerologie, lângă o stivă de bilete 6 din 49. Vizibil deranjat mă intrebă: «Ce mai vrei, Dom-le?» Eu cu bun simţ: «Aş dori să ştiu ce părere aveţi de starea mamei mele». Răspuns (citez): «90% e spre moarte» (fără îmi pare rau, dar...). Aproape m-a luat cu leşin şi am întrebat: «Credeţi că se mai poate face ceva?» El răspunde sec: «Nu». Adică, cu alte cuvinte, eu aşteptam să viziteze pacienta, el aştepta să moară pacienta. Nici vorba de recomandare spre un alt spital sau alt medic. Am cerut să fie externată imediat şi mi-a spus că e pe răspunderea mea. Am încuviinţat şi dintr-o dată a devenit vesel şi vorbăreţ (se bucura că scapă de ea). Acest individ gol pe dinăuntru este un pericol pentru sistemul sanitar şi trebuie ocolit. In aceeaşi zi medicii de la SMC Bucureşti au operat-o pe mama spunându-mi că am adus-o în ultima clipă in stare critică. Ei au constatat că intervenţiile dinainte au fost făcute prost şi iresponsabil. Cât despre sufletul tău de câine, domnule Nenovici... Dumnezeu să aibă grijă de el, pentru că pe acest pamant nimeni nu mai poate s-o facă.
     Sorin Tudor, cetăţean din Câmpina, România

P.S. Ţin să le mulţumesc celor foarte mulţi care în anul 2011 au apreciat scriiturile mele din această rubrică şi să le spun că fără ei munca mea nu ar fi avut sens.
Să ne reîntâlnim cu bine la anul. Sărbători fericite şi la mulţi ani!

Nevoia de Havel

Zilele lui 2011 sunt numărate. Se încheie un an dificil, dominat de măsuri draconice de austeritate, care reprezintă de fapt, în mare parte, consecinţa actului decizional al unor politicieni prea puţin capabili să înţeleagă că lumea se îndreaptă în altă direcţie decât vor ei.
Corsetul sistemului social, care produce dependenţă şi îl sufocă pe cetăţeanul lumii, stă să explodeze sub privirile speriate ale jandarmilor mondiali rămaşi fără soluţii. În spatele cortinei instituţionale, marile puteri Germania, Franţa, Anglia, SUA, Rusia ori China şi-au propus să remodeleze lumea după exemplele trecutului şi interesele prezentului, fără să ţină cont că ea, lumea, a ajuns din câte se pare la o altă etapă şi anume la aceea în care eliberarea individului faţă de constrângerile sociale s-ar putea constitui în primul amendament al societăţii viitorului. Aşa cred că se explică şi violentele răzmeriţe din Anglia, SUA, Egipt şi Rusia ocupată de Putin. Exemplele pot continua.
Oamenii dau semne din ce în ce mai clare că s-au săturat să-şi trăiască viaţa sub presiunea îndatoririlor impuse de o societate de consum care pe lângă progres a adus şi sclavia modernă, manifestată în genere prin dependenţa faţă de cei care deţin injust controlul resurselor financiare. Striviţi sub talpa acestui totalitarism economic, oamenii îşi caută libertatea, pe care însă o vor dobândi numai atunci când vor înţelege că nivelul de trai trebuie să fie direct proporţional cu produsul muncii, singura modalitate de a le arăta cămătarilor făţarnici ai lumii, care ne-au adus în pragul falimentului generalizat, că banul a fost inventat ca un instrument de plată şi nu ca unul de manipulare şi tortură psihică.
Sigur că răzmeriţele violente nu reprezintă o soluţie pentru acest tip de eliberare, mărturie stând chiar viaţa celui care a fost Vaclav Havel, un simbol al luptei pentru libertate în istoria modernă a Europei. El a lăsat în urmă semenilor demnitate, libertate şi prosperitate. Dar câte popoare se mai pot lăuda azi cu astfel de lideri? În lipsa unui Havel al lor, oamenii de pretutindeni se simt singuri, hărţuiţi şi dornici să cunoască dreptatea, la care uneori vor să ajungă prin orice mijloace. Îi putem oare condamna pentru nevoia de Havel?

P.S. Chiar dacă mi-am propus în acest final de an să nu mai comentez în niciun fel întâmplările locale, respectând astfel spiritul sărbătorilor, nu pot să trec peste ultima decizie a administraţiei Tiseanu, care a hotărât ca ultima şedinţă din acest an a Consiliului Local să se desfăşoare în cadru festiv, la o vilă de pe Valea Doftanei, probabil pe cheltuiala contribuabililor. Din câte se pare, la sindrofie vor participa şi mulţi angajaţi din Primărie, pe care edilul şef vrea să-i recompenseze pentru activitatea de peste an. Oare câţi dintre noi, cetăţenii acestei urbe, plătitori de taxe şi impozite nesimţite, ne permitem să chefuim de sărbători la o vilă din Valea Doftanei?

                                                 Crăciun Fericit tuturor!

Revolta studenţilor şi rebeliunea liberală

Revolta studenţilor de la Facultatea de Istorie din Bucureşti şi rebeliunea liberală de la Prahova sunt două întâmplări consumate în ultimele zile pe scena publică românească, aparent fără prea mare ecou şi totuşi destul de importante din punct de vedere al culturii revoltei atât de mult discutată în ultimul timp la români.
Modestă şi chiar fără motivaţii profunde (mă aşteptam la revendicări serioase şi bine formulate), revolta studenţilor nu poate fi trecută cu vederea, pentru că în spatele ei se simte nemulţumirea reală şi justificată a tinerei generaţii, care nu-şi mai găseşte locul în propria ţară, o nemulţumire care se regăseşte în toate păturile sociale. Prin gestul lor, studenţii de la istorie au readus în prim-plan tipul revoltei haotice, care a însemnat, de fapt, scânteia revoluţiei din ‘89 şi semnalul în urma căruia societatea ar trebui să conştientizeze că are probleme la care trebuie să caute soluţii rapide şi reale.
De cealaltă parte a baricadei sociale, rebeliunea liberală de la Prahova, care a însemnat decapitarea liderului PNL Adrian Semcu şi a cumetriei politice instituite de acesta, reprezintă poate un prim şi important pas înspre însănătoşirea clasei politice de jos în sus. Prea puţin dispuşi să mai înghită anumite grupări din partid care se pupau pe din dos, pentru privilegii mărunte, cu puterea portocalie, liberalii prahoveni au cerut conducerii centrale demiterea lui Semcu, care în cele din urmă a fost nevoit să renunţe la funcţie sub presiunea majorităţii. Nu ştiu dacă înlăturarea acestui personaj politic şi a sistemului oligarhic creat de el va rezolva problemele de moralitate ale liberalilor prahoveni, însă ştiu că rebeliunea (răzvrătirea) oamenilor de bună credinţă din acest partid este un semn că societatea românească încă mai are anticorpi şi totodată este un exemplu care ar putea declanşa reacţii în lanţ.
Chiar dacă sunt situate în planuri sociale diferite, revolta studenţilor şi rebeliunea liberală au un numitor comun - nevoia de a protesta în faţa nedreptăţii - care, privit la adevărata lui valoare, fără interpretări şi suspiciuni, ne dă speranţe pentru o viitoare societate normală.

Opoziţia şi puterea de Ziua Naţională

Anul acesta, surprinzător de mulţi câmpineni au asistat la manifestările Zilei Naţionale organizate de administraţia locală în centrul civic cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Cea mai mare parte dintre aceştia nu au fost simpli cetăţeni, cu trăiri patriotice intense, care au ţinut să fie prezenţi la sărbătoarea neamului, ci mai degrabă simpatizanţi ori membrii ai unor partide politice chemaţi să reprezinte opoziţia ori puterea, în cazul nostru USL şi PDL.
Dacă în ceea ce-i priveşte pe membrii PDL lucrurile au fost oarecum clare, în sensul că s-au prezentat la întâlnirea cu istoria aproximativ în aceeaşi formulă (delegaţie), prăfuită şi erodată de actul puterii, surpriza a venit din partea liberalilor şi a pesediştilor, care reuniţi pentru prima dată pe plan local sub steagul USL, au impresionat asistenţa cu un adevărat „regiment” (aproximativ 100) de susţinători.
Total surprinşi, pedeliştii au digerat cu greu demonstraţia de forţă a rivalilor, după care s-au retras îngânduraţi la nelipsita masă festivă organizată tot de ei la un restaurant câmpinean, pe malul lacului. Nici acolo nu au fost scutiţi de surprize, pentru că oficialii USL le-au refuzat compania în faţa bucatelor alese, în semn de protest pentru modul în care, în calitatea lor de reprezentanţ ai puterii, înţeleg să conducă oraşul în mod discreţionar şi de foarte multe ori anapoda.
Ceea ce s-ar putea numi prima confruntare publică dintre cele două forţe politice care vor avea un cuvânt greu de spus la alegerile locale vitoare, a făcut repede înconjurul oraşului. De atunci, unii vorbesc despre schimbarea care va să vină negreşit, iar alţii, impresionaţi de asfalt şi borduri, despre un alt mandat al administraţiei Tiseanu.
Trist este faptul că dincolo de aceste aspecte, mai nimeni nu vorbeşte despre momentele emoţionante ale evenimentului în sine - Ziua Naţională a României, cum ar fi defilarea forţelor armate, prezenţa multor copii şi tineri cu jerbe de flori ori faptul că Imnul Naţional a fost intonat de o voce superbă, profesionistă, ceea ce îmi dă dreptul să reafirm că mândria de a fi român nu se mai află printre priorităţile poporului.