Chirurgul paraziţilor

De multă vreme încerc să evit, cu o rigoare planificată, comentariile pe marginea înlăturării medicului chirurg Călin Tiu de la conducerea Spitalului Municipal  Câmpina. Am preferat mai întâi să desluşesc cu atenţie mecanismul arbitrarului prin care dr. Tiu a fost evacuat, la comanda activiştilor de partid, pe criterii şi exigenţe extra-profesionale. Într-un final mi-a fost lesne să înţeleg că în vremea domniei paraziţilor poţi fi marginalizat foarte uşor dacă îţi faci meseria şi nu te laşi contaminat de servilism, păstrându-ţi onorabilitatea, fără să te fi murdărit.

Atât cât a putut rezista la conducerea Spitalului Municipal, Călin Tiu a reuşit să aducă puţină normalitate în această instituţie, după o lungă perioadă în care anumiţi slugoi de partid au fost în stare să-şi dea şi scaunul de sub fund pentru o mână de euro. Doctorul Tiu a dezvăluit contracte oneroase, a echilibrat, pe cât a fost posibil, balanţa cheltuielilor exorbitante angajate de predecesorii săi şi multe alte lucruri, pe care nu le mai enumăr aici. Călin Tiu cred că a vrut să facă o grădină dintr-un maidan de buruieni, aşa cum a demonstrat că se poate cu clinica Medis, care în câţiva ani a ajuns un brand naţional. Călin Tiu a vrut să-şi facă meseria, dar a fost luat peste picior de un sistem condus de oameni bolnavi. Nemernicii au văzut că poate face treabă şi atunci şi-au zis că trebuie călcat pe bătături. În cele din urmă l-au înlăturat şi au adus o altă autoritate, incapabilă să sară peste propria-i umbră. Acum la Spitalul Municipal este linişte. Nimeni nu mai întreabă de dosarele ajunse de multă vreme la Parchet, nimeni nu mai cere controlul Curţii de Conturi, însă în cabinete, pe secţii, în sălile de operaţie şi de primiri urgenţe există materie primă pentru un deceniu de furie. 

Autoexilat în propria-i meserie, Călin Tiu îşi continuă cariera între sala de operaţii, clinica privată pe care o conduce, simpozioanele naţionale şi internaţionale, partidele de golf şi familie. La cârma Spitalului Municipal n-a fost bun.

Cel care a fost pentru scurtă vreme chirurgul paraziţilor care au căpuşat prima instituţie ce  apară sănătatea câmpinenilor ne-a lăsat în aşteptarea inevitabilei „demisii a organelor”, aşa cum plastic definea Emil Cioran bătrâneţea. Pe mai departe nu ne rămâne decât să retrăim tot mai acut senzaţiile de umilinţă, stupoare şi furie neputincioasă.

P.S. Scandalul iscat în jurul hotărârii de Consiliu în urma căreia a fost aprobată extinderea magazinului „La Bigu’ Mic“ a adus din nou în prim plan numele consilierului  PDL Marian Nistor. Iniţiator al proiectului de hotărâre, Marian Nistor este suspectat de mai mulţi membrii ai Asociaţiei de Proprietari 943, care au de suferit de pe urma deciziei Consiliul Local, că ar avea anumite interese de afaceri cu proprietarii Bigului Mic. Câţiva dintre  ei mi-au adus şi ceva dovezi, însă eu cred că este vorba doar despre un ordin politic pe care Nistor a trebuit să-l execute. Argumentul este acela că Nistor este suficient de şiret astfel încât să nu pice într-o asemenea capcană.

Reflecţii amare

Nu mă simt în apele mele. Starea febrilă care mă însoţeşte de câteva zile îmi dă un sentiment de indiferenţă, aşa că am să oblig cuvintele să mă ajute să spun ceea ce cred. Zilele trecute am fost întrebat de o cunoştinţă de ce scriu această rubrică, ce îmi aduce cu fiecare apariţie tot mai mulţi „duşmani“. I-am răspuns că scriu pentru că nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu, în societatea în care trăiesc şi pentru că toţi cei pe care îi deranjez s-au obişnuit să nu fie deranjaţi şi tocmai de aceea îşi fac de cap. M-a privit zâmbind şi mi-a spus că sunt naiv. Poate avea dreptate, dar eu încă mai cred în puterea cuvântului.

Cineva din anturajul domnului primar Tiseanu mi-a atras atenţia că edilul şef al oraşului este supărat pe mine pentru că, în ediţiile precedente ale acestei rubrici, am scris despre vocaţia lui de subaltern şi despre compromisurile politice pe care le-a făcut pentru a rămâne lipit atâţia ani de fotoliul primului cabinet din primărie. În scrierile mele spuneam că toate acestea îl vor devora într-o zi şi că timpul acela nu este deloc departe. Nici nu s-a uscat bine cerneala pe scriiturile respective, că au şi început să apară semnele în susţinerea celor afirmate de mine. Proaspătul pesedist Georgică Severin, instalat confortabil pe covorul roşu al social-democraţiei, şi-a ales drept cal de bătaie, în prima conferinţă de presă la care a participat în calitate de membru al PSD Câmpina, pe fostul său aliat Tiseanu, cel căruia îi prezenta, până la exasperare, realizările la buletinele de ştiri locale, iar azi îl arată cu degetul pentru proasta gestionare a banului public în proiectul modernizării Căii Dacia. Severin l-a urecheat pe Tiseanu şi pentru organizarea nereuşită a festivalului „Serbările Toamnei“, dar şi pentru „relaţia inexistentă a administraţiei locale cu mediul de afaceri“. Aşadar, Tiseanu, cel mai frumos armăsar al hergheliei pedeliste locale, s-a transformat peste noapte într-un cal răpciugos şi plin de bube. Iată, domnule primar Tiseanu, care sunt efectele compromisurilor despre care vorbeam! Şi ăsta este doar începutul. Dacă nu am dreptate, de ce nu reacţionaţi? Sau tocmai faptul că am dreptate vă supără? Demersul meu de a vă critica nu este rodul unei conspiraţii politice, aşa cum am înţeles că v-aţi exprimat în anumite cercuri; este doar o reflecţie personală asupra unui om despre care încă mai cred că se poate schimba, pentru a rămâne în percepţia publică cu imaginea unui primar, nu a unui subaltern.

Arestarea omului de afaceri Mihai Sorin (pentru cine nu ştie, fost consilier al oraşului în mandatul 1996-2000, fost director al Peco Prahova şi preşedinte al CA al Petrom Service) a picat ca un trăznet. Cel puţin pentru mine. N-am să dezbat aici motivul reţinerii sale în arest preventiv. Am să spun doar că omul ăsta a făcut mult bine pentru o seamă întreagă de câmpineni, oferindu-le un loc de muncă. Se pare că acela care îi este naş, Liviu Luca, i-a fost atât înger, cât şi demon. Proştii care azi se bucură de răul lui Mihai Sorin sunt doar cei care nu au făcut nimic în viaţă. Şi sunt mulţi.

Corespondenţă de la Paris

Ultimele zile le-am petrecut într-un marş forţat prin Europa (peste 5000 km în cinci zile), cu destinaţia Paris, una dintre capitalele lumii, pe care mi-am propus să le văd în această viaţă.

Indiscutabil, Parisul este impresionant! Mizerabil pe margini, în cartierele locuite de negrii, absolut superb în centrul istoric, boem pe malul Senei ori la cafenelele supraaglomerate, Parisul respiră un aer al contrastelor. E greu să nu întorci privirea după pariziencele autentice, cu glezna fină şi tot la fel de greu este să nu te ţii de nas în metroul ticsit de „imigranţi“, mai mult sau mai puţin coloraţi. Am văzut, însă, atât de puţine lucruri în oraşul luminii, evident, din lipsă de timp, încât nu voi avea îndrăzneala să continuu naraţiunea în semn de respect pentru cele nevăzute.

Am să trec, însă, în registrul de acum obişnuit al acestei rubrici şi am să vă povestesc o scurtă secvenţă derulată în timpul şederii mele la Paris. Printre toate cele pe care am vrut să le văd a fost şi turnul Eiffel. Odată ajuns în pântecul mastodontului de oţel, mă pregăteam, alături de fiul meu (am uitat să vă spun că am fost împreună în această călătorie), să admir priveliştea din jur, când am simţit telefonul vibrând în borsetă. Curiozitatea m-a împins să văd cine este. Pe ecran apărea un apel cu număr ascuns. Am răspuns oarecum iritat, pentru că eram deranjat de un anonim într-un moment de relativă introspecţie. La capătul celălalt, o voce de bărbat a început să mă înjure cu simţ de răspundere. Singura frază pe care pot să o redau este următoarea: „Ce ai cu Tiseanu mă’ golanule, nu vezi ce primar bun este?!“ Monologul simpatizantului cretin al lui Tiseanu a ţinut preţ de 3-4 minute, timp în care nu am avut nicio reacţie. Înainte de a-i închide telefonul, l-am anunţat că acest apel îl va costa dublu, pentru că sunt plecat din ţară. Vocea i s-a oprit brusc, iar eu m-am simţit oarecum răzbunat. 

Mai târziu, la o terasă cu aer boem, în faţa unei cafenele, am zărit pe un avizier o copertă de carte. Era vorba despre volumul Mathesis - Bucuriile simple de Constantin Noica. Gândul că în lume există un imperiu  al marilor spirite mi-a dat putere să sper că ele vor continua să ne salveze de specimene precum anonimul simpatizant al lui Tiseanu.

Ordin de împădurire

Câte mandate credeţi că i-ar fi trebuit primarului Tiseanu pentru a observa că se produc oarece alunecări de teren în zona fostei piste de motocros, dacă nu ar fi primit ordin de împădurire de mai sus? 

Propoziţia introductivă nu este doar o simplă întrebare, ea este esenţa unei viziuni critice asupra unui om care cred că începe să trăiască un profund simţ al sfârşitului existenţei sale publice.

Viziunea critică la care mă refer nu este neapărat un reproş, ci mai degrabă o caracterizare provocată de o intuiţie a firescului, care nu mai lasă loc promiscuităţii. 

Urmăresc evoluţia publică a domnului Tiseanu încă din vremea primului său mandat de viceprimar, unde destinul l-a aruncat fără prea multe justificări. Era un om fundamental singur, filiform, fragil, uneori lacom, care păstra în priviri, în gesturi şi în felul de a vorbi trăirile subalternului gata oricând să îşi aprobe şeful. Era aproape imposibil să afli ce părere are într-o anumită privinţă, pentru că făcea parte dintre aceia ale căror gânduri stau închise într-un sertar până la noi ordine. De atunci şi până în zilele noastre a stat mereu la pândă, aşteptând cuminte să i se consume toţi şefii şi să se prezinte ca o soluţie recomandată de experienţa de subaltern. Tenacitatea şi îndemânarea sa speculativă l-au aşezat în cele din urmă printre figurile locale de vârf ale vremurilor pe care le trăim. 

După aproape 16 ani de mandat, domnul Tiseanu îşi consumă destinul de paznic al cabinetului 1 din Primărie cu aceeaşi traiectorie caracteristică a subalternului, care aşteaptă ca gândul să-i fie gândit fără a avea idealuri mai înalte. După atâţia ani a înţeles doar că trebuie să-şi facă imagine cu orice preţ, că notorietatea îi aduce voturi şi pentru asta nu trebuie să supere pe nimeni. Îi reuşeşte, însă preţul pe care noi toţi îl plătim pentru asta este de multe ori prea scump. 

Revenind la întrebarea iniţială a acestei scriituri, am să vă spun că „ordinul de împădurire“ a fostei piste de motocros de pe dealul Muscel este doar un exemplu al vocaţiei de subaltern a domnului Tiseanu. Este evident faptul că nu grija lui pentru mediul înconjurător a pus în mişcare, tocmai în zona aceea, un astfel de proiect costisitor (aproximativ 2 miliarde lei vechi pentru plantarea a zeci de mii de copaci) într-o zonă destul de puţin populată, având în vedere că în Câmpina mai sunt cel puţin alte trei zone cu astfel de probleme, unde piciorul primarului n-a călcat vreodată. Gândul i-a fost gândit şi trimis în plic! El a înţeles că este musai şi a mai înţeles că va bifa o nouă realizare în acest mandat.

La drept vorbind, ce-şi poate dori mai mult un veşnic subaltern?

Partea bună a acestei poveşti este că ne vom alege şi noi cu mai mult oxigen şi cu un peisaj superb, în care să ne putem retrage când ne vine cheful de un grătar. Sau poate că nu!?

Cât despre sfârşitul existenţei sale publice, nu voi spune decât că omul politic Tiseanu a făcut prea multe compromisuri, care într-un final îl vor devora. Poate am să revin asupra acestui subiect într-o ediţie viitoare.

P.S. 1 Săptămâna trecută scriam despre aventurile lui Elvis Arghir în biroul unui director de şcoală. Fostul consilier PNL s-a arătat extrem de supărat de insinuările mele. I-am explicat că nu este normal cum procedează şi că a mai pus o cărămidă la edificiul compromiterii sale publice. Nu cred că a înţeles mare lucru! 

P.S. 2 Scandalul legat de evacuarea Fundaţiei „Dr. Dinu“ din clădirea de pe Bulevard are, din câte se pare, conotaţii strict imobiliare. Se zice că cineva important din oraş ar fi pus ochii pe vilişoara respectivă, iar administraţia Tiseanu se dă de ceasul morţii să rezolve problema. S-o fi primit ordin de evacuare?