Anul acesta, mai mult decât altădată, campania electorală se aşază ca o haină ponosită şi murdară pe umerii unor candidaţi. Din păcate, am avut încă o dată dreptate când vă spuneam, cu ceva vreme în urmă, că în loc de proiecte şi argumente constructive pentru societate, combatanţii politici vor arunca în luptă (unul peste altul, într-o ordine numai de ei ştiută) haznale de rahat care, inevitabil, le vor acoperi şi minimaliza existenţa până la dispariţia publică. Este foarte puţin probabil ca acum, în plină luptă de gherilă, acest aspect să-i intereseze câtuşi de puţin, însă pe termen lung, jegoşenia prezentului va avea un cuvânt greu de spus în percepţia cetăţenilor, care vor rămâne cu impresia că sunt reprezentaţi la vârful puterii de un alt om cu probleme, oricare ar fi el dintre cele două tabere. De aici şi sictirul populaţiei care, spălată sau nu pe creier, ajunge la eterna concluzie post-decembristă că toţi sunt o apă şi un pământ ori că trebuie ales răul cel mai mic. Să fie ăsta un blestem românesc care, nedezlegat, ne ţine într-un etern spaţiu public primitiv? Ori neputinţa unui neam, ţinut cu forţa în praful civilizaţiei, de a produce adevăraţi lideri? Poate câte puţin din amândouă.
Dincolo de acest primitivism electoral trebuie să mai ştiţi că în zilele din urmă am aflat o poveste interesantă, care scoate în evidenţă faptul că societatea câmpineană mai are încă anticorpi capabili să echilibreze psihoza politică indusă de anumiţi politruci, mai mult sau mai puţin internabili, care trăiesc în lumea lor. Pe scurt, ea se rezumă la faptul că un anumit personaj a încercat să propună atât USL-iştilor, cât şi PDL-iştilor, o înţelegere prin intermediul căreia ambele tabere să renunţe la a se spurca reciproc, în favoarea luptei de idei şi de proiecte pentru cetăţeni, astfel încât să-şi demonstreze buna credinţă şi maturitatea politică, două elemente care ar putea sta la baza reconcilierii între clasa politică şi societate. Rezultatul a fost unul previzibil, în care politrucii au acceptat formal ideea (!!!), invocând totodată neîncrederea că adversarul va respecta noile reguli. Aşadar, petcetluirea unei înţelegeri a fost născută moartă. Ulterior acestei poveşti, încercând să înţeleg logica demersului în sine, am realizat că în preajma unei haite de lupi este o naivitate să crezi că poţi face apel la raţiune în lupta pentru desemnarea masculului alfa.
Şi cum am văzut deja că mizeria electorală are toate şansele să curgă râuri, râuri, până dincolo de sărbătoarea lui Moş Nicolae, să trecem, aşa cum am promis, la al doilea portret de candidat şi anume cel al lui Alexandru Matei – candidatul alb pentru Colegiul 1 Senat din partea ARD.
Nu îmi amintesc ca în istoria recentă a politicii locale oraşul să fi avut parte de o candidatură atât de interesantă. După mine, Alexandru Matei este un fel de pacient politic, în jurul căruia anumiţi „felceri” au ţesut multe cămăşi de forţă pentru a-l ţine legat în scaunul cu rotile al intereselor. Chirurg eminent, prin mâna căruia au trecut vieţile a mii de oameni, Matei a ales, probabil, să se amestece în zona gri a societăţii, politica, dintr-un motiv bine definit. Pentru că nu-mi închipui că un om cu o astfel de ţinută profesională şi morală (discutabilă dintr-un singur punct de vedere) a făcut acest pas împins de la spate de resorturi idealiste.
Candidatul alb (am ales această culoare pentru că, în fond, reprezintă sistemul medical) este tipul de personaj public care a inventat tăcerea în relaţia cu restul muritorilor de rând, fiind practic omul cu cele mai puţine apariţii, atât în mediile sociale (extraspitaliceşti), cât şi în presă. La prima vedere, ai crede că este vorba de modestia celui inteligent, dar asta contravine, evident, statutului de politician cu aspiraţii pentru înalte demnităţi publice. Să înţelegem, oare, de aici că Matei nu-şi cunoaşte interesul? Ori că nu este deloc atras de această latură pestriţă a vieţii, politica? Sau poate că are ceva să-şi reproşeze în legătură cu activitatea de manager al Spitalului Municipal şi a hotărât să nu se expună unor eventuale comentarii! Oricare dintre aceste supoziţii ne-ar putea duce cu gândul că Alexandru Matei este o persoană ce poate fi lesne pierdută printre degete, ca un fum. El face politică, dar nu este în politică. Răspunde de soarta spitalului doar când vine vorba de bilele albe, dosindu-le pe cele negre şi chinuitoare pentru pacienţi. Vrea să voteze în Senat, dar să şi taie pe masa de operaţie. Apare în lupta electorală cu o fotografie atârnată din stâlp în stâlp şi o declaraţie publică de cinci rânduri, dar fizic şi activ nu l-a văzut încă nimeni. Toate acestea nu ne aruncă oare cu gândul mai degrabă la celebrul magician Houdini, decât la un personaj pe care ar trebui să ne bazăm în camera superioară a Parlamentului?
Dincolo de toate astea, Alexandru Matei are marele avantaj de a fi posesorul unui filon intelectual recomandabil pentru o astfel de funcţie care, într-un mod fericit, ar putea contrabalansa puseurile translucide arătate mai sus. Dar asta numai în condiţia în care chirurgul Matei va inciza cu mână sigură în conştiinţa politicianului Matei, supus ca oricare altul compromisului nefolositor societăţii.
Probabil că mulţi dintre dvs., cititorii, vă aşteptaţi ca demersul portretistic de azi să conţină şi elemente foarte clare cu privire la dosarul Romgermed (în care Spitalul Municipal se pare că a fost prejudiciat cu multe zeci de miliarde de anumiţi politicieni), o piatră de moară pe care o poartă şi Alexandru Matei. Nu intru în detalii pe acest subiect, pentru că a aduce atingere demnităţii unui om într-o situaţie în care vinovăţia lui ar putea să fie doar de ordin moral, înseamnă să abdic de la datoria faţă de cititori, aceea de a nu face şi a nu zice ceva ce merită dispreţ.
Interesant şi totodată alunecos, Alexandru Matei se prezintă azi în faţa noastră ca o soluţie politică. Este el, oare, omul care ar putea extirpa cangrena intereselor meschine de la vârful puterii? Va aduce el mai multă lumină în saloanele întunecate ale existenţei noastre? La aceste întrebări va trebui să găsiţi dvs. răspunsurile, pentru că, vrând-nevrând, Matei reprezintă una dintre ofertele politice de azi, care mâine ar putea să vă hotărască soarta.
Dincolo de acest primitivism electoral trebuie să mai ştiţi că în zilele din urmă am aflat o poveste interesantă, care scoate în evidenţă faptul că societatea câmpineană mai are încă anticorpi capabili să echilibreze psihoza politică indusă de anumiţi politruci, mai mult sau mai puţin internabili, care trăiesc în lumea lor. Pe scurt, ea se rezumă la faptul că un anumit personaj a încercat să propună atât USL-iştilor, cât şi PDL-iştilor, o înţelegere prin intermediul căreia ambele tabere să renunţe la a se spurca reciproc, în favoarea luptei de idei şi de proiecte pentru cetăţeni, astfel încât să-şi demonstreze buna credinţă şi maturitatea politică, două elemente care ar putea sta la baza reconcilierii între clasa politică şi societate. Rezultatul a fost unul previzibil, în care politrucii au acceptat formal ideea (!!!), invocând totodată neîncrederea că adversarul va respecta noile reguli. Aşadar, petcetluirea unei înţelegeri a fost născută moartă. Ulterior acestei poveşti, încercând să înţeleg logica demersului în sine, am realizat că în preajma unei haite de lupi este o naivitate să crezi că poţi face apel la raţiune în lupta pentru desemnarea masculului alfa.
Şi cum am văzut deja că mizeria electorală are toate şansele să curgă râuri, râuri, până dincolo de sărbătoarea lui Moş Nicolae, să trecem, aşa cum am promis, la al doilea portret de candidat şi anume cel al lui Alexandru Matei – candidatul alb pentru Colegiul 1 Senat din partea ARD.
Nu îmi amintesc ca în istoria recentă a politicii locale oraşul să fi avut parte de o candidatură atât de interesantă. După mine, Alexandru Matei este un fel de pacient politic, în jurul căruia anumiţi „felceri” au ţesut multe cămăşi de forţă pentru a-l ţine legat în scaunul cu rotile al intereselor. Chirurg eminent, prin mâna căruia au trecut vieţile a mii de oameni, Matei a ales, probabil, să se amestece în zona gri a societăţii, politica, dintr-un motiv bine definit. Pentru că nu-mi închipui că un om cu o astfel de ţinută profesională şi morală (discutabilă dintr-un singur punct de vedere) a făcut acest pas împins de la spate de resorturi idealiste.
Candidatul alb (am ales această culoare pentru că, în fond, reprezintă sistemul medical) este tipul de personaj public care a inventat tăcerea în relaţia cu restul muritorilor de rând, fiind practic omul cu cele mai puţine apariţii, atât în mediile sociale (extraspitaliceşti), cât şi în presă. La prima vedere, ai crede că este vorba de modestia celui inteligent, dar asta contravine, evident, statutului de politician cu aspiraţii pentru înalte demnităţi publice. Să înţelegem, oare, de aici că Matei nu-şi cunoaşte interesul? Ori că nu este deloc atras de această latură pestriţă a vieţii, politica? Sau poate că are ceva să-şi reproşeze în legătură cu activitatea de manager al Spitalului Municipal şi a hotărât să nu se expună unor eventuale comentarii! Oricare dintre aceste supoziţii ne-ar putea duce cu gândul că Alexandru Matei este o persoană ce poate fi lesne pierdută printre degete, ca un fum. El face politică, dar nu este în politică. Răspunde de soarta spitalului doar când vine vorba de bilele albe, dosindu-le pe cele negre şi chinuitoare pentru pacienţi. Vrea să voteze în Senat, dar să şi taie pe masa de operaţie. Apare în lupta electorală cu o fotografie atârnată din stâlp în stâlp şi o declaraţie publică de cinci rânduri, dar fizic şi activ nu l-a văzut încă nimeni. Toate acestea nu ne aruncă oare cu gândul mai degrabă la celebrul magician Houdini, decât la un personaj pe care ar trebui să ne bazăm în camera superioară a Parlamentului?
Dincolo de toate astea, Alexandru Matei are marele avantaj de a fi posesorul unui filon intelectual recomandabil pentru o astfel de funcţie care, într-un mod fericit, ar putea contrabalansa puseurile translucide arătate mai sus. Dar asta numai în condiţia în care chirurgul Matei va inciza cu mână sigură în conştiinţa politicianului Matei, supus ca oricare altul compromisului nefolositor societăţii.
Probabil că mulţi dintre dvs., cititorii, vă aşteptaţi ca demersul portretistic de azi să conţină şi elemente foarte clare cu privire la dosarul Romgermed (în care Spitalul Municipal se pare că a fost prejudiciat cu multe zeci de miliarde de anumiţi politicieni), o piatră de moară pe care o poartă şi Alexandru Matei. Nu intru în detalii pe acest subiect, pentru că a aduce atingere demnităţii unui om într-o situaţie în care vinovăţia lui ar putea să fie doar de ordin moral, înseamnă să abdic de la datoria faţă de cititori, aceea de a nu face şi a nu zice ceva ce merită dispreţ.
Interesant şi totodată alunecos, Alexandru Matei se prezintă azi în faţa noastră ca o soluţie politică. Este el, oare, omul care ar putea extirpa cangrena intereselor meschine de la vârful puterii? Va aduce el mai multă lumină în saloanele întunecate ale existenţei noastre? La aceste întrebări va trebui să găsiţi dvs. răspunsurile, pentru că, vrând-nevrând, Matei reprezintă una dintre ofertele politice de azi, care mâine ar putea să vă hotărască soarta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu