De mai bine de o săptămână nu mai urmăresc posturile tv de ştiri (nicio legătură cu îndemnul preşedintelui suspendat Băsescu) şi nici un alt gen de emisiune ce aduce în discuţie politica românească. Vreau să îmi detoxific mintea de orice fel de informaţie pro sau contra băsistă, pentru că simt un soi de greaţă faţă de tot ceea ce se întâmplă la nivel instituţional în ţara asta, unde Biblia ajunge să fie un „instrument” de anchetă utilizat într-o formă cel puţin batjocoritoare de către Procuratură. O demenţă totală ce ne arată că am ajuns în pragul pierzaniei spirituale, faţă de care simandicoasele feţe bisericeşti nu iau nici o atitudine.
Fără îndoială există oameni care au fost împinşi să meargă să voteze la referendum, iar aceste cazuri sunt de acord că trebuie anchetate de autorităţi (aşa cum trebuiau anchetate şi la alegerile prezidenţiale din 2009). Dar nu ăsta este fondul problemei, ci faptul că în nemernicia lor, politrucii bolnavi de putere nu recunosc o chestiune simplă şi anume faptul că se războiesc pentru a conduce o listă electorală şi nu un popor viu, cu imense probleme existenţiale.
Ce relevanţă mai are cine este preşedinte de stat ori şef de guvern, din moment ce omul, esenţa patriei, reprezintă doar o cifră mai mare sau mai mică, în funcţie de interesul cuiva? Cum să-i ceri celui ce a ales să spele closete în străinătate ori celui ce o duce mizerabil în propria ţară să mai clameze demnitatea de a fi român şi să aibă încredere în clasa conducătoare? Pe cine poate să mai respecte românul, în afară de părinţii care i-au dat viaţă?
Dacă ar avea onoarea care se presupune că trebuie să o aibă un adevărat şef de stat, Băsescu ar demisiona şi împreună cu el toţi cei care conduc azi România. Ţara are nevoie de un nou început. Un guvern de uniune naţională ar trebui să le dea răgaz românilor să se reacomodeze unii cu alţii (ceea ce poate reînsemna reîntregirea neamului) şi să organizeze alegeri parlamentare şi prezidenţiale în urma cărora să nu mai fie permise traseismul politic, politizarea instituţiilor statului şi nonvaloarea promovată pe criterii politice în funcţii ministeriale. Redresarea economiei, independenţa totală a justiţiei, sănătatea publică, învăţământul, cultura, modernizarea infrastructurii şi a instituţiilor statului să reprezinte priorităţi bine delimitate prin legi pentru cel puţin 20 de ani de aici înainte. Numai aşa cred că mai putem avea o speranţă, pentru că altfel vom rămâne ceea ce am fost şi mai mult decât atât.
Fără îndoială există oameni care au fost împinşi să meargă să voteze la referendum, iar aceste cazuri sunt de acord că trebuie anchetate de autorităţi (aşa cum trebuiau anchetate şi la alegerile prezidenţiale din 2009). Dar nu ăsta este fondul problemei, ci faptul că în nemernicia lor, politrucii bolnavi de putere nu recunosc o chestiune simplă şi anume faptul că se războiesc pentru a conduce o listă electorală şi nu un popor viu, cu imense probleme existenţiale.
Ce relevanţă mai are cine este preşedinte de stat ori şef de guvern, din moment ce omul, esenţa patriei, reprezintă doar o cifră mai mare sau mai mică, în funcţie de interesul cuiva? Cum să-i ceri celui ce a ales să spele closete în străinătate ori celui ce o duce mizerabil în propria ţară să mai clameze demnitatea de a fi român şi să aibă încredere în clasa conducătoare? Pe cine poate să mai respecte românul, în afară de părinţii care i-au dat viaţă?
Dacă ar avea onoarea care se presupune că trebuie să o aibă un adevărat şef de stat, Băsescu ar demisiona şi împreună cu el toţi cei care conduc azi România. Ţara are nevoie de un nou început. Un guvern de uniune naţională ar trebui să le dea răgaz românilor să se reacomodeze unii cu alţii (ceea ce poate reînsemna reîntregirea neamului) şi să organizeze alegeri parlamentare şi prezidenţiale în urma cărora să nu mai fie permise traseismul politic, politizarea instituţiilor statului şi nonvaloarea promovată pe criterii politice în funcţii ministeriale. Redresarea economiei, independenţa totală a justiţiei, sănătatea publică, învăţământul, cultura, modernizarea infrastructurii şi a instituţiilor statului să reprezinte priorităţi bine delimitate prin legi pentru cel puţin 20 de ani de aici înainte. Numai aşa cred că mai putem avea o speranţă, pentru că altfel vom rămâne ceea ce am fost şi mai mult decât atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu