Zilele trecute, într-o întâlnire comună, am discutat cu un personaj politic din sferele puterii centrale şi cu un alt personaj recunoscut drept un important publicist naţional (profesor universitar doctor în Bucureşti) despre un subiect de mare actualitate în zilele noastre şi anume ce înseamnă să fii la putere în România.
Recunosc că am lansat această temă de discuţie din dorinţa de a mă dezmetici în faţa a tot ceea ce se întâmplă azi în societatea românească şi de a putea aplica aici, în micul meu univers, conceptele unei gândiri corecte.
Politicianul a intrat în jocul meu cu răspunsuri uşor ezitante, vădit încurcat şi nepregătit, pe fond, pentru o astfel de discuţie. M-a purtat o vreme prin istoria recentă a politicului, încercând să-şi justifice părerea - care, după mine, era de la început previzibilă - şi anume aceea că a fi la putere înseamnă, în primul rând, să înlocuieşti adversarul politic din sistem (a se înţelege toate funcţiile plătite de stat) şi în al doilea rând să aplici noile programe economice şi sociale gândite la nivelul partidului deţinător de putere. Nimic despre starea reală a naţiunii ori continuarea a ceea ce a fost bun înainte. L-am întrebat dacă a urmărit cineva vreodată în politica românească strategiile pe termen lung care pot asigura o logică în bunul mers al lucrurilor. Mi-a răspuns că doar punctual, în anumite situaţii de mare obligativitate contractuală ori legislativă faţă de instituţiile europene. Omul era sincer şi mă lăsa să înţeleg că, de fapt, suntem o adunătură cu nepricepuţi cu nasul pe sus, pentru care puterea înseamnă mai mult un orgoliu personal şi infinit mai puţin o reală responsabilitate faţă de ţară.
De cealaltă parte, publicistul, un om cu ţinută morală impecabilă (a se înţelege în afara oricărei suspiciuni de partizanat politic) a răspuns întrebărilor mele pe aceeaşi temă extrem de simplu. Cu tonul unui om care este sigur de ceea ce spune, acesta a subliniat că a fi la putere înseamnă să înţelegi că, odată ajuns acolo, trebuie să te îngrijeşti de tot şi de toţi, indiferent că îţi sunt adversari ori aliaţi. A fi la putere, mai spunea el, înseamnă să ştii ce trebuie să faci pentru oameni şi ţara sau comunitatea pe care o conduci înspre binele acestora.
M-am despărţit de aceşti oameni cu gândul la ce aveam de făcut de aici înainte, în dubla mea calitate de publicist şi într-un fel chiar om politic (nu întâmplător i-am ales pe cei doi interlocutori pentru a discuta pe această temă) şi vă mărturisesc că în acel moment eram tare confuz. Câteva zile mai târziu aveam să înţeleg că am intrat în politică tocmai din dorinţa de a pune în valoare conceptele publicistului, arătate mai sus şi de a estompa, până la dispariţie, principiile oarbe ale politicianului. Mulţi îmi spun că sunt idealist şi, confruntat cu realitatea din politica mioritică, am ajuns deja să simt acest lucru prin faptul că nu mă regăsesc într-o astfel de lume în care trebuie să calci peste cadavre şi să participi la compromisuri. Şi totuşi, ce valoare mai are publicistul din mine, cu toate principiile lui, dacă ele nu pot fi aplicate?
Recunosc că am lansat această temă de discuţie din dorinţa de a mă dezmetici în faţa a tot ceea ce se întâmplă azi în societatea românească şi de a putea aplica aici, în micul meu univers, conceptele unei gândiri corecte.
Politicianul a intrat în jocul meu cu răspunsuri uşor ezitante, vădit încurcat şi nepregătit, pe fond, pentru o astfel de discuţie. M-a purtat o vreme prin istoria recentă a politicului, încercând să-şi justifice părerea - care, după mine, era de la început previzibilă - şi anume aceea că a fi la putere înseamnă, în primul rând, să înlocuieşti adversarul politic din sistem (a se înţelege toate funcţiile plătite de stat) şi în al doilea rând să aplici noile programe economice şi sociale gândite la nivelul partidului deţinător de putere. Nimic despre starea reală a naţiunii ori continuarea a ceea ce a fost bun înainte. L-am întrebat dacă a urmărit cineva vreodată în politica românească strategiile pe termen lung care pot asigura o logică în bunul mers al lucrurilor. Mi-a răspuns că doar punctual, în anumite situaţii de mare obligativitate contractuală ori legislativă faţă de instituţiile europene. Omul era sincer şi mă lăsa să înţeleg că, de fapt, suntem o adunătură cu nepricepuţi cu nasul pe sus, pentru care puterea înseamnă mai mult un orgoliu personal şi infinit mai puţin o reală responsabilitate faţă de ţară.
De cealaltă parte, publicistul, un om cu ţinută morală impecabilă (a se înţelege în afara oricărei suspiciuni de partizanat politic) a răspuns întrebărilor mele pe aceeaşi temă extrem de simplu. Cu tonul unui om care este sigur de ceea ce spune, acesta a subliniat că a fi la putere înseamnă să înţelegi că, odată ajuns acolo, trebuie să te îngrijeşti de tot şi de toţi, indiferent că îţi sunt adversari ori aliaţi. A fi la putere, mai spunea el, înseamnă să ştii ce trebuie să faci pentru oameni şi ţara sau comunitatea pe care o conduci înspre binele acestora.
M-am despărţit de aceşti oameni cu gândul la ce aveam de făcut de aici înainte, în dubla mea calitate de publicist şi într-un fel chiar om politic (nu întâmplător i-am ales pe cei doi interlocutori pentru a discuta pe această temă) şi vă mărturisesc că în acel moment eram tare confuz. Câteva zile mai târziu aveam să înţeleg că am intrat în politică tocmai din dorinţa de a pune în valoare conceptele publicistului, arătate mai sus şi de a estompa, până la dispariţie, principiile oarbe ale politicianului. Mulţi îmi spun că sunt idealist şi, confruntat cu realitatea din politica mioritică, am ajuns deja să simt acest lucru prin faptul că nu mă regăsesc într-o astfel de lume în care trebuie să calci peste cadavre şi să participi la compromisuri. Şi totuşi, ce valoare mai are publicistul din mine, cu toate principiile lui, dacă ele nu pot fi aplicate?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu