Zilele trecute am primit la redacţie vizita unei doamne cu părul alb, ce avea un aer misterios şi un baston de care nu cred că avea mare nevoie.
Mă privea ca un detectiv în recunoaştere şi parcă nu-şi găsea locul. Era evident că încă se mai gândea dacă a făcut bine să mă caute, dar în acelaşi timp părea hotărâtă. S-a aşezat pe canapea şi mi-a mărturisit că ceea ce vrea să îmi dezvăluie trebuie să rămână confidenţial. Am recunoscut, la rândul meu, că sunt obişnuit cu oamenii care vor să reclame ceva sau pe cineva fără să-şi asume în vreun fel răspunderea ori identitatea. Societatea românească, încă bântuită de tarele trecutului, este plină de astfel de exemple, am continuat eu. M-a privit în ochi şi mi-a spus că îmi admiră curajul şi tocmai de aceea m-a căutat. Doamna cu părul nins ştia să umble la sentiment. Am înţeles că nu era o persoană oarecare şi m-am hotărât să o ascult. Şi-a început povestea prin afirmaţia că nu îmi va spune cum se numeşte, din simplul motiv că asta i-ar putea dăuna copilului despre care este vorba. Am acceptat şi această nouă cerinţă, mai mult din curiozitatea de a afla ce se ascunde în spatele unui copil. O mică dramă, a unui elev de clasa a II-a, pe care sistemul de învăţământ românesc sau poate mai degrabă un învăţător prea drastic ori prea indulgent l-a făcut să simtă cu mult înainte de vreme cât de nedreaptă este uneori viaţa.
Bunica lui, femeia din faţa mea, auzise din gura nepotului, după serbarea şcolară de sfârşit de an, vorbe care au îndurerat-o profund. Elevul era printre puţinii din clasa lui care primise, după un an de învăţătură, premiul al II-lea, spre deosebire de majoritatea colegilor pentru care coroniţa a fost recompensa supremă. Evident că nu valoarea premiului se pune în discuţie, ci răspunsul copilului, care văzându-şi părinţii supăraţi după o asemenea ispravă, a venit cu o justificare profundă pentru vârsta lui: „Buni, de ce s-a supărat mami că am luat premiul al II-lea? Ea nu ştie că premiul I costă bani?”
Auzind aceste cuvinte, i-am înţeles deznădejdea doamnei şi m-am întrebat ce fel de caractere se nasc acolo, în clasele primare ale şcolii româneşti. Am încercat apoi să aflu dacă nu cumva învăţătorul a avut dreptate şi poate a evaluat copilul la justa lui valoare. Interlocutoarea mi-a răspuns cu o întrebare retorică: oare sunt chiar atât de mulţi copii foarte buni în şcolile câmpinene?
M-am hotărât să investighez în teren tâlcul acestei întrebări. Am aflat în scurtă vreme că în clasele primare din toate şcolile generale din oraş sunt exagerat de mulţi copii care au încheiat anul şcolar cu premiul I ori calificativul „Foarte bine”. Am mai aflat că foarte mulţi învăţători preferă această soluţie pentru a nu crea tensiuni printre părinţi, dar şi din dorinţa de a-i stimula pe cei mici, însă am auzit şi multe grozăvii, care ţin exclusiv de putreziciunea unui sistem corupt şi de lipsa de profesionalism a unor dascăli.
Mă privea ca un detectiv în recunoaştere şi parcă nu-şi găsea locul. Era evident că încă se mai gândea dacă a făcut bine să mă caute, dar în acelaşi timp părea hotărâtă. S-a aşezat pe canapea şi mi-a mărturisit că ceea ce vrea să îmi dezvăluie trebuie să rămână confidenţial. Am recunoscut, la rândul meu, că sunt obişnuit cu oamenii care vor să reclame ceva sau pe cineva fără să-şi asume în vreun fel răspunderea ori identitatea. Societatea românească, încă bântuită de tarele trecutului, este plină de astfel de exemple, am continuat eu. M-a privit în ochi şi mi-a spus că îmi admiră curajul şi tocmai de aceea m-a căutat. Doamna cu părul nins ştia să umble la sentiment. Am înţeles că nu era o persoană oarecare şi m-am hotărât să o ascult. Şi-a început povestea prin afirmaţia că nu îmi va spune cum se numeşte, din simplul motiv că asta i-ar putea dăuna copilului despre care este vorba. Am acceptat şi această nouă cerinţă, mai mult din curiozitatea de a afla ce se ascunde în spatele unui copil. O mică dramă, a unui elev de clasa a II-a, pe care sistemul de învăţământ românesc sau poate mai degrabă un învăţător prea drastic ori prea indulgent l-a făcut să simtă cu mult înainte de vreme cât de nedreaptă este uneori viaţa.
Bunica lui, femeia din faţa mea, auzise din gura nepotului, după serbarea şcolară de sfârşit de an, vorbe care au îndurerat-o profund. Elevul era printre puţinii din clasa lui care primise, după un an de învăţătură, premiul al II-lea, spre deosebire de majoritatea colegilor pentru care coroniţa a fost recompensa supremă. Evident că nu valoarea premiului se pune în discuţie, ci răspunsul copilului, care văzându-şi părinţii supăraţi după o asemenea ispravă, a venit cu o justificare profundă pentru vârsta lui: „Buni, de ce s-a supărat mami că am luat premiul al II-lea? Ea nu ştie că premiul I costă bani?”
Auzind aceste cuvinte, i-am înţeles deznădejdea doamnei şi m-am întrebat ce fel de caractere se nasc acolo, în clasele primare ale şcolii româneşti. Am încercat apoi să aflu dacă nu cumva învăţătorul a avut dreptate şi poate a evaluat copilul la justa lui valoare. Interlocutoarea mi-a răspuns cu o întrebare retorică: oare sunt chiar atât de mulţi copii foarte buni în şcolile câmpinene?
M-am hotărât să investighez în teren tâlcul acestei întrebări. Am aflat în scurtă vreme că în clasele primare din toate şcolile generale din oraş sunt exagerat de mulţi copii care au încheiat anul şcolar cu premiul I ori calificativul „Foarte bine”. Am mai aflat că foarte mulţi învăţători preferă această soluţie pentru a nu crea tensiuni printre părinţi, dar şi din dorinţa de a-i stimula pe cei mici, însă am auzit şi multe grozăvii, care ţin exclusiv de putreziciunea unui sistem corupt şi de lipsa de profesionalism a unor dascăli.
Mi-ar face mare plăcere să vă dau exemple concrete, însă din păcate, oamenii care ar putea să depună mărturie se ascund în spatele propriilor probleme.
În urma acestei poveşti urbane, cu oameni mărunţi (şi aici mă refer la unii dintre dascăli, care nu sunt dascăli şi la cei care preferă să ţină sub preş deziluziile copiilor lor), rămâne doar trauma unui copil de 8 ani care a învăţat, la sfârşit de an şcolar, că totul are un preţ şi că, uneori, nu e de ajuns să fii bun ca să fii în frunte.
În urma acestei poveşti urbane, cu oameni mărunţi (şi aici mă refer la unii dintre dascăli, care nu sunt dascăli şi la cei care preferă să ţină sub preş deziluziile copiilor lor), rămâne doar trauma unui copil de 8 ani care a învăţat, la sfârşit de an şcolar, că totul are un preţ şi că, uneori, nu e de ajuns să fii bun ca să fii în frunte.
P.S. Să vă zic una tare. Sâmbătă, pe la prânz, m-am întâlnit pe stradă cu primarul Tiseanu. Sunt convins că ne-am fi evitat reciproc dacă nu dădeam nas în nas. Cum fiecare dintre noi avem o educaţie ce nu exclude politeţea şi nici complezenţa, ne-am întreţinut pe un trotuar (neasfaltat încă), preţ de 15 minute. Pe tot parcursul întrevederii am discutat diverse aspecte, care ne-au dus la concluzia că el s-a săturat de mine şi eu de el, adică nimic nou. Ceea ce speram să fie o luptă liberă de idei nu a fost decât un război civil verbal. Ne-am despărţit eu zâmbind, el cam crispat, cu promisiunea că ne vom reîntâlni, el crezând că posibil la Tribunal, iar eu cu speranţa că undeva pe drumul normalităţii şi al adevărului.
Un comentariu:
Ai dreptate cu invatatorii care pun note pe bani frumosi.Este o prostie sa primesti bani pentru asa ceva dar si sa dai ca parinte
Trimiteți un comentariu