Trebuie să recunosc că săptămâna asta am ales cu greu subiectul rubricii de faţă. Primul impuls a fost acela de a comenta măscăreala legată de mult trâmbiţatul proiect „modernizarea Căii Dacia“ (adică realizarea unor „bretele“ pentru accesul în DN1 la ieşirea din Câmpina înspre Băneşti), pe care administraţia locală s-a lăudat că îl va definitiva în câteva luni şi care a eşuat în cel mai pur stil românesc. Oficial se zice că ar fi o neînţelegere între proiectatul şi executantul lucrărilor, însă neoficial se pare că băieţii nu s-au înţeles cum să împartă „caşcavalul“ şi aşteaptă directive de mai sus.
Un alt subiect care ar fi meritat comentat este raportul întocmit de Curtea de Conturi la Spitalul Municipal, care în sfârşit a fost dat publicităţii în presa locală, cu toate ilegalităţile care s-au făcut acolo în ultimii ani, fără ca nimeni să fie tras la răspundere. Aici recunosc că iţele sunt destul de încurcate în jurul gâtului unor personaje grele cum ar fi Ţiţei, Matei, Piţigoi şi mi-ar fi luat ceva vreme să înţeleg mecanismul „incompetenţei“ în gestionarea banului public, aşa cum autorităţilor statului le este la fel de greu să instrumenteze acest dosar cu evidente implicaţii politice.
Aş mai fi putut aşeza pe hârtie şi povestea unui cetăţean care într-o noapte a fost nevoit să ajungă cu o rudă apropiată la Spitalul Municipal şi a dat peste doctorul Mihai, medic de gardă, care ar fi mirosit puternic a „parfum“ (cel puţin aşa povesteşte cu tărie, dar fără probe, cetăţeanul Opaţchi).
Am capitulat, însă, în faţa acestor reale probleme când, într-o dimineaţă toridă, i-am văzut faţa lui Georgică, senatorul, care cobora tacticos din scara blocului, îmbrăcat lejer, deschizând cu telecomanda, de la distanţă, portiera limuzinei negre parcată ostentativ între barierele proprietăţii lui Dan Chiţu. Atunci mi-au explodat în minte sute de imagini publice cu acest personaj, începând cu anii ‘80, când eu eram în bancă şi el era la catedră, apoi în ‘89, când a constituit, în sediul Primăriei, celula locală a FSN alături de alţi „dizidenţi“, printre care la faţa locului se afla şi notoriul Capone, pentru ca în zorii democraţiei să se lase mângâiat de muza privatizării, a cărei baghetă fermecată i-ar fi adus destule „ajutoare“, de la naivii occidentali, pe care antreprenorul nostru le-ar fi „donat“ din magazinaşele pe a căror firmă exista şi terminaţia numelui său.
Stăteam acolo, în centru, la cafenea şi mă năpădeau amintirile cu senatorul nostru, care prin anii ‘90, asociat cu renumitul comerciant Milu, vindea berică, ciocolată şi bonibon în draci, de nu puteai să-i mai ajungi cu „ajutoarele“ pe la nas. Mai târziu, pentru că lumea nu putea să-l mai încapă, a vrut să fie formator de opinie, adică ziarist şi a pus ochii pe Anghel, atunci mare şef la Romtelcom, personaj cu bani şi influenţă. Şi uite-aşa a crescut „trustul“ de presă, care avea să-l servească pe senator până în zilele noastre. Părăsit cu regularitate de cei alături de care a plecat la drum, senatorul a înţeles că trebuie să se facă senator şi a intrat în politică, încercând la toate uşile dinspre partea dreaptă a eşicherului. Într-un final, cineva i-a deschis şi i-a pus pe masă o tolbă cu miliarde. Se închidea cercul. Fostul activist al PCR devenea senator PDL, cred eu momentul împlinirii, dar şi al decăderii lui Severin. Căzut în dizgraţia celor care l-au împins în prim-plan, astăzi Severin îşi caută o altă gaură, de data asta, din câte se pare, în duşumeaua liberală. E greu de crezut că o va găsi, cel puţin la Câmpina, pentru simplul motiv că după atâta vreme nu a înţeles că imnul naţional nu va cânta niciodată pentru unul ca el.
Un alt subiect care ar fi meritat comentat este raportul întocmit de Curtea de Conturi la Spitalul Municipal, care în sfârşit a fost dat publicităţii în presa locală, cu toate ilegalităţile care s-au făcut acolo în ultimii ani, fără ca nimeni să fie tras la răspundere. Aici recunosc că iţele sunt destul de încurcate în jurul gâtului unor personaje grele cum ar fi Ţiţei, Matei, Piţigoi şi mi-ar fi luat ceva vreme să înţeleg mecanismul „incompetenţei“ în gestionarea banului public, aşa cum autorităţilor statului le este la fel de greu să instrumenteze acest dosar cu evidente implicaţii politice.
Aş mai fi putut aşeza pe hârtie şi povestea unui cetăţean care într-o noapte a fost nevoit să ajungă cu o rudă apropiată la Spitalul Municipal şi a dat peste doctorul Mihai, medic de gardă, care ar fi mirosit puternic a „parfum“ (cel puţin aşa povesteşte cu tărie, dar fără probe, cetăţeanul Opaţchi).
Am capitulat, însă, în faţa acestor reale probleme când, într-o dimineaţă toridă, i-am văzut faţa lui Georgică, senatorul, care cobora tacticos din scara blocului, îmbrăcat lejer, deschizând cu telecomanda, de la distanţă, portiera limuzinei negre parcată ostentativ între barierele proprietăţii lui Dan Chiţu. Atunci mi-au explodat în minte sute de imagini publice cu acest personaj, începând cu anii ‘80, când eu eram în bancă şi el era la catedră, apoi în ‘89, când a constituit, în sediul Primăriei, celula locală a FSN alături de alţi „dizidenţi“, printre care la faţa locului se afla şi notoriul Capone, pentru ca în zorii democraţiei să se lase mângâiat de muza privatizării, a cărei baghetă fermecată i-ar fi adus destule „ajutoare“, de la naivii occidentali, pe care antreprenorul nostru le-ar fi „donat“ din magazinaşele pe a căror firmă exista şi terminaţia numelui său.
Stăteam acolo, în centru, la cafenea şi mă năpădeau amintirile cu senatorul nostru, care prin anii ‘90, asociat cu renumitul comerciant Milu, vindea berică, ciocolată şi bonibon în draci, de nu puteai să-i mai ajungi cu „ajutoarele“ pe la nas. Mai târziu, pentru că lumea nu putea să-l mai încapă, a vrut să fie formator de opinie, adică ziarist şi a pus ochii pe Anghel, atunci mare şef la Romtelcom, personaj cu bani şi influenţă. Şi uite-aşa a crescut „trustul“ de presă, care avea să-l servească pe senator până în zilele noastre. Părăsit cu regularitate de cei alături de care a plecat la drum, senatorul a înţeles că trebuie să se facă senator şi a intrat în politică, încercând la toate uşile dinspre partea dreaptă a eşicherului. Într-un final, cineva i-a deschis şi i-a pus pe masă o tolbă cu miliarde. Se închidea cercul. Fostul activist al PCR devenea senator PDL, cred eu momentul împlinirii, dar şi al decăderii lui Severin. Căzut în dizgraţia celor care l-au împins în prim-plan, astăzi Severin îşi caută o altă gaură, de data asta, din câte se pare, în duşumeaua liberală. E greu de crezut că o va găsi, cel puţin la Câmpina, pentru simplul motiv că după atâta vreme nu a înţeles că imnul naţional nu va cânta niciodată pentru unul ca el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu