Căldura, fotbalul şi câteva înghiţituri de apă rece au fost, probabil, ingredientele necesare şi suficiente pentru ca fiul meu să devină, în prima zi a week-end-ului care s-a încheiat, pacient al Spitalului Municipal.
Ajuns în faţa camerei de gardă a secţiei de pediatrie, am înţeles din prima secundă că voi începe bătălia cu sistemul. Uşa era încuiată. Am alergat la CPU (camera de primiri urgenţe) şi am intrat fără vreun alt gest de politeţe. O asistentă plictisită m-a întâmpinat cu un ton de parcă aş fi venit să mă angajez, întrebându-mă pe cine caut. I-am răspuns că am nevoie de un medic pediatru şi că am găsit uşa închisă la camera de gardă pentru copii. M-a privit năucă şi a dispărut fără să răspundă. Pentru câteva secunde am rămas blocat. Nu ştiam cum să reacţionez.
De undeva, dintr-o altă cameră, se auzea vocea lui Băsescu, care povestea naţiunii că statul este incapabil să-şi plătească, la adevarata valoare, salariaţii din sistemul public. Am simţit că mi se urcă sângele la cap. Ca prin minune a apărut o altă asistentă, de la care am aflat ce doream. Am urcat la etajul 5, la secţia de pediatrie, în căutarea medicului de gardă. L-am găsit înconjurat de asistente, părinţi şi copii, într-o cameră ce părea mai degrabă o saună decât un cabinet de consultaţii. Aveam să aflu mai târziu că, de fapt, toată secţia este un adevărat cuptor, unde aerul este aproape de nerespirat pentru zeci de copii internaţi alături de mamele lor.
Am stat acolo cam 45 de minute, timp în care personalul medical ne-a tratat ca pe nişte fiinţe umane. Mă încăpăţânez să cred că nu am prins doar o tură binevoitoare. Se vedea că oamenii aceia îşi fac datoria mai mult din pasiune şi nu pentru salariul de mizerie diminuat cu 25% de guvernanţi. Îmi mai revenisem şi mă gândeam la zevzecii care din patru în patru ani îşi fac bilanţul realizărilor măreţe fără să se gândească la aceste adevărate catastrofe sufleteşti. Mă mai gândeam la miliardele cheltuite aiurea pe contracte oneroase, în urma cărora diverşi manageri şi administratori ai Spitalului Municipal şi-au umplut buzunarele fără remuşcări, în timp ce copiii se luptă cu boala în saloanele supraîncălzite, cu dotări învechite de vremuri. Mă gândeam că nimeni nu dă socoteală şi că nimeni nu reacţionează trăind toate astea.
Am plecat de acolo cu fiul meu de mână, cu o reţetă în buzunar şi cu spaima de a fi avut nevoie de sistemul de sănătate românesc.
Ajuns în faţa camerei de gardă a secţiei de pediatrie, am înţeles din prima secundă că voi începe bătălia cu sistemul. Uşa era încuiată. Am alergat la CPU (camera de primiri urgenţe) şi am intrat fără vreun alt gest de politeţe. O asistentă plictisită m-a întâmpinat cu un ton de parcă aş fi venit să mă angajez, întrebându-mă pe cine caut. I-am răspuns că am nevoie de un medic pediatru şi că am găsit uşa închisă la camera de gardă pentru copii. M-a privit năucă şi a dispărut fără să răspundă. Pentru câteva secunde am rămas blocat. Nu ştiam cum să reacţionez.
De undeva, dintr-o altă cameră, se auzea vocea lui Băsescu, care povestea naţiunii că statul este incapabil să-şi plătească, la adevarata valoare, salariaţii din sistemul public. Am simţit că mi se urcă sângele la cap. Ca prin minune a apărut o altă asistentă, de la care am aflat ce doream. Am urcat la etajul 5, la secţia de pediatrie, în căutarea medicului de gardă. L-am găsit înconjurat de asistente, părinţi şi copii, într-o cameră ce părea mai degrabă o saună decât un cabinet de consultaţii. Aveam să aflu mai târziu că, de fapt, toată secţia este un adevărat cuptor, unde aerul este aproape de nerespirat pentru zeci de copii internaţi alături de mamele lor.
Am stat acolo cam 45 de minute, timp în care personalul medical ne-a tratat ca pe nişte fiinţe umane. Mă încăpăţânez să cred că nu am prins doar o tură binevoitoare. Se vedea că oamenii aceia îşi fac datoria mai mult din pasiune şi nu pentru salariul de mizerie diminuat cu 25% de guvernanţi. Îmi mai revenisem şi mă gândeam la zevzecii care din patru în patru ani îşi fac bilanţul realizărilor măreţe fără să se gândească la aceste adevărate catastrofe sufleteşti. Mă mai gândeam la miliardele cheltuite aiurea pe contracte oneroase, în urma cărora diverşi manageri şi administratori ai Spitalului Municipal şi-au umplut buzunarele fără remuşcări, în timp ce copiii se luptă cu boala în saloanele supraîncălzite, cu dotări învechite de vremuri. Mă gândeam că nimeni nu dă socoteală şi că nimeni nu reacţionează trăind toate astea.
Am plecat de acolo cu fiul meu de mână, cu o reţetă în buzunar şi cu spaima de a fi avut nevoie de sistemul de sănătate românesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu