Ca şi viaţa, în România zilelor noastre, moartea poate oferi un spectacol dezamăgitor.
Luni, 15 noiembrie, în parcul de la Ceas din centrul civic al Câmpinei se auzea strigătul strident al unei sirene de ambulanţă. Undeva, pe o bancă, viaţa unei femei de 73 de ani se pregătea de sfârşit. Câţiva curioşi şi o targă rece aveau să fie ultimii martori ai unei existenţe care în scurt timp avea să fie considerată una măruntă de către o succesiune de oameni mizerabili.
Câteva ore mai târziu, Maria Creangă murea pe un pat de spital în anonimat, iar singura mărturie a identităţii sale rămânea un telefon mobil în a cărui agendă era trecut un singur nume: Brăduţ. De aici începe povestea lui Brăduţ, un om cu suflet mare, care acceptase ca numele său să figureze în agenda telefonică a bătrânei, fără să-i fie rudă de vreun grad, ci doar o simplă cunoştinţă care ar putea da o mână de ajutor în caz de nevoie. Maria Creangă nu a mai apucat să-i ceară ajutorul, însă medicii care au constatat decesul l-au chemat pe Brăduţ la morga spitalului pentru a identifica cadavrul. Ar fi putut să refuze, însă şi-a asumat această răspundere şi mai mult decât atât a înţeles că asta implică şi gestul moral de a se ocupa de înmormântarea bătrânei. Primul demers a fost acela de a merge la Primărie, la serviciul de asistenţă socială şi de a cere ajutor autorităţilor locale, care în mod normal au obligaţia să se implice într-un astfel de caz social. Răspunsul a fost unul negativ şi previzibil, zic eu, din moment ce pentru rezolvarea unei astfel de situaţii subalternii lui Tiseanu ar fi trebuit să muncească mult la întocmirea unor hârtii justificative. Şi numai de asta nu le arde acum, după ce li s-a diminuat salariul cu 25%! Degeaba le-a spus Brăduţ că el este şomer şi că nu are de unde să plătească pentru înmormântarea unei persoane care nu îi este nici măcar rudă, funcţionarii nici n-au vrut să audă. I-au atras însă atenţia că trebuie să dea o declaraţie din care să reiasă că nu va avea nicio pretenţie la averea decedatei. Aţi înţeles? Pe aceşti funcţionari îi interesa averea şi nu mortul, care putea rămâne neîngropat. Lămurit complet de autorităţi, Brăduţ s-a îndreptat, cum era şi normal, către cele sfinte, în parohia lui Ieşeanu. Popa l-a ascultat, i-a făcut nota de plată şi când a văzut că nu prea sunt bani la mijloc i-a întors spatele şi a plecat. După câteva minute de meditaţie, faţa bisericească i-a transmis, prin intermediul dascălului, că i-ar putea trimite un alt popă, care ar fi dispus să participe la înmormântare pentru un onorariu de 180 lei. Pentru Ieşeanu era, probabil, deranjul prea mare! Şi-apoi, din câte am aflat, omul nici nu prea mai are timp, pentru că trebuie să ţină evidenţa încasărilor de la enoriaşi pe calculator, în spatele ferestrelor de termopan cu care şi-a împodobit biserica. Apogeul batjocurei s-a produs însă când Brăduţ a ajuns la domiciliul în care defuncta locuise cu chirie într-o fostă casă naţionalizată. Proprietara imobilului, o oarecare Rădulescu, aflase despre tragedia chiriaşei şi încasase pensia de 800 lei în numele decedatei, oprindu-i chiria de 300 lei pentru luna în curs, adică pentru timpul în care Maria Creangă avea să „locuiască“ deja în cimitir. Aşadar, în micimea existenţei sale mizerabile, această Rădulescu a încasat chiria de la o moartă!
Am să închei prin a vă spune că Brăduţ Păpuşoiu şi-a dus la bun sfârşit misiunea cu ajutorul unor oameni simpli. Chiar dacă nu-l cunosc personal, mă ridic în picioare şi îmi scot pălăria în faţa lui pentru acest gest de profundă umanitate.
Luni, 15 noiembrie, în parcul de la Ceas din centrul civic al Câmpinei se auzea strigătul strident al unei sirene de ambulanţă. Undeva, pe o bancă, viaţa unei femei de 73 de ani se pregătea de sfârşit. Câţiva curioşi şi o targă rece aveau să fie ultimii martori ai unei existenţe care în scurt timp avea să fie considerată una măruntă de către o succesiune de oameni mizerabili.
Câteva ore mai târziu, Maria Creangă murea pe un pat de spital în anonimat, iar singura mărturie a identităţii sale rămânea un telefon mobil în a cărui agendă era trecut un singur nume: Brăduţ. De aici începe povestea lui Brăduţ, un om cu suflet mare, care acceptase ca numele său să figureze în agenda telefonică a bătrânei, fără să-i fie rudă de vreun grad, ci doar o simplă cunoştinţă care ar putea da o mână de ajutor în caz de nevoie. Maria Creangă nu a mai apucat să-i ceară ajutorul, însă medicii care au constatat decesul l-au chemat pe Brăduţ la morga spitalului pentru a identifica cadavrul. Ar fi putut să refuze, însă şi-a asumat această răspundere şi mai mult decât atât a înţeles că asta implică şi gestul moral de a se ocupa de înmormântarea bătrânei. Primul demers a fost acela de a merge la Primărie, la serviciul de asistenţă socială şi de a cere ajutor autorităţilor locale, care în mod normal au obligaţia să se implice într-un astfel de caz social. Răspunsul a fost unul negativ şi previzibil, zic eu, din moment ce pentru rezolvarea unei astfel de situaţii subalternii lui Tiseanu ar fi trebuit să muncească mult la întocmirea unor hârtii justificative. Şi numai de asta nu le arde acum, după ce li s-a diminuat salariul cu 25%! Degeaba le-a spus Brăduţ că el este şomer şi că nu are de unde să plătească pentru înmormântarea unei persoane care nu îi este nici măcar rudă, funcţionarii nici n-au vrut să audă. I-au atras însă atenţia că trebuie să dea o declaraţie din care să reiasă că nu va avea nicio pretenţie la averea decedatei. Aţi înţeles? Pe aceşti funcţionari îi interesa averea şi nu mortul, care putea rămâne neîngropat. Lămurit complet de autorităţi, Brăduţ s-a îndreptat, cum era şi normal, către cele sfinte, în parohia lui Ieşeanu. Popa l-a ascultat, i-a făcut nota de plată şi când a văzut că nu prea sunt bani la mijloc i-a întors spatele şi a plecat. După câteva minute de meditaţie, faţa bisericească i-a transmis, prin intermediul dascălului, că i-ar putea trimite un alt popă, care ar fi dispus să participe la înmormântare pentru un onorariu de 180 lei. Pentru Ieşeanu era, probabil, deranjul prea mare! Şi-apoi, din câte am aflat, omul nici nu prea mai are timp, pentru că trebuie să ţină evidenţa încasărilor de la enoriaşi pe calculator, în spatele ferestrelor de termopan cu care şi-a împodobit biserica. Apogeul batjocurei s-a produs însă când Brăduţ a ajuns la domiciliul în care defuncta locuise cu chirie într-o fostă casă naţionalizată. Proprietara imobilului, o oarecare Rădulescu, aflase despre tragedia chiriaşei şi încasase pensia de 800 lei în numele decedatei, oprindu-i chiria de 300 lei pentru luna în curs, adică pentru timpul în care Maria Creangă avea să „locuiască“ deja în cimitir. Aşadar, în micimea existenţei sale mizerabile, această Rădulescu a încasat chiria de la o moartă!
Am să închei prin a vă spune că Brăduţ Păpuşoiu şi-a dus la bun sfârşit misiunea cu ajutorul unor oameni simpli. Chiar dacă nu-l cunosc personal, mă ridic în picioare şi îmi scot pălăria în faţa lui pentru acest gest de profundă umanitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu