luni, 22 aprilie 2013

Moartea domnului Şovăială

Din nefericire, mă aflu din nou, într-un interval de timp foarte scurt, în situaţia de a privi prin fereastra regretelor, la dispariţia unui coleg de breaslă, colaborator asiduu şi important al publicaţiei pe care o conduc. Sunt bulversat de injusteţea acestei dispariţii, care mă duce din nou cu gândul la rostul trecerii noastre prin lume şi chiar la o reaşezare a conceptului existenţial personal. Ne dorim atât de multe şi efemere lucruri şi în fond nu suntem decât un nasture prins cu un fir de aţă la manşeta unei cămăşi cârpite numite viaţă.
Moartea domnului Ion Şovăială - (în urma unei tratabile infecţii abdominale, ignorată nejustificat de mult – rămâne în discuţie modul de abordare al medicilor câmpineni şi ploieşteni în acest caz) - avocat, publicist, arhivist de excepţie şi istoric al trecerilor notabile prin lume, înseamnă, în fapt, şi moartea subită a mare parte din amintirile Câmpinei, pe care acest specialist le culegea, uneori enervant de meticulos, de la oameni, pentru a le reda omenirii ca sursă de informaţie şi inspiraţie.
Ion Şovăială săpa neobosit în trecutul societăţii noastre, pentru că prezentul îl dezgusta, iar viitorul, spunea el, „se poate clădi doar pe fundamentul a ceea ce a fost bun în trecut”. În discuţiile periodice pe care le purtam în redacţie (de patru, cinci ori pe lună, atunci când venea să lucreze la suplimentul cultural al săptămânalului „Oglinda de azi”) se arăta măcinat de nedreptate, în general şi fascinat de izvoarele existenţei şi activităţii unor importanţi oameni de cultură şi artă care au trăit ori care au lăsat semnul trecerii lor prin acest oraş. Îl invidiam pentru această forţă de a regăsi trecutul, cu toate că-l observam cum se consumă  mai mult decât era cazul pentru tot ceea ce făcea. În ultimii ani refuza orice fel de colaborare cu oamenii strâmbi, autorităţi, culturnici ori simpli cetăţeni. Aşa se întâmpla să pară în ochii multor cunoscuţi drept un personaj ciudat, greu de înţeles.
Pentru cine îl cunoştea cu adevărat, Ion Şovăială era un perfecţionist şi un om foarte puţin dispus la compromisul prieteniei ori amiciţiei de complezenţă. Se proteja de lume şi cu toate astea trăia pentru ea, oferindu-i mărturii uneori definitiv uitate. „Câmpina literar-artistică şi istorică”  -(ultimul proiect de lungă durată al activităţii sale publicistice) - suplimentul cultural apărut ani la rând, sub îngrijirea sa, în săptămânalul „Oglinda de azi”, este o dovadă vie în acest sens.
Ion Şovăială a fost unul dintre puţinii români care au făcut gazete culturale aproape de unii singuri, fără să ceară nimic în schimb şi pentru asta trebuia să-i fim recunoscători aici, pe Pământ şi nu de aici înainte, în gând, aşa cum ştim noi bine să procedăm cu toţi adevăraţii truditori ai acestui neam.
În ceea ce mă priveşte, am un mare regret faţă de acest om şi anume acela de a fi întârziat să îl anunţ, cât încă trăia, că am reuşit, cu multe eforturi, să obţin fondurile necesare pentru a-i publica într-un volum, poate chiar două, valoroasa muncă din ultimii zece ani. Ştiu că aştepta această veste şi că s-ar fi bucurat pentru un vis împlinit. Sigur că am să-i împlinesc dorinţa, ca pe o datorie de onoare, însă gestul nu îmi va acoperi amărăciunea.
Dacă în finalul acestei mult prea scurte scriituri despre dispariţia prematură a lui Ion Şovăială aş spune că a lăsat în urma sa un imens gol în cultura câmpineană, ar fi prea puţin şi sunt sigur că un asemenea clişeu i-ar fi displăcut în primul rând lui, un om atât de modest.
Moartea domnului Şovăială ne lasă doar singuri, într-o lume abstractă, greu de înţeles, în care de prea multe ori valoarea se măsoară în arginţi ori în like-uri pe conturi de Facebook.

Niciun comentariu: