Azi mă aflu în faţa unei grele încercări publicistice şi anume aceea de a scrie despre dispariţia fulgerătoare şi prematură a unui coleg de breaslă, o ziaristă alături de care, până în urmă cu doar patru-cinci zile, scoteam la lumină fapte, întâmplări, poveşti de viaţă şi în general ceea ce oamenii (cititorii, cetăţenii) trebuie să ştie prin intermediul presei care îşi respectă menirea, într-o societate democratică, în orice comunitate.
Îmi este aproape imposibil să vorbesc la timpul trecut despre Carmen Negreu, un om în floarea vârstei (52 de ani), impetuos, scormonitor, autodidact, născut pentru investigaţie şi căutarea adevărului cu orice risc, un ziarist aproape complet care, după mine, mai avea foarte multe lucruri de spus în această meserie frumoasă.
Am recunoscut/ simţit la ea toate aceste calităţi încă din urmă cu zece ani, când am început timid colaborarea la ediţia de Breaza a ziarului pe care îl conduc. Căutam atunci redactori pentru acel proiect, ocazie pentru Carmen de a intra în breaslă, după câteva încercări similare la Constanţa, oraşul natal. S-a adaptat repede şi încă de atunci am înţeles că munca şi perseverenţa care o caracterizau îi vor aduce multe satisfacţii, într-o meserie nu foarte bine plătită, însă atât de mult croită pe sufletul ei. Faptul că în urmă cu zece ani i-am simţit stofa de ziarist este dovedit de evoluţia ei ulterioară în presa locală, care s-a încheiat nefiresc de repede, dar surprinzător, tot alături de noi (de mine), într-o formă, de data asta mult mai complexă de colaborare.
Carmen a revenit la ziarul „Oglinda de azi” în vara anului trecut, după ce am purtat o discuţie de aproximativ cinci minute, în urma căreia am înţeles că ne prefera pentru că, dincolo de meserie, avea nevoie şi de liniştea unei colaborări oneste, în care ziaristul să-şi poată face meseria. Îşi dorea cu apăsare acest lucru şi ştia că îl găseşte acolo de unde plecase pe acest drum.
Sunt multe lucruri de spus despre ziaristul şi omul Carmen Negreu, însă ele vor rămâne, probabil, în memoria noastră, a celor care am cunoscut-o cu adevărat. Pentru mine va rămâne o vie amintire, pentru tot ceea ce a făcut în slujba presei şi a cetăţeanului, dar mai ales pentru faptul că în ziua nefastă a morţii ei, cu doar câteva ore înainte de momentul tragic (joi, 7 martie, în jurul orei 22.00), am avut privilegiul să fiu ultimul ei intervievat. Am vorbit preţ de 35-40 de minute în redacţie despre plăcerea şi dificultatea de a fi jurnalist într-o lume cu atâtea probleme şi mai ales despre strădaniile mele de a ţine în viaţă o publicaţie locală care să-şi respecte menirea de a spune adevărul. Mi-a pus întrebări interesante şi ne-am bucurat împreună de faptul că întotdeauna am reuşit să discutăm deschis pe absolut orice temă. Rememorând acum acele momente, realizez că undeva, în marginea sufletului ei, se consumau regrete, care anunţau într-un fel sfârşitul unei cariere.
Cutremurător poate fi şi faptul că la finalul interviului a observat, atunci parcă pentru prima dată, că undeva, pe peretele din spatele biroului meu, există un poster pe care stă scris: „Un om poate avea două feţe, însă adevărul are una singură”. L-a privit îndelung, fără să scoată o vorbă, pentru ca, la un moment dat, să-mi spună peste umăr, cu voce scăzută: „Ştiu că nu l-am găsit întotdeauna, însă l-am căutat de fiecare dată”. Era vorba, bineînţeles, de adevăr.
Aşa s-a încheiat viaţa ziaristei Carmen Negreu, alături de care joi, 7 martie, târziu în noapte, a mai murit puţin din adevărul lumii.
Îmi este aproape imposibil să vorbesc la timpul trecut despre Carmen Negreu, un om în floarea vârstei (52 de ani), impetuos, scormonitor, autodidact, născut pentru investigaţie şi căutarea adevărului cu orice risc, un ziarist aproape complet care, după mine, mai avea foarte multe lucruri de spus în această meserie frumoasă.
Am recunoscut/ simţit la ea toate aceste calităţi încă din urmă cu zece ani, când am început timid colaborarea la ediţia de Breaza a ziarului pe care îl conduc. Căutam atunci redactori pentru acel proiect, ocazie pentru Carmen de a intra în breaslă, după câteva încercări similare la Constanţa, oraşul natal. S-a adaptat repede şi încă de atunci am înţeles că munca şi perseverenţa care o caracterizau îi vor aduce multe satisfacţii, într-o meserie nu foarte bine plătită, însă atât de mult croită pe sufletul ei. Faptul că în urmă cu zece ani i-am simţit stofa de ziarist este dovedit de evoluţia ei ulterioară în presa locală, care s-a încheiat nefiresc de repede, dar surprinzător, tot alături de noi (de mine), într-o formă, de data asta mult mai complexă de colaborare.
Carmen a revenit la ziarul „Oglinda de azi” în vara anului trecut, după ce am purtat o discuţie de aproximativ cinci minute, în urma căreia am înţeles că ne prefera pentru că, dincolo de meserie, avea nevoie şi de liniştea unei colaborări oneste, în care ziaristul să-şi poată face meseria. Îşi dorea cu apăsare acest lucru şi ştia că îl găseşte acolo de unde plecase pe acest drum.
Sunt multe lucruri de spus despre ziaristul şi omul Carmen Negreu, însă ele vor rămâne, probabil, în memoria noastră, a celor care am cunoscut-o cu adevărat. Pentru mine va rămâne o vie amintire, pentru tot ceea ce a făcut în slujba presei şi a cetăţeanului, dar mai ales pentru faptul că în ziua nefastă a morţii ei, cu doar câteva ore înainte de momentul tragic (joi, 7 martie, în jurul orei 22.00), am avut privilegiul să fiu ultimul ei intervievat. Am vorbit preţ de 35-40 de minute în redacţie despre plăcerea şi dificultatea de a fi jurnalist într-o lume cu atâtea probleme şi mai ales despre strădaniile mele de a ţine în viaţă o publicaţie locală care să-şi respecte menirea de a spune adevărul. Mi-a pus întrebări interesante şi ne-am bucurat împreună de faptul că întotdeauna am reuşit să discutăm deschis pe absolut orice temă. Rememorând acum acele momente, realizez că undeva, în marginea sufletului ei, se consumau regrete, care anunţau într-un fel sfârşitul unei cariere.
Cutremurător poate fi şi faptul că la finalul interviului a observat, atunci parcă pentru prima dată, că undeva, pe peretele din spatele biroului meu, există un poster pe care stă scris: „Un om poate avea două feţe, însă adevărul are una singură”. L-a privit îndelung, fără să scoată o vorbă, pentru ca, la un moment dat, să-mi spună peste umăr, cu voce scăzută: „Ştiu că nu l-am găsit întotdeauna, însă l-am căutat de fiecare dată”. Era vorba, bineînţeles, de adevăr.
Aşa s-a încheiat viaţa ziaristei Carmen Negreu, alături de care joi, 7 martie, târziu în noapte, a mai murit puţin din adevărul lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu