marți, 28 decembrie 2010

Daţi ordin să se interzică balcoanele, românii sunt ocupaţi cu... tăcerea

Ce fel de neam este acela care asistă fără reacţie la sinuciderea în direct a unui compatriot ajuns la capătul puterilor?
Un român împins în pragul disperării pentru că nu-şi poate ajuta familia şi copilul bolnav a vrut să se sinucidă, aruncându-se din balconul Parlamentului, în semn de protest şi poate din convingere că sacrificiul său va schimba ceva în ţara asta. Aleşii neamului, la picioarele cărora românul nostru zăcea într-o baltă de sânge, l-au compătimit câteva minute, după care şi-au văzut nestingheriţi de discursurile lor mincinoase. Milioane de români au văzut şi ei, aproape în direct, pe toate canalele de televiziune, această scenă sinistră. Şi care a fost reacţia? O lungă şi apăsătoare tăcere în care oameni ai uitării şi ai căderii s-au comportat ca o armată a deznădejdii. Ce aşteptări să mai avem de la cei care de 21 de ani s-au aşezat în scaunele puterii, batjocorindu-ne prudent şi crunt, dacă nouă ne place statutul de slugă? Ne ascundem în spatele sărăciei şi a neputinţei de a reacţiona şi nu ne dăm seama că de fapt asta este calea de a ajunge tot mai rău. Marele Constantin Brâncuşi spunea la un moment dat: „Când am plecat din ţară v-am lăsat săraci şi proşti. Când m-am întors v-am găsit şi mai săraci şi mai proşti”. Mi-e greu şi îmi este ruşine să îi dau dreptate lui Brâncuşi, însă vine o vreme când astfel de vorbe îşi au rostul lor.
Peste câteva zile se încheie anul 2010 şi aş vrea să fiu optimist însă nu am deloc motive. Sunt sigur că 2011 va fi un alt an greu al vieţii noastre, aşa cum probabil vor fi şi mulţi alţii de aici înainte. Din păcate, în mare măsură noi suntem vinovaţi pentru asta.
Voi încheia prin a vă propune să citiţi câteva versuri din poezia Slugă a lui Adrian Păunescu, care ar putea fi un soi de protest la adresa celor care se cred stăpâni în ţara asta doar pentru faptul că noi i-am trimis să ne reprezinte în Parlament, Guvern ori Primărie:

„De când sunt toţi doar roluri într-un teatru
Nici mie altă şansă nu-mi rămâne.
Mi-e silă să mai muşc şi să mai latru,
Dă-mi mâna să ţi-o ling, stăpâne.

Dea Domnul ca puterea ta să ardă;
Neadevărul să plesnească-n tine,
Dar până-atunci slujindu-te din zgardă
Dă-mi mâna să ţi-o ling, cretine.
........................................................
Tu ai neantizat viaţa noastră
Pavând-o zi de zi de goale firme,
Din casa noastră fără o fereastră,
Dă-mi mâna să ţi-o ling, infirme.

Şi cum nimic nu se mai poate face,
Măcar reîntruparea de-aş râvni-o,
Dar nu mai vreau decât să mor în pace,
Dă-mi mâna să ţi-o scuip. Adio.”

P.S. Pentru că nu-mi tace gura şi-i deranjez, deontologii din Primărie mi-au trimis drept „cadou” de Moş Crăciun, portăreii de la Direcţia Economică în control la una din firmele la care sunt acţionar. Vor să-mi pună astfel zgardă, dar din păcate pentru ei, au luat o decizie greşită.
La mulţi ani, deontologilor! Ne revedem în 2011!

marți, 21 decembrie 2010

21 de ani de speranţă

Într-una din serile acestui decembrie friguros, fiul meu de 9 ani m-a întrebat cine a fost Ceauşescu. L-am privit mirat şi preţ de o clipă am evitat răspunsul, pentru că nu ştiam ce am dreptul să-i spun. Speram să fugă la joacă şi să uite întrebarea, însă după o vreme a revenit, parcă mai apăsat decât prima dată. Nu mai aveam loc de întors, aşa că i-am răspuns simplu că Ceauşescu a fost preşedintele României, aşa cum astăzi este Băsescu. S-a întors pe călcâie de parcă nici nu mi-ar fi ascultat explicaţia şi a aruncat peste umăr o nouă întrebare: atunci de ce spun ăştia la televizor că a fost rău? După câteva momente m-am simţit norocos, observând că nu mai aşteaptă un alt răspuns şi am dispărut din orizontul său vizual, în speranţa că mintea-i iscoditoare va inventa în curând o altă întrebare, mai puţin profundă.
Afară începuse să ningă, iar prima zăpadă a lui 2010 se aşternea parcă peste amintirile, trăirile şi nemulţumirile mele. Mă gândeam la cei 21 de ani trecuţi de la revoluţie, timp în care toate speranţele noastre s-au spulberat ca un fum, la viaţa cenuşie din epoca dictaturii ceauşiste, în care trăiam cu gândul la o soartă mai bună şi care, după 21 de ani, se dovedeşte a fi o mizerie impusă de dictatura javrelor, a impostorilor şi a hoţilor care au adus neamul ăsta românesc în pragul disperării.
Ce să-i spun copilului meu azi despre Ceauşescu, când peste 80% din populaţia ţării (conform ultimelor sondaje) regretă un sistem totalitar condus de un fost cizmar. Poate ar trebui să-i spun că Ceauşescu a fost un „patriot” în vremea căruia visam să avem o portocală şi o banană, iar azi visăm la decenţa de a avea un ban în buzunar pentru a putea cumpăra copiilor noştri câte puţin din fructele speranţelor noastre. Sau poate că ar trebui să-mi asum responsabilitatea de a da verdicte şi de a-i spune că Ceauşescu a fost într-adevăr un om rău, pentru că ne-a luat libertatea de a gândi, de a vorbi, de a mânca şi de a cunoaşte şi că azi, după 21 de ani de la moartea acestui om rău, avem toate aceste libertăţi, însă nu mai avem speranţă. Cum aş putea oare să-i explic că libertatea fără speranţă este tot atât de greu de suportat precum speranţa fără libertate?
Fără îndoială, Ceauşescu a lăsat în urmă un popor fără prea multă educaţie, vlăguit şi dezorientat, însă după 21 de ani de speranţă România a devenit o insulă absurdă, populată de oameni în derivă. Trăim într-o societate vulgară, condusă de tot felul de personaje grobiene pentru care valoarea umană a ajuns o batjocură. În trecutul apropiat arătam cu degetul înspre Ceauşescu, indicându-l drept sursă a vieţii noastre nenorocite. Azi înjurăm în faţa televizoarelor, pentru că multe alte jigodii ne-au luat libertatea de a trăi decent în propria ţară.
Şi-atunci mă întreb: care este adevărul pe care trebuie să-l spunem copiilor noştri?
P.S. 1 Senatorul Georgică Cinci Partide a ieşit din nou din sertarul PSD-ist să ne povestească ce se mai întâmplă pe la el prin partid şi să mai arunce o petardă înspre administraţia locală. Învăţat de 20 de ani să fie la butoanele politicii câmpinene, Georgică Cinci Partide (de la dreapta la stânga) a început să dea semne de nervozitate când a văzut că viceprimarul Ion Dragomir a avut curajul să îşi anunţe public candidatura pentru funcţia de primar din partea PSD la alegerile viitoare. Va fi interesant de urmărit cum vor decurge ostilităţile, în contextul în care conducerea pesedistă locală se dovedeşte a fi una bicefală.
P.S. 2 Cu ocazia sfintei sărbători a Crăciunului, le doresc tuturor cititorilor mei zile senine alături de cei dragi şi să aibă credinţa că într-o bună zi suferinţa românilor va înceta în ţara asta, care va fi casă bună pentru toţi şi nu doar pentru o mână de derbedei care o batjocoresc. Crăciun fericit!

marți, 14 decembrie 2010

Teoria jigodiilor sau povara de a fi cetăţean

M-am întrebat de multe ori în ultima vreme cum ar fi dacă noi, oamenii de rând ai acestei ţări, am demisiona cu toţii deodată din calitatea de cetăţean şi i-am lăsa pe netrebnicii conducători ai naţiei din ultimii 20 de ani singuri, fără obiectul muncii! Credeţi că un astfel de şoc i-ar trezi la realitate sau ar împărţi ţărişoara ca o haită de lupi flămânzi, aşa cum procedează şi azi? Eu sunt convins că hienele astea ar alege a doua variantă şi, mai mult de atât, cred că ar fi capabili să „importe” din lumea largă armate de proşti care salivează precum câinele lui Pavlov din patru în patru ani în faţa unei pungi cu zahăr, a unui mititel şi a unei sticle de bere. Aşa cred ei că se conduce o naţiune, iar în spatele uşilor închise îşi dau coate şi se hlizesc, sorbind aburul puterii zămislit din sângele acestei naţii obidite.
Aceşti cioclii ai României post-decembriste îşi fac de cap de peste 20 de ani, răspândiţi precum cancerul în toate celule tinerei societăţi democratice româneşti, începând de la Guvern, Parlament şi până în ultima primărie din miile de sate unde timpul a rămas încremenit parcă în epoca medievală.
Trăim şi azi ca în alte vremuri trecute ale istoriei noastre aceeaşi poveste a neamului sărăcit cu bună ştiinţă de jigodiile cu guler alb care, pe fondul lipsei de educaţie a poporului, explicabilă prin multe argumente, au intrat în politică, s-au aşezat în frunte şi se cred capabili să negocieze şi să hotărască, atât în plan intern, cât şi în plan internaţional, destinele a milioane de oameni. Ei ştiu că o mare parte a neamului nu reacţionează din laşitate, iar alta din complicitate la sistemul diabolic al politicii de cumetrie pe care l-au creat şi atunci se înfig şi mai adânc în trupul slăbit al patriei, devorând tot ce le iese în cale, mai nou pâinea de la gura copiilor şi a pensionarilor.
Într-un fel sau altul, aceste jigodii vor trebui să înţeleagă că a sosit timpul să se întoarcă în negura iadului care i-a adus pe capul nostru, însă nu o vor face decât dacă noi îi vom extirpa cu bisturiul atitudinii noastre. Eu am ales să reacţionez în felul meu în faţa acestui sistem ticălos, aici, în micul univers al oraşului în care trăiesc. Şi am să o fac atâta vreme cât am să simt în jurul meu forţa benefică a celor mulţi care îmi susţin demersul. Cred cu tărie că în oameni trebuie reaprinsă flacăra demnităţii, pentru a mai putea fi oameni. Restul este o făţărnicie.
Şi pentru ca peroraţia de mai înainte să nu fie socotită un fel de idealism (fără de care, în opinia mea, nimic nu se poate construi în societate) de către adepţii zicalei „noi muncim, nu gândim”, care sunt destul de mulţi şi fără îndoială folositori dacă au principii sănătoase, am să vă dau câteva indicii la care să reflectaţi întru susţinerea teoriei jigodiilor, pe care am expus-o de fapt mai sus.
De pildă, care credeţi că este logica pe baza căreia administraţia locală a cheltuit o sumă enormă (6,5 miliarde lei vechi) pentru sensul giratoriu din imediata vecinătate a complexului Fibec? Sau: de ce să fi plătit administraţia locală acum 1,5 miliarde lei vechi premii pentru un concurs de arhitectură care a avut drept temă modernizarea centrului civic al oraşului, când niciunul dintre proiecte nu va putea fi transfornat în realitate în următorii 10 ani? Sau: la cine credeţi că s-au gândit aleşii locali când au propus şi votat mărirea taxelor şi impozitelor locale cu 20%, într-o perioadă de profundă criză economică, în care mulţi dintre cetăţenii contribuabili ai oraşului nu mai au bani nici pentru mâncare? Sau: ce să fi avut în cap consilierul local Gheorghe Sandu când a propus mărirea unor anumite taxe locale, plătibile de către omul de rând, cu 200%? Sau: în ce fel de societate trăim în ziua în care femeile gravide hotărăsc să nască prematur, cu riscurile de rigoare, numai pentru a putea beneficia de nişte bani în plus pentru creşterea viitorilor copii?
Sunt sigur că veţi găsi răspunsuri la toate aceste indicii, aşa cum sunt sigur că nimic nu vă opreşte să le treceţi prin filtrul celor mai sus amintite de mine.
Trecând acum în cu totul alt registru, am să încerc să vă ţin la curent cu ceva detalii privitoare la polemica dintre mine şi cei doi deontologi de la Primărie, Horia Tiseanu şi Paul Moldoveanu. Între timp, din doi a rămas doar unul, având în vedere că la începutul săptămânii trecute am primit un nou drept la replică, semnat de data aceasta doar de secretarul primăriei, Paul Moldoveanu (primarul Tiseanu s-a retras discret!). Un drept la replică stufos şi plin de accente dramatice, ca într-o piesă de Shakespeare. De acolo am aflat multe dintre surprinderile lui Paul Moldoveanu, dar aproape niciun răspuns concret cu privire la întrebările pe care le-am adresat celor doi deontologi. Şmecheria este că cel care ar fi trebuit să răspundă în principal s-a retras şi l-a lăsat în luptă pe Paul Moldoveanu, care ridică din umeri şi zice că cele răscolite de mine nu intră în sfera atribuţiilor lui. Aş fi comentat cu mare drag, punct cu punct, scrisoarea deontologului, însă ca să fie şi mai deontolog, Paul Moldoveanu a publicat-o pe site-ul Primăriei (vă daţi seama cât de tare i-am enervat şi deranjat), „înobilându-mă” astfel cu onoarea de a fi primul ziarist de istoria Câmpinei pus la stâlpul infamiei la „gazeta de perete” a Primăriei. În aceste condiţii, i-am comunicat deontologului, prin intermediul purtătorului de cuvânt, că am să-i public dreptul la replică în momentul în care o să apară pe site-ul Primăriei şi punctul meu de vedere. Aşa zice deontologia profesională pe care o aduci în discuţie, Paul Moldoveanu! Cu părere de rău pentru că încă nu pot să spun ce aş avea de spus în legătură cu deontologii, mă opresc aici şi mai aştept încă un răspuns de la Primărie.
P.S. Mulţi oameni cu care de mână, dar şi cu suflet, au fost alături de suferinţa fostului primar R.R. Micu. Eu îi ştiu şi mi-ar face plăcere să îi ştiţi şi dvs., însă ei vor să rămână în anonimat, aşa cum le stă bine marilor caractere. Să nu credeţi că de partea cealaltă nu au fost şi jigodii care au posibilitatea să ajute, dar dintr-o răutate patologică nu au făcut nimic. Ăstora chiar mi-ar face mare plăcere să le public numele! Pentru dl. R.R. Micu sunt speranţe mari de vindecare şi îi doresc din partea tuturor celor care sunt  în asentimentul meu, multă sănătate!

miercuri, 8 decembrie 2010

Despre un om şi puţinul rămas

Scriu azi aceste rânduri înduplecat doar de obligaţia faţă de cei mulţi care mă aşteaptă în fiecare săptămână şi pentru care o parte din sufletul meu se consumă cu fiecare cuvânt aşternut pe hârtie.
Nu am deloc chef să vorbesc despre nesimţiţii care au învăţat să se creadă buricul pământului pentru că au o funcţie ori pentru că şi-au umflat buzunarele cu bani nemunciţi. Cred că lehamitea astea mi se trage şi de la vestea că unul dintre puţinii oameni pe care i-am respectat vreodată în administraţia locală are, din păcate, o gravă problemă de sănătate. Un om drept, pe care l-am cunoscut în perioada romantică a democraţiei postrevoluţionare (1996-2000), atunci când indiferent de culoarea politică, aleşii se aşezau în locurile lor recomandaţi doar de educaţie şi de valoarea recunoscută de societate, bineînţeles, cu mici excepţii. Acele vremuri au apus de mult, iar noi am ajuns să trăim în timpul slugoilor a căror conştiinţă se vinde la tarabă. Într-o zi, poate am să fac inventarul acestora, însă acum mă voi apleca spre cel care a rămas în percepţia publică drept cel mai bun primar al Câmpinei (şi asta nu o spun doar eu, ci mulţi dintre cei care l-au cunoscut), Romul Remus Micu, căci el este principalul motiv al tristeţii care mă încearcă în aceste zile.
Aş vrea să vă pot spune în amănunt ce se întâmplă, dar i-am promis acestui om că nu o voi face şi trebuie să îmi respect cuvântul dat. Am să subliniez doar că domnul R.R. Micu a fost, poate, singurul primar postdecembrist care nu s-a plecat în faţa nimănui, respectându-se astfel pe sine şi pe cei care l-au ales. Nu ştiu cât asfalt a turnat şi câte borduri a aranjat pe străzile oraşului, însă ştiu că nu a fost sluga nimănui şi, cel puţin pentru mine, asta înseamnă foarte mult.
Domnul R.R. Micu este un om extrem de decent, care în ultimii ani a suferit cumplit în urma pierderii soţiei, sufletul său pereche. Astăzi, suferinţa sufletului s-a dublat cu o alta, a trupului. L-am căutat din dorinţa de a-l încuraja şi pentru a-i oferi sprijinul. Mi-a răspuns puţin surprins, dar cu demnitate, că nu vrea să facă din suferinţa lui o povară pentru alţii. I-am spus că o fac din suflet pentru un OM de valoare. A tăcut preţ de câteva secunde şi apoi, uşor înlăcrimat, mi-a mulţumit. Atunci am înţeles că, poate din puţinul rămas înaintea-i, acest OM mai are puterea recunoştinţei. Câţi dintre noi ar fi capabili de aşa ceva?
Poate că ar mai fi important de ştiut că domnului R.R. Micu i-au trecut prin mână, în calitate de primar, zeci de miliarde din bugetul oraşului şi cu toate astea, a plecat de la Primărie cu aceeaşi avere cu care venise. O fi ăsta vreun merit?
P.S. 1 Aştept cu nerăbdare să văd ce reacţie vor avea cei doi dentologi din Primărie, Horia Tiseanu şi Paul Moldoveanu, la vestea ca acela care le-a fost şef un mandat întreg, dl. R.R. Micu, se află într-o situaţie dificilă şi are nevoie acum de sprijin. Îi cer iertare d-lui R.R. Micu pentru acest p.s. cu care nu ar fi fost de acord, însă cu deontologii trebuie să te asiguri că au înţeles ce trebuie să facă într-o astfel de situaţie.
P.S. 2. Ieri, înainte de închiderea ediţiei, secretarul Primăriei, Paul Moldoveanu, a trimis la redacţie un nou drept la replică, de data aceasta mult mai stufos, prin care mă ia la puricat, îmi dă lecţii de conduită şi răspunde după cum îi pică bine la întrebările pe care i le-am adresat săptămâna trecută. Din păcate nu am avut spaţiul necesar publicării lui în această ediţie şi mai cu seamă pentru comentariile de rigoare pe marginea acestuia. Aşa că, domnule Paul Moldoveanu, mai aveţi puţintică răbdare!

marți, 30 noiembrie 2010

Scrisoare deschisă către „deontologii” Horia Tiseanu şi Paul Moldoveanu

Cum era de aşteptat, „Cuvântul care înţeapă” de săptămâna trecută a făcut înconjurul Câmpinei, iar reacţiile nu s-au lăsat mult aşteptate. Îmbucurător este faptul că am primit zeci de felicitări, pe toate canalele, în marea lor majoritate de la oameni pe care nu-i cunosc şi care şi-au făcut curaj să-mi povestească tot felul de situaţii strigătoare la cer, în care personajele cheie se pot încadra cu succes în dreptul  sintagmei  „existenţe mizerabile” ale societăţii câmpinene. Toţi vroiau puţină dreptate şi probabil momentul lor de glorie în faţa unui sistem social care îi calcă zilnic în picioare. Privindu-i în ochi, am realizat că nu am dreptul că le dau prea mari speranţe din spatele unui petec de hârtie şi a unor cuvinte tăioase, dar le-am promis că am să port drapelul nedreptăţilor care îi macină atâta vreme cât am să simt şi am să cred că în spatele meu vor fi din ce în ce mai mulţi.
De cealaltă parte a baricadei, cei direct vizaţi de ceea ce scriu au început să scoată din sertarele prăfuite ale existenţei lor, necriticate pe cât ar trebui de nimeni, tot felul de replici belicoase prin care încearcă să mă pună la punct, invocând reaua credinţă şi lipsa de deontologie în tratarea unor subiecte în care arăt activitatea lor ilustră în slujba cetăţeanului.
Vă rog să citiţi mai jos un drept la replică semnat de doi dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Primăriei Câmpina, primarul Horia Tiseanu şi secretarul Paul Moldoveanu, pe care îl public pentru a arăta că sunt deontolog şi nu din respect.

Către ,
Ziarul „Oglinda de Azi”
In atenţia d-lui Fraţilă Florin
Referitor la articolul. dvs. „Existenţe mizerabile sau cum să încasezi chiria de la o moartă”, publicat în ziarul „Oglinda de Azi” din data de 23 noiembrie 2010, în care se deformează în mod voit şi tendenţios realitatea, vă rugăm să procedaţi la publicarea în paginile ziarului dvs. a următorului drept la replică:
Articolul la care facem referire demonstrează evidenta rea credinţă şi renunţarea la orice principii deontologice ale meseriei de ziarist, scopul fiind doar discreditarea instituţiei Primăriei municipiului Câmpina, dovadă fiind faptul că întregul articol este conceput pe baza unor zvonuri şi fără a prezenta şi punctele de vedere a celor implicaţi.
 Pentru corecta informare a cititorilor dvs., noi am contactat telefonic familia Păpuşoiu Brăduţ, care s-a ocupat de înmormântarea d-nei Maria Creangă, iar din declaraţiile telefonice ale soţilor Păpuşoiu rezultă că nu a avut loc nicio discuţie cu vreun reprezentant al biroului de Asistenţă socială din cadrul Primăriei Câmpina.
Contrar celor afirmate în articol,  reprezentanţi ai Primăriei s-au ocupat de fiecare dată, când a fost cazul, de înmormântarea persoanelor fără familie sau pentru procurarea celor necesare înmormântării, pentru cei care nu au venituri ( putem da, ca exemple în acest sens, douăsprezece asemenea cazuri pe care Biroul de Asistenţă Socială le-a rezolvat anul trecut si anul acesta).
Chiar dacă salariile, la nivelul Primăriei Câmpina, au fost micşorate, în acest an cu aproximativ 50%, calitatea actului administrativ nu s-a „diminuat”, din contră dorim să îmbunătăţim serviciile oferite cetăţenilor din municipiul nostru, o dovadă în acest sens fiind faptul că a demarat implementarea proiectului „Servicii de calitate pentru locuitorii municipiului Câmpina”.
În concluzie, apreciem că oricine poate sa afirme orice, despre oricine, dar ne aşteptăm ca profesionalismul, pe care pretindeţi că-l aveţi, să se manifeste într-o prezentare cât mai exactă a unor asemenea situaţii.
Primar, Ing.Tiseanu Horia-Laurenţiu
Secretar, Jr. Moldoveanu Paul

Aşadar, stimaţi cititori, în opinia primarului Horia Tiseanu şi a secretarului Paul Moldoveanu (ultimul fiind chiar şeful serviciului de asistenţă socială), eu am ceva cu angajaţii Primăriei, îi denigrez cu rea credinţă şi sunt un ziarist care nu îşi respectă meseria. 
Acum, domnule primar Tiseanu şi domnule secretar Moldoveanu, aflaţi ce am şi eu de zis:
1. Am decenţa şi educaţia necesare să recunosc să acest Brăduţ Păpuşoiu ar fi putut transmite informaţii distorsionate de subiectivism în povestea sa legată de vizita la Primărie în care a cerut ajutor pentru înmormântarea Mariei Creangă, iar eu să fi fost acolo, la un colţ, păcălit. Însă treaba nu stă deloc aşa. Mărturie stă faptul că după apariţia articolului l-aţi sunat personal pe Brăduţ şi l-aţi luat la întrebări cu privire la ce a declarat pentru ziar şi, în plus, l-aţi chemat la Primărie să staţi de vorbă. Ce vroiaţi să mai aflaţi, domnilor, după ce nefericita Maria Creangă era moartă şi îngropată? Evident că Brăduţ s-a speriat şi a început să mai „uite” din cele ce i se întâmplaseră.  În această situaţie, cred ca adevărul este undeva în conştiinţa acestui Brăduţ, însă presiunea pe care aţi pus-o pe el ridică multe semne de întrebare.
2. Domnule primar Tiseanu, domnule secretar Moldoveanu, dacă dumneavoastră şi subalternii eraţi atât de profesionişti precum spuneţi, trebuia să ştiţi, fără să vă mai spună Brăduţ (când a venit să ceară certificatul de deces şi un loc de veci pentru defunctă) că Maria Creangă era un caz social de multă vreme, din moment ce figura de 12 ani pe lista persoanelor care au cerut cu umilinţă o locuinţă socială pentru a putea supravieţui cu o pensie mizerabilă de 800 lei, din care plătea aproape jumătate chirie. Femeia aceasta, Dumnezeu s-o ierte, şi  pe mine că o pomenesc fără să vreau, s-a chinuit pe la uşile dumneavoastră cu un dosar în mână aproape o viaţă întreagă şi aţi umilit-o. Nu v-a ajuns că v-aţi comportat ca nişte satrapi în timpul vieţii ei, dar aţi continuat şi după ce a murit. Să nu cumva să aveţi tupeul să spuneţi că nu existau posibilităţi de a rezolva o cameră cu chirie pentru amărâta aceea, că mă apucă nervii şi fac inventarul la câţi judecători şi popi aţi dat locuinţe sociale, pentru ca ulterior ele să se transforme în afaceri imobiliare de zeci de mii de euro!
3. Domnule primar Tiseanu, domnule secretar Moldoveanu, îmi spuneţi că sunt de rea credinţă şi îmi puneţi la îndoială deontologia profesională pentru că am luat apărarea unor amărâţi. Dumneavoastră vă uitaţi în oglindă când plecaţi dimineaţa de acasă? Pentru că sunt educat şi vă respect vârsta şi familia, n-am să dezvolt aici samavolniciile caracterelor dumneavoastră duplicitare şi nici deontologia profesională, care în ultimii 15 ani a ajuns să fie un adevărat mit printre câmpineni. Am să vă întreb însă câte ceva, aşa, mai subţirel, din istoria recentă, la care să reflectaţi când vă spălaţi pe dinţi dimineaţa.
Deontologilor, de ce ţineţi în sertar, de atâtea luni, adresa prin care sunteţi obligaţi prin lege să cereţi PNDC-ului înlocuirea lui Alin Moldoveanu în Consiliul Local? Cum se măsoară deontologia d-voastră profesională când vă bateţi joc de investitorii privaţi gen Kaufland, Pieţe Târguri şi Oboare, Cameron Cooper, care au vrut să investească în Câmpina, să creeze locuri de muncă, dar au fost blocaţi de interese politice? Ce afacere stă în spatele blocării proiectului „Calea Dacia”? Cine a căpuşat ani de zile Spitalul Municipal, deontologilor? Ia să vedem, cum stăm cu deontologia, moraliştilor!
Dacă ar fi să continuu exemplele, cred că nu mi-ar ajunge cinci ediţii de ziar, însă îmi este greaţă. Şi cu asta am spus tot.
P.S.1 Coaliţia PD-L – PNDC i-a spulberat visul de afaceri lui Victor Bercăroiu, fără niciun motiv (a propos, deontologii Tiseanu şi Moldoveanu au tăcut mâlc în faţa acestei noi făcături politice), dar în schimb i-a dat undă verde „prinţişorului” pedelist Marian Nistor să negocieze de unul singur construcţia unui nou corp de clădire al Pieţei Centrale. Mă întreb de ce are nevoie Câmpina de o astfel de investiţie, într-o perioadă de profundă criză economică?!
P.S. 2 Una din întrebările care îi frământă pe cei care îmi citesc rubrica se referă la parcarea din Piaţa Centrală din faţa supermarketului Carrefour unde, în mod normal, clienţii nu ar trebui să plătească taxă. Nicăieri în lume nu se plăteşte taxă în parcarea unui supermarket. La noi, parcarea este a Primăriei. Şi-atunci, intervine intrebarea legitimă: cum de are supermarketul Carrefour autorizaţie de funcţionare fără a dispune de locuri de parcare proprii? Poate ne răspund cei doi deontologi de la Primărie, asta în situaţia în care au auzit de etică profesională.

marți, 23 noiembrie 2010

Existenţe mizerabile sau cum să încasezi chiria de la o moartă

Ca şi viaţa, în România zilelor noastre, moartea poate oferi un spectacol dezamăgitor.
Luni, 15 noiembrie, în parcul de la Ceas din centrul civic al Câmpinei se auzea strigătul strident al unei sirene de ambulanţă. Undeva, pe o bancă, viaţa unei femei de 73 de ani se pregătea de sfârşit. Câţiva curioşi şi o targă rece aveau să fie ultimii martori ai unei existenţe care în scurt timp avea să fie considerată una măruntă de către o succesiune de oameni mizerabili.
Câteva ore mai târziu, Maria Creangă murea pe un pat de spital în anonimat, iar singura mărturie a identităţii sale rămânea un telefon mobil în a cărui agendă era trecut un singur nume: Brăduţ. De aici începe povestea lui Brăduţ, un om cu suflet mare, care acceptase ca numele său să figureze în agenda telefonică a bătrânei, fără să-i fie rudă de vreun grad, ci doar o simplă cunoştinţă care ar putea da o mână de ajutor în caz de nevoie. Maria Creangă nu a mai apucat să-i ceară ajutorul, însă medicii care au constatat decesul l-au chemat pe Brăduţ la morga spitalului pentru a identifica cadavrul. Ar fi putut să refuze, însă şi-a asumat această răspundere şi mai mult decât atât a înţeles că asta implică şi gestul moral de a se ocupa de înmormântarea bătrânei. Primul demers a fost acela de a merge la Primărie, la serviciul de asistenţă socială şi de a cere ajutor autorităţilor locale, care în mod normal au obligaţia să se implice într-un astfel de caz social.  Răspunsul a fost unul negativ şi previzibil, zic eu, din moment ce pentru rezolvarea unei astfel de situaţii subalternii lui Tiseanu ar fi trebuit să muncească mult la întocmirea unor hârtii justificative. Şi numai de asta nu le arde acum, după ce li s-a diminuat salariul cu 25%!  Degeaba le-a spus Brăduţ că el este şomer şi că nu are de unde să plătească pentru înmormântarea unei persoane care nu îi este nici măcar rudă, funcţionarii nici n-au vrut să audă. I-au atras însă atenţia că trebuie să dea o declaraţie din care să reiasă că nu va avea nicio pretenţie la averea decedatei. Aţi înţeles? Pe aceşti funcţionari îi interesa averea şi nu mortul, care putea rămâne neîngropat. Lămurit complet de autorităţi, Brăduţ s-a îndreptat, cum era şi normal, către cele sfinte, în parohia lui Ieşeanu. Popa l-a ascultat, i-a făcut nota de plată şi când a văzut că nu prea sunt bani la mijloc i-a întors spatele şi a plecat. După câteva minute de meditaţie, faţa bisericească i-a transmis, prin intermediul dascălului, că i-ar putea trimite un alt popă, care ar fi dispus să participe la înmormântare pentru un onorariu de 180 lei. Pentru Ieşeanu era, probabil, deranjul prea mare! Şi-apoi, din câte am aflat, omul nici nu prea mai are timp, pentru că trebuie să ţină evidenţa încasărilor de la enoriaşi pe calculator, în spatele ferestrelor de termopan cu care şi-a împodobit biserica. Apogeul batjocurei s-a produs însă când Brăduţ a ajuns la domiciliul în care defuncta locuise cu chirie într-o fostă casă naţionalizată. Proprietara imobilului, o oarecare Rădulescu, aflase despre tragedia chiriaşei şi încasase pensia de 800 lei în numele decedatei, oprindu-i chiria de 300 lei pentru luna în curs, adică pentru timpul în care Maria Creangă avea să „locuiască“ deja în cimitir. Aşadar, în micimea existenţei sale mizerabile, această Rădulescu a încasat chiria de la o moartă!
Am să închei prin a vă spune că Brăduţ Păpuşoiu şi-a dus la bun sfârşit misiunea cu ajutorul unor oameni simpli. Chiar dacă nu-l cunosc personal, mă ridic în picioare şi îmi scot pălăria în faţa lui pentru acest gest de profundă umanitate.

marți, 16 noiembrie 2010

Găinării de senator

Săptămâna asta eram pregătit să scriu despre previziunile sumbre ale marilor economişti ai lumii, care afirmă cu tărie că ne îndreptăm cu „toate pânzele sus spre un nou colaps mondial“ ori despre majoritatea tăcută a societăţii româneşti, care prin neimplicare, generată de dezinteres, condamnă România la o existenţă într-un spaţiu public grav deteriorat de mizerie morală şi ură.
Am renunţat însă la aceste subiecte complexe în favoarea câtorva comentarii pe marginea conferinţei de presă organizată de proaspătul PSD-ist senatorul Georgică Severin. 
Mai nou, politrucul a început să ne bombardeze non-stop, prin conferinţe de presă, cu tot felul de găinării clocite în mintea-i odihnită.
Trecând peste faptul că îl face pe Băsescu dictator şi îi cere demisia, tocmai el, care până mai ieri îi pupa steagul cu simţ de răspundere, am să mă opresc la alte declaraţii care mă umplu de greaţă. Şi anume: „Spitalele câmpinene sunt nişte vaci de muls pentru firmele controlate de diverşi politicieni şi apropiaţii lor“ sau „Spitalele sunt cireaşa de pe tort, din punct de vedere imobiliar...“. 
Sincer, mă aşteptam ca după atâţia ani petrecuţi în culisele politicii (aşa se laudă, că el a făcut cărţile în politica locală în ultimii 20 de ani), Severin să dea dovadă de mai multă inspiraţie. Păi bine măi domn’ senator, denunţi public corupţia din spitalele câmpinene şi nu ne spui şi nouă cine sunt corupţii şi mai ales politicienii corupători? Mai mult, în calitate de senator al României, dacă eşti atât de convins de ceea ce spui, ai făcut vreo plângere în  acest sens către organele statului? Sau vrei doar să te bagi în seamă cu opinia publică şi să zică lumea că eşti plin de atitudine?
Eu zic, mai bine, să te laşi de astfel de găinării şi asta până nu se autosesizează din oficiu ceva organe băsesciene. Ăştia dacă te cheamă, trebuie să le spui ce ştii, de unde ştii, despre cine ştii şi e nasol, că din câte am înţeles, în ciorba asta sunt amestecate şi câteva persoane din fostul tău anturaj. Şi-apoi... îşi mai aduc ăştia aminte de vreo casetă cu pixeli albaştri şi se lasă greu! Aşa că dacă te mai apucă dorul de vreo conferinţă de presă, cloceşte nişte subiecte despre care chiar poţi să vorbeşti.
Tot în legătură cu spitalele câmpinene am să remarc ultima intervenţie în faţa presei a doamnei doctor Mihaela Neagu Petrovici, membru observator în Consiliul de Administraţie al Spitalului Municipal şi consilier local PSD. Cu bună intenţie (spun asta pentru că, din punctul meu de vedere, are un profil moral ireproşabil), d-na Petrovici a făcut o radiografie aproape completă a situaţiei în care se află Spitalul Municipal. A vorbit despre management, despre deficitul de medici şi asistente la secţii importante, despre sistemul ambulatoriu din Policlinică, unde cadrele medicale îşi desfăşoară activitatea cu greu pentru că nu au ce le trebuie şi nu în ultimul rând despre găurile negre din visteria spitalului, sărăcită de contracte oneroase. Din păcate, am impresia că totul n-a fost decât o poezie recitată, parcă din obligaţie, într-o conferinţă de presă de partid. D-na Petrovici s-a mulţumit să ne prezinte constatări, fără a sublinia adevăratele cauze şi mai ales măsurile ce se impun. Cu regret trebuie să spun că o astfel de abordare lasă loc de interpretări, iar statutul de simplu observator nu o va absolvi de eventualele responsabilităţi morale în viitor.

P.S. Nu pot decât să îi felicit pe Ion Tomescu şi Florin Dochia pentru gestul de a cinsti memoria lui Costică Radu, cel care a fost timp de 19 ani directorul Casei de Cultură „Geo Bogza“, cu ocazia Galelor APLER. Instituirea unui premiu şi botezarea unei săli cu numele lui Costică Radu, cel care a fost parte însemnată a comunităţii culturale câmpinene, poate fi considerat prea puţin, însă şi destul de mult într-o societate dominată de incultură.

Hidoşenia prezentului

Ţara asta a noastră nu mai este un loc unde să poţi trăi cu fruntea sus din niciun punct de vedere. Cred că am ajuns la periferia lumii şi ne trăim ultimele clipe de decenţă. Am sperat până mai ieri că în pivniţa prăfuită a acestei societăţi putrede mai există o minimă rezervă de oameni întregi la minte, care îşi doresc să schimbe hidoşenia prezentului. M-am înşelat! Iată şi câteva argumente.
Un elev a fost atacat cu cuţitul în incinta Liceului Petrol, iar autorităţile se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai mult decât atat, directorul şcolii respective se arată mai degrabă preocupat de ceea ce se scrie în presă, decât de gravitatea cazului în sine. 
Un consilier local PSD se joacă de-a votul în „parlamentul local“ doar pentru a le da peste nas PDL-iştilor, care la rândul lor au respins un proiect propus de fostul deputat PSD Victor Bercăroiu. Nimeni nu pare deranjat de un astfel de joc al intereselor pe care aleşii locali nu mai au nici măcar decenţa de a-l ascunde sub masă.
Postul de manager al Spitalului Municipal a fost ocupat de actualul manager în urma unui concurs la care a participat doar el, chiar dacă la Parchetul General zac dosare în care acelaşi manager general are de dat multe explicaţii. Şi asta li se pare normal politrucilor din conducerea oraşului. 
Senatorul Georgică Severin ne anunţă senin într-o conferinţă de presă că a votat în favoarea majorării bugetului la Senat, în timp ce românii strâng tot mai mult cureaua într-o situaţie de criză fără precedent.
Tiseanu ameninţă cu ieşirea din Hidro Prahova, în timp ce PSD-ul local, condus de viceprimar, vrea fonduri europene pentru aceeaşi instituţie. 
Cabinetul medical al doctorului Dinu şi şcoala postliceală sanitară care-i poartă numele sunt pe cale de a fi scoase în stradă pentru că aceluiaşi primar Tiseanu i-a venit strălucita idee de a face în clădirea respectivă un muzeu al oraşului. 
În spitalul de acum părăsit de la Poiana Câmpina se fură ca în codru, iar secţia de boli infecţioase a Spitalului Municipal a fost realmente desfiinţată şi mutată la Ploieşti fără nicio explicaţie logică. 
Clădirea Primăriei a intrat în reparaţii capitale după ce în urmă cu câţiva ani s-au cheltuit sume impresionante pentru reabilitarea ei.
Tinerii liberali s-au simţit ofensaţi pentru că i-am trimis să mai pună mâna pe cartea de limba română şi ca drept răsplată mi-am primit porţia de morală pentru aşa o idee demoralizatoare. 
Argumentele de acest tip pot continua, din păcate, la nesfârşit. Ele se produc în fiecare zi cu aceeaşi intensitate şi izvorăsc din creierele unor oameni deformaţi, sub talpa cărora societatea românească moare puţin câte puţin.

P.S. 1 Am auzit tot felul de comentarii în urma dispariţiei fizice a lui Adrian Păunescu. Şi pro şi contra. Eu cred că omul care a scris versul „Cine are părinţi pe pământ, nu în gând“ a fost un mare spirit. Restul nu mai contează.
P.S. 2 Ce credeţi că face domnul primar Tiseanu după o zi istovitoare de muncă, aşa, mai pe înserat, după ce inspectează asfaltul turnat de firma agreată, Cast? Navighează pe internet şi comentează pe blogurile şi site-urile publicaţiilor locale. Aşa, că să nu mai zică lumea asta rea că nu are şi el opinie şi că are vocaţie de subaltern. 

marți, 2 noiembrie 2010

Impresii de Halloween

Cuvântul scris şi exprimarea în limba română par a fi două pietre de moară atârnate la gâtul tinerilor din ziua de azi. Fie că sunt responsabili cu timpul liber, elevi de liceu, studenţi ori licenţiaţi, tinerii se întrec în a demonstra că sunt adepţii forumismului insomniac (ai discuţiilor pe internet) generator prin excelenţă al deprinderilor rudimentare în folosirea limbii materne. Din păcate, modelul lor existenţial, cu mici excepţii, este cel al societăţii diletantiste, al inculturii nonşalante afişate la tot pasul, de la cel mai mic la cel mai înalt nivel. Din toată nebunia din jurul lor au învăţat doar că banii sunt un fel de atestat de personalitate, iar pentru mulţi dintre ei asta este de ajuns. 


Sâmbătă, 30 octombrie, am avut ocazia să stau mai mult timp în jurul unei comunităţi de tineri, la o petrecere de Halloween organizată de către un partid politic într-un club din Câmpina. Mi-a plăcut că cei mai mulţi dintre ei ştiu să se distreze. Mi-a plăcut veselia lor molipsitoare şi inspiraţia cu care şi-au ales costumele, însă m-am întristat când i-am observat puşi în situaţia de a-şi exprima gândurile la probele concursului de Miss şi Mister. Cu mici excepţii, băieţii şi fetele au legat cu greu două propoziţii simple. Îi priveam şi mă gândeam că ei sunt generaţia de mâine, care într-un fel sau altul va trebui să reprezinte societatea românească. Mă gândeam că ignoranţa lor ne va costa alte decenii de singurătate într-o lume dominată de performanţă. Spre dimineaţă am plecat de acolo hărţuit de imaginile unei seri interesante, în care am întâlnit viaţa reală şi parcă mai motivat pentru a pune umărul în sprijinul oricărui demers de a schimba ceva din mentalitatea românescă.

P.S. Sunt profund indignat pentru că autorităţile locale, oricare ar fi ele, au ţinut sub preş cazul în care un copil a fost atacat cu cuţitul în şcoala în care învaţă. Cu doar o zi înaintea întâlnirii de la Primărie de vineri, 8 octombrie, în care autorităţile s-au hotărât să ia oarecare măsuri în urma incidentului, a fost o şedinţă de Consiliu Local. Eu nu am auzit să se fi discutat ceva despre această situaţie fără precedent, cu toate că aleşii locali erau la curent cu evenimentele. Ei au găsit, în schimb, de cuviinţă să se bălăcărească pentru interesele lor meschine. Mai este oare ceva de înţeles din tot ceea ce ni se întâmplă? 

marți, 26 octombrie 2010

Chirurgul paraziţilor

De multă vreme încerc să evit, cu o rigoare planificată, comentariile pe marginea înlăturării medicului chirurg Călin Tiu de la conducerea Spitalului Municipal  Câmpina. Am preferat mai întâi să desluşesc cu atenţie mecanismul arbitrarului prin care dr. Tiu a fost evacuat, la comanda activiştilor de partid, pe criterii şi exigenţe extra-profesionale. Într-un final mi-a fost lesne să înţeleg că în vremea domniei paraziţilor poţi fi marginalizat foarte uşor dacă îţi faci meseria şi nu te laşi contaminat de servilism, păstrându-ţi onorabilitatea, fără să te fi murdărit.
Atât cât a putut rezista la conducerea Spitalului Municipal, Călin Tiu a reuşit să aducă puţină normalitate în această instituţie, după o lungă perioadă în care anumiţi slugoi de partid au fost în stare să-şi dea şi scaunul de sub fund pentru o mână de euro. Doctorul Tiu a dezvăluit contracte oneroase, a echilibrat, pe cât a fost posibil, balanţa cheltuielilor exorbitante angajate de predecesorii săi şi multe alte lucruri, pe care nu le mai enumăr aici. Călin Tiu cred că a vrut să facă o grădină dintr-un maidan de buruieni, aşa cum a demonstrat că se poate cu clinica Medis, care în câţiva ani a ajuns un brand naţional. Călin Tiu a vrut să-şi facă meseria, dar a fost luat peste picior de un sistem condus de oameni bolnavi. Nemernicii au văzut că poate face treabă şi atunci şi-au zis că trebuie călcat pe bătături. În cele din urmă l-au înlăturat şi au adus o altă autoritate, incapabilă să sară peste propria-i umbră. Acum la Spitalul Municipal este linişte. Nimeni nu mai întreabă de dosarele ajunse de multă vreme la Parchet, nimeni nu mai cere controlul Curţii de Conturi, însă în cabinete, pe secţii, în sălile de operaţie şi de primiri urgenţe există materie primă pentru un deceniu de furie. 
Autoexilat în propria-i meserie, Călin Tiu îşi continuă cariera între sala de operaţii, clinica privată pe care o conduce, simpozioanele naţionale şi internaţionale, partidele de golf şi familie. La cârma Spitalului Municipal n-a fost bun.
Cel care a fost pentru scurtă vreme chirurgul paraziţilor care au căpuşat prima instituţie ce  apară sănătatea câmpinenilor ne-a lăsat în aşteptarea inevitabilei „demisii a organelor”, aşa cum plastic definea Emil Cioran bătrâneţea. Pe mai departe nu ne rămâne decât să retrăim tot mai acut senzaţiile de umilinţă, stupoare şi furie neputincioasă.

P.S. Scandalul iscat în jurul hotărârii de Consiliu în urma căreia a fost aprobată extinderea magazinului „La Bigu’ Mic“ a adus din nou în prim plan numele consilierului  PDL Marian Nistor. Iniţiator al proiectului de hotărâre, Marian Nistor este suspectat de mai mulţi membrii ai Asociaţiei de Proprietari 943, care au de suferit de pe urma deciziei Consiliul Local, că ar avea anumite interese de afaceri cu proprietarii Bigului Mic. Câţiva dintre  ei mi-au adus şi ceva dovezi, însă eu cred că este vorba doar despre un ordin politic pe care Nistor a trebuit să-l execute. Argumentul este acela că Nistor este suficient de şiret astfel încât să nu pice într-o asemenea capcană.

marți, 19 octombrie 2010

Reflecţii amare

Nu mă simt în apele mele. Starea febrilă care mă însoţeşte de câteva zile îmi dă un sentiment de indiferenţă, aşa că am să oblig cuvintele să mă ajute să spun ceea ce cred. Zilele trecute am fost întrebat de o cunoştinţă de ce scriu această rubrică, ce îmi aduce cu fiecare apariţie tot mai mulţi „duşmani“. I-am răspuns că scriu pentru că nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu, în societatea în care trăiesc şi pentru că toţi cei pe care îi deranjez s-au obişnuit să nu fie deranjaţi şi tocmai de aceea îşi fac de cap. M-a privit zâmbind şi mi-a spus că sunt naiv. Poate avea dreptate, dar eu încă mai cred în puterea cuvântului.

Cineva din anturajul domnului primar Tiseanu mi-a atras atenţia că edilul şef al oraşului este supărat pe mine pentru că, în ediţiile precedente ale acestei rubrici, am scris despre vocaţia lui de subaltern şi despre compromisurile politice pe care le-a făcut pentru a rămâne lipit atâţia ani de fotoliul primului cabinet din primărie. În scrierile mele spuneam că toate acestea îl vor devora într-o zi şi că timpul acela nu este deloc departe. Nici nu s-a uscat bine cerneala pe scriiturile respective, că au şi început să apară semnele în susţinerea celor afirmate de mine. Proaspătul pesedist Georgică Severin, instalat confortabil pe covorul roşu al social-democraţiei, şi-a ales drept cal de bătaie, în prima conferinţă de presă la care a participat în calitate de membru al PSD Câmpina, pe fostul său aliat Tiseanu, cel căruia îi prezenta, până la exasperare, realizările la buletinele de ştiri locale, iar azi îl arată cu degetul pentru proasta gestionare a banului public în proiectul modernizării Căii Dacia. Severin l-a urecheat pe Tiseanu şi pentru organizarea nereuşită a festivalului „Serbările Toamnei“, dar şi pentru „relaţia inexistentă a administraţiei locale cu mediul de afaceri“. Aşadar, Tiseanu, cel mai frumos armăsar al hergheliei pedeliste locale, s-a transformat peste noapte într-un cal răpciugos şi plin de bube. Iată, domnule primar Tiseanu, care sunt efectele compromisurilor despre care vorbeam! Şi ăsta este doar începutul. Dacă nu am dreptate, de ce nu reacţionaţi? Sau tocmai faptul că am dreptate vă supără? Demersul meu de a vă critica nu este rodul unei conspiraţii politice, aşa cum am înţeles că v-aţi exprimat în anumite cercuri; este doar o reflecţie personală asupra unui om despre care încă mai cred că se poate schimba, pentru a rămâne în percepţia publică cu imaginea unui primar, nu a unui subaltern.

Arestarea omului de afaceri Mihai Sorin (pentru cine nu ştie, fost consilier al oraşului în mandatul 1996-2000, fost director al Peco Prahova şi preşedinte al CA al Petrom Service) a picat ca un trăznet. Cel puţin pentru mine. N-am să dezbat aici motivul reţinerii sale în arest preventiv. Am să spun doar că omul ăsta a făcut mult bine pentru o seamă întreagă de câmpineni, oferindu-le un loc de muncă. Se pare că acela care îi este naş, Liviu Luca, i-a fost atât înger, cât şi demon. Proştii care azi se bucură de răul lui Mihai Sorin sunt doar cei care nu au făcut nimic în viaţă. Şi sunt mulţi.

marți, 12 octombrie 2010

Corespondenţă de la Paris

Ultimele zile le-am petrecut într-un marş forţat prin Europa (peste 5000 km în cinci zile), cu destinaţia Paris, una dintre capitalele lumii, pe care mi-am propus să le văd în această viaţă.
Indiscutabil, Parisul este impresionant! Mizerabil pe margini, în cartierele locuite de negrii, absolut superb în centrul istoric, boem pe malul Senei ori la cafenelele supraaglomerate, Parisul respiră un aer al contrastelor. E greu să nu întorci privirea după pariziencele autentice, cu glezna fină şi tot la fel de greu este să nu te ţii de nas în metroul ticsit de „imigranţi“, mai mult sau mai puţin coloraţi. Am văzut, însă, atât de puţine lucruri în oraşul luminii, evident, din lipsă de timp, încât nu voi avea îndrăzneala să continuu naraţiunea în semn de respect pentru cele nevăzute.
Am să trec, însă, în registrul de acum obişnuit al acestei rubrici şi am să vă povestesc o scurtă secvenţă derulată în timpul şederii mele la Paris. Printre toate cele pe care am vrut să le văd a fost şi turnul Eiffel. Odată ajuns în pântecul mastodontului de oţel, mă pregăteam, alături de fiul meu (am uitat să vă spun că am fost împreună în această călătorie), să admir priveliştea din jur, când am simţit telefonul vibrând în borsetă. Curiozitatea m-a împins să văd cine este. Pe ecran apărea un apel cu număr ascuns. Am răspuns oarecum iritat, pentru că eram deranjat de un anonim într-un moment de relativă introspecţie. La capătul celălalt, o voce de bărbat a început să mă înjure cu simţ de răspundere. Singura frază pe care pot să o redau este următoarea: „Ce ai cu Tiseanu mă’ golanule, nu vezi ce primar bun este?!“ Monologul simpatizantului cretin al lui Tiseanu a ţinut preţ de 3-4 minute, timp în care nu am avut nicio reacţie. Înainte de a-i închide telefonul, l-am anunţat că acest apel îl va costa dublu, pentru că sunt plecat din ţară. Vocea i s-a oprit brusc, iar eu m-am simţit oarecum răzbunat. 
Mai târziu, la o terasă cu aer boem, în faţa unei cafenele, am zărit pe un avizier o copertă de carte. Era vorba despre volumul Mathesis - Bucuriile simple de Constantin Noica. Gândul că în lume există un imperiu  al marilor spirite mi-a dat putere să sper că ele vor continua să ne salveze de specimene precum anonimul simpatizant al lui Tiseanu.

marți, 5 octombrie 2010

Ordin de împădurire

Câte mandate credeţi că i-ar fi trebuit primarului Tiseanu pentru a observa că se produc oarece alunecări de teren în zona fostei piste de motocros, dacă nu ar fi primit ordin de împădurire de mai sus? 
Propoziţia introductivă nu este doar o simplă întrebare, ea este esenţa unei viziuni critice asupra unui om care cred că începe să trăiască un profund simţ al sfârşitului existenţei sale publice.
Viziunea critică la care mă refer nu este neapărat un reproş, ci mai degrabă o caracterizare provocată de o intuiţie a firescului, care nu mai lasă loc promiscuităţii. 
Urmăresc evoluţia publică a domnului Tiseanu încă din vremea primului său mandat de viceprimar, unde destinul l-a aruncat fără prea multe justificări. Era un om fundamental singur, filiform, fragil, uneori lacom, care păstra în priviri, în gesturi şi în felul de a vorbi trăirile subalternului gata oricând să îşi aprobe şeful. Era aproape imposibil să afli ce părere are într-o anumită privinţă, pentru că făcea parte dintre aceia ale căror gânduri stau închise într-un sertar până la noi ordine. De atunci şi până în zilele noastre a stat mereu la pândă, aşteptând cuminte să i se consume toţi şefii şi să se prezinte ca o soluţie recomandată de experienţa de subaltern. Tenacitatea şi îndemânarea sa speculativă l-au aşezat în cele din urmă printre figurile locale de vârf ale vremurilor pe care le trăim. 
După aproape 16 ani de mandat, domnul Tiseanu îşi consumă destinul de paznic al cabinetului 1 din Primărie cu aceeaşi traiectorie caracteristică a subalternului, care aşteaptă ca gândul să-i fie gândit fără a avea idealuri mai înalte. După atâţia ani a înţeles doar că trebuie să-şi facă imagine cu orice preţ, că notorietatea îi aduce voturi şi pentru asta nu trebuie să supere pe nimeni. Îi reuşeşte, însă preţul pe care noi toţi îl plătim pentru asta este de multe ori prea scump. 
Revenind la întrebarea iniţială a acestei scriituri, am să vă spun că „ordinul de împădurire“ a fostei piste de motocros de pe dealul Muscel este doar un exemplu al vocaţiei de subaltern a domnului Tiseanu. Este evident faptul că nu grija lui pentru mediul înconjurător a pus în mişcare, tocmai în zona aceea, un astfel de proiect costisitor (aproximativ 2 miliarde lei vechi pentru plantarea a zeci de mii de copaci) într-o zonă destul de puţin populată, având în vedere că în Câmpina mai sunt cel puţin alte trei zone cu astfel de probleme, unde piciorul primarului n-a călcat vreodată. Gândul i-a fost gândit şi trimis în plic! El a înţeles că este musai şi a mai înţeles că va bifa o nouă realizare în acest mandat.
La drept vorbind, ce-şi poate dori mai mult un veşnic subaltern?
Partea bună a acestei poveşti este că ne vom alege şi noi cu mai mult oxigen şi cu un peisaj superb, în care să ne putem retrage când ne vine cheful de un grătar. Sau poate că nu!?
Cât despre sfârşitul existenţei sale publice, nu voi spune decât că omul politic Tiseanu a făcut prea multe compromisuri, care într-un final îl vor devora. Poate am să revin asupra acestui subiect într-o ediţie viitoare.

P.S. 1 Săptămâna trecută scriam despre aventurile lui Elvis Arghir în biroul unui director de şcoală. Fostul consilier PNL s-a arătat extrem de supărat de insinuările mele. I-am explicat că nu este normal cum procedează şi că a mai pus o cărămidă la edificiul compromiterii sale publice. Nu cred că a înţeles mare lucru! 
P.S. 2 Scandalul legat de evacuarea Fundaţiei „Dr. Dinu“ din clădirea de pe Bulevard are, din câte se pare, conotaţii strict imobiliare. Se zice că cineva important din oraş ar fi pus ochii pe vilişoara respectivă, iar administraţia Tiseanu se dă de ceasul morţii să rezolve problema. S-o fi primit ordin de evacuare?

marți, 28 septembrie 2010

Artista, Tiseanu şi consilierii

Mă întrebam, săptămâna trecută, care este raţiunea pentru care primarul Tiseanu şi-a angajat  consilieri personali, dacă nimeni din jurul lui nu este în stare să-l sfătuiască cum se rezolvă o situaţie în care imaginea oraşului pe care îl conduce este serios şifonată la un post de radio de mare audienţă naţională?! Întrebarea este, de fapt, retorică, pentru că primărelul nostru s-a înconjurat de obligaţii politice şi în niciun caz de sfătuitori competenţi. Lăsând la o parte acest aspect, am să vă spun că la începutul săptămânii trecute, câteva zile la rând, artista Monica Anghel şi colegul ei de platou, Bogdan Miu, de la emisiunea de dimineaţă a postului de radio Europa FM, au reproşat administraţiei locale starea deplorabilă în care se află clădirea şcolii speciale de pe lângă Spitalul Voila.
Artista a venit şi cu o soluţie pentru a găsi o parte din  fondurile necesare în vederea rezolvării acestui caz. S-a oferit să vină la Câmpina, în calitate de prezentator la spectacolul organizat cu ocazia zilelor oraşului, iar banii pe care ar fi trebuit să-i primească pentru această prestaţie să fie donaţi pentru reparaţiile necesare acoperişului şcolii, despre care a auzit că este serios avariat. Reacţia lui Tiseanu a fost cât se poate de vehementă, într-un moment în care ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă diplomaţie. A intrat în direct la emisiunea respectivă şi le-a servit sutelor de mii de ascultători povestea unui scandal între vechea şi actuala conducere a şcolii, pe fondul căreia ar fi plecat informaţii eronate către realizatorii emisiunii. În esenţă, primarul cam are dreptate, pentru că nu este chiar un dezastru la şcoala de pe Voila, însă sunt convins că foarte puţini dintre cei care i-au auzit justificările la Europa FM au şi crezut în ele. 
Poate că dacă ar fi avut mai multă minte, Tiseanu ar fi ieşit mai elegant din această situaţie, acceptând oferta Monicăi Anghel şi a lui Bogdan Miu, dar pentru alt moment artistic şi alt scop nobil, că doar şcoli, grădiniţe şi spitale de reparat sunt destule în oraşul ăsta. El însă trăieşte în lumea lui, într-o veşnică lehamite din care, din când în când, mai scoate capul cu entuziasm, odată cu apariţia unui microfon sau a unei camere de filmat. Şi când te gândeşti că este la al patrulea mandat (două de viceprimar şi două de primar)! 

P.S. 1 Consilierul Elvis Arghir (prin reprezentanţii săi, în cazul de faţă frăţiorul care se vroia şef la Hidro Prahova cu ceva vreme în urmă) cam face presiuni asupra unor directori de şcoli. Omul vrea banii pe lucrările câştigate la licitaţie, chiar dacă unele sunt făcute de mântuială. 
P.S. 2 Senatorul Georgică Severin a intrat serios în pâinea pesedistă. Zilele trecute era la umărul lui Ion Iliescu, la o lansare de carte semnată de fostul preşedinte, care a avut loc la Ploieşti.

marți, 21 septembrie 2010

Câinele de pripas

Mă simt oarecum stânjenit faţă de cititorii acestei rubrici, de la care primesc tot mai multe semnale pozitive, pentru faptul că sunt nevoit să vorbesc din nou despre senatorul Georgică Severin, în timpul în care ţara se află într-o profundă criză morală, economică şi financiară. Îmi propusesem să-l las în lumea lui, aceea a demagogilor stupizi care îşi atârnă la rever insigna democraţiei, spintecând orice urmă de moralitate atunci când vine vorba de propriul interes. Numai că acest câine de pripas al politicii, care a ştiut să se gudure întotdeauna la uşa stăpânului cu bani şi putere, a ales să-şi pună cenuşă în cap într-o conferinţă de presă organizată de PSD Prahova cu ocazia înregimentării sale în marea oaste socialistă. După ce a năpârlit ani la rând pe partea dreaptă a politicii româneşti (PD, PNL, PLD, PD-L) şi îşi scuipa în sân când auzea de PSD, PC, Felix (omul despre care editorialistul Severin scria un material devastator în urmă cu ceva ani şi pe care acum îl vizitează aproape zilnic la Antena 1 şi 3), Năstase, Iliescu, azi vine cu pieptul în faţă şi ne spune că a ales cel mai democratic partid din România şi că el era hotărât să facă acest pas încă de anul trecut, din timpul turului doi al alegerilor prezidenţiale, când a văzut el dictatura din PD-L. Să nu-ţi vină să iei un pumn de sibutramină, ca Mutu şi să te autosuspenzi din ţara asta defectă, când îl auzi pe acest „idol al caşcavalului“ (asta pentru că a fost ovaţionat de mulţime la Festivalul Caşcavelei de la Valea Doftanei) vorbind despre democraţie şi moralitate?! Oare cât de proşti ne crede acest individ, care azi pozează în victimă, riscând să devină erou naţional, iar pe vremea lui Ceauşescu era gata, gata să se pozeze cu cizmele lui Lenin?! 
Domnule senator, motivul plecării dumneavoastră din PD-L este unul cât se poate de simplu. În urma scandalului „caseta“, în care Băsescu a fost aproape desfiinţat în campania electorală, dumneavoastră aţi ieşit cam şifonat. În PD-L nu mai aveaţi nicio şansă să vă rezolvaţi interesele, aşa că aţi aşteptat momentul în care opoziţia avea nevoie de un vot în plus în Parlament şi aţi trecut la negocieri. Ca să nu vă faceţi de râs, aţi bătut întâi la uşa PNL. Aici aţi găsit înţelegere la centru, dar pe plan local vi s-a întors spatele. Ulterior, aţi ales să vă faceţi de râs, intrând în partidul unde spuneaţi că nu veşi ajunge niciodată. Asta este, pe scurt, povestea „salvării democraţiei“ pe care o aruncaţi în faţa milioanelor de oameni care nu vă cunosc şi care, de bună credinţă, vă privesc ca pe un erou. 
Pentru că m-am plictisit de dumneavoastră, vă voi scrie câteva cuvinte ale unui om deştept: „Pentru a fi folositor în societate, un soldat trebuie să fie disciplinat, iar un om politic trebuie să fie liber“. Aţi înţeles ceva din asta? Nu prea cred, pentru că dumneavoastră sunteţi liber doar atunci când mergeţi la closet şi nici atunci nu sunt sigur că nu vă sună telefonul... 

P.S. Am fost întrebat de mai mulţi cunoscuţi ce am de împărţit cu acest Severin. Răspunsul este: nimic! Până la un moment dat l-am respectat pentru că mi-a fost profesor şi oarecum model îl adolescenţă. Ulterior, observându-i evoluţia de la activist PCR (şi nu unul de rând, ci unul care ţinea lecţii despre valorile comunismului) la ultrademocrat, formator de opiunie şi în cele din urmă „salvator al democraţiei“, l-am detestat pentru transformarea mincinoasă pe care a încercat să ne-o bage pe gât.
Imaginea dascălului pe care îl priveam cu admiraţie a murit şi nu a rămas nimic în schimb. Atâta tot.

miercuri, 15 septembrie 2010

Inventarul proştilor (I)

Aveţi idee câţi proşti sunt în ţara asta? Unii mi-au sugerat că ar fi fără număr, însă eu m-am încăpăţânat să le fac inventarul. Convins fiind că voi avea mult de lucru, am împărţit, de la bun început, povestea proştilor în mai multe capitole (I, II, III), în ideea în care, într-o bună zi voi strânge destul material pentru o antologie.
Sincer, nu m-am hotărât cu ce categorie să încep şi asta pentru că mi-a fost dat să întâlnesc o mulţime de proşti pe care cu greu aş putea să-i categorisesc. Voi încerca, însă, o clasificare, fără a avea pretenţia că este cea mai corectă.
Cei mai periculoşi sunt proştii cu legitimaţie de partid, pe care îi găseşti în orice localitate din ţărişoara asta, inclusiv în Câmpina, renumit „intelectuală“. De exemplu, la noi sunt aceia care l-au arătat cu degetul pe Adrian Dochia, prezentatorul spectacolului „Meteor - 40 de ani“, pentru că a îndrăznit să spună, pe scena Casei de Cultură „Geo Bogza“, în faţa a sute de oameni, adevărul despre administraţia locală şi anume faptul că nu a ajutat cu nimic la realizarea momentului aniversar al celei mai titrate trupe de muzicieni care a fost vreodată la Câmpina, Meteor. După un spectacol magnific, pus în scenă cu eforturi umane şi materiale ale membrilor trupei şi ale prietenilor acestora, s-au găsit câţiva proşti cu legitimaţie de partid (din arcul puterii!!!) care să înfiereze cu mânie proletară „impertinenţa“ lui Adrian Dochia de a fi pus într-o lumină proastă conducerea oraşului. Sunt aceiaşi atârnători politici care nu au avut bunul simţ ca măcar în acest an aniversar al muzicii câmpinene, să arate un semn al recunoştinţei, invitând formaţia Meteor la serbările organizate de ziua oraşului. Legat de acest subiect, nu pot să nu remarc şi o altă categorie de proşti, puţin mai răsăriţi, a celor care au lipit afişe în diferite campanii electorale şi au primit în schimb câte un loc în picioare în administraţia locală şi la uşa stăpânilor. Ăştia, după ce au încercat să umilească trupa Meteor, condiţionând finanţarea de la bugetul public a concertului aniversar de 40 de ani, cu intervenţii politice pe scenă în timpul spectacolului, au vrut să dreagă busuiocul fluturând nişte diplome în faţa unor maeştrii aplaudaţi îndelung la scenă deschisă la finalul unui concert absolut impresionant. ULTERIOR, ARTIŞTII AVEAU SĂ AFLE CĂ DIPLOMELE SEMNATE DE MAI MARII ADMINISTRAŢIEI LOCALE ERAU, DE FAPT, ÎN ALB... NECOMPLETATE. 
Şi pentru că tot am vorbit de diplome, am să închei prin a vă enumera o altă categorie, şi anume a proştilor cu diplomă, care îşi freacă mâinile de bucurie la vestea că senatorul Georgică Severin se va înscrie în PSD şi le va ridica partidul până la cer, ca şi cel mai tare manager. Pe ăştia, sincer, îi compătimesc, pentru că încă nu îşi dau seama că omul este, de fapt, sub un contract de „leasing politic“ pentru care cineva a plătit, dar are pretenţia să îl ruleze până la final.

P.S. La sfâşitul săptămânii trecute am fost în deplasare cu fotbaliştii de la CSM Câmpina undeva la Cocorăşti Colţ alături de alţi aproximativ 50 de suporteri. Înainte de începerea meciului, am observat un om care stătea pe iarbă şi se uita intens la trei nuci verzi aşezate pe o scândură. M-am apropiat fără să-l deranjez şi am observat surprins că era nea Ilie, fostul „spintecător de burţi“ de la morga Spitalului Municipal. În primul moment am crezut că se află într-o stare de meditaţie transcedentală şi că se pregăteşte pentru o nouă „disecţie“. Mi-am revenit însă când, dintr-o dată, a ridicat capul şi a zis tăios: „Măi băiete, azi câştigăm!“ Omul dădea în bobi. M-am întors pe călcâie şi am plecat repejor, fără să-i răspund. După 90 de minute, profeţia avea să se împlinească.

Voinţa de a crede

Mai speraţi că vom trăi vremuri în care valoarea este valoare şi este pusă la locul pe care îl merită? Eu cred că sunt apuse de mult şi nu se vor mai întoarce vreodată. Trăim un coşmar în care nonvaloarea este la putere, personajele spălate pe creier şi grobiene sunt luate drept model, iar ideea nu stârneşte decât zâmbete ironice. Înainte de a fi considerat negativist, am să recunosc că mi-am pierdut voinţa de a crede în normalitate şi asta pentru că mă simt blocat în propria-mi ţară şi pentru că, între altele, spiritul oraşului în care trăiesc se stinge sub talpa de bocanc a nelegiuiţilor, fără ca eu să pot face mare lucru. Trăim într-o lume a extremelor, unde între dragoste şi crimă nu mai e loc pentru nimic. În schimb, se admit doar adulaţia sau demolarea.
În ce să mai crezi în ziua în care William Brânză este  gata să ajungă ministru, iar Georgică Severin erou naţional, doar pentru că a sărit la timp dintr-o barcă ce se scufundă?! Ce cale de a merge mai departe să găseşti, când viaţa în ţărişoara asta nu prea mare are să-ţi ofere nicio surpriză neplăcută?
Ne căutăm scuze în acţiunile trecutului pentru a ne motiva lipsa de reacţie din prezent. Ne lăsăm conduşi de tot felul de haimanale politice, motivând că nu noi i-am ales, iar la momentul bilanţului să ne şoptim în barbă că aşa e viaţa. Numai că nu totul se scuză prin faptul că aşa e viaţa. Cu aşa e viaţa nu am ajuns prea departe. Păi mă gândesc, dacă aşa e viaţa, atunci să-i lăsăm pe escroci să ne trişeze în continuare, pe analfabeţi să ajungă consilieri, profesori, miniştrii şi chiar preşedinţi, iar pe oportuniştii nesimţiţi, eroi naţionali. 
Nu ştiu dacă noi, ca naţie, vom primi prea curând premiu pentru fericire, însă eu unul aş fi mulţumit dacă am prinde un loc pe podium la sărbătoarea voinţei, chiar dacă ar fi vorba despre aceea de a crede că se mai poate schimba ceva. Într-una din scrierile sale, Mircea Eliade a lăsat să se înţeleagă că pentru a se schimba o lume, trebuie să se schimbe teoria pe baza căreia funcţionează. După ce am studiat gândirea filosofului în acest sens, am avut o revelaţie şi anume că atât miniştrii guvernului pitic, cât şi rezervele lor, nu vor afla niciodată în ce ligă a jucat şi ce primă de instalare a primit acest Eliade.

P.S. Dilema veche de săptămâna trecută i-a dedicat o pagină profesorului Christian Crăciun, editorialistul  gazetei noastre. Un om de mare valoare, ale cărui scrieri sunt mândru să le găzduiesc de mulţi ani în paginile gazetei pe care o conduc. Într-o ediţie viitoare vom reproduce câteva fragmente din materialul semnat de Dan C. Mihăilescu. Merită să mai aflăm că pe lume există oameni care gândesc la altceva decât la manele şi jaf.

Despre decăderea senatorului Severin

Trebuie să recunosc că săptămâna asta am ales cu greu subiectul rubricii de faţă. Primul impuls a fost acela de a comenta măscăreala legată de mult trâmbiţatul proiect „modernizarea Căii Dacia“ (adică realizarea unor „bretele“ pentru accesul în DN1 la ieşirea din Câmpina înspre Băneşti), pe care administraţia locală s-a lăudat că îl va definitiva în câteva luni şi care a eşuat în cel mai pur stil românesc. Oficial se zice că ar fi o neînţelegere între proiectatul şi executantul lucrărilor, însă neoficial se pare că băieţii nu s-au înţeles cum să împartă „caşcavalul“ şi aşteaptă directive de mai sus.
Un alt subiect care ar fi meritat comentat este raportul întocmit de Curtea de Conturi la Spitalul Municipal, care în sfârşit a fost dat publicităţii în presa locală, cu toate ilegalităţile care s-au făcut acolo în ultimii ani, fără ca nimeni să fie tras la răspundere. Aici recunosc că iţele sunt destul de încurcate în jurul gâtului unor personaje grele cum ar fi Ţiţei, Matei, Piţigoi şi mi-ar fi luat ceva vreme să înţeleg mecanismul „incompetenţei“ în gestionarea banului public, aşa cum autorităţilor statului le este la fel de greu să instrumenteze acest dosar cu evidente implicaţii politice.
Aş mai fi putut aşeza pe hârtie şi povestea unui cetăţean care într-o noapte a fost nevoit să ajungă cu o rudă apropiată la Spitalul Municipal şi a dat peste doctorul Mihai, medic de gardă, care ar fi mirosit puternic a „parfum“ (cel puţin aşa povesteşte cu tărie, dar fără probe, cetăţeanul Opaţchi).
Am capitulat, însă, în faţa acestor reale probleme când, într-o dimineaţă toridă, i-am văzut faţa lui Georgică, senatorul, care cobora tacticos din scara blocului, îmbrăcat lejer, deschizând cu telecomanda, de la distanţă, portiera limuzinei negre parcată ostentativ între barierele proprietăţii lui Dan Chiţu. Atunci mi-au explodat în minte sute de imagini publice cu acest personaj, începând cu anii ‘80, când eu eram în bancă şi el era la catedră, apoi în ‘89, când a constituit, în sediul Primăriei, celula locală a FSN alături de alţi „dizidenţi“, printre care la faţa locului se afla şi notoriul Capone, pentru ca în zorii democraţiei să se lase mângâiat de muza privatizării, a cărei baghetă fermecată i-ar fi adus destule „ajutoare“, de la naivii occidentali, pe care antreprenorul nostru le-ar fi „donat“ din magazinaşele pe a căror firmă exista şi terminaţia numelui său.
Stăteam acolo, în centru, la cafenea şi mă năpădeau amintirile cu senatorul nostru, care prin anii ‘90, asociat cu renumitul comerciant Milu, vindea berică, ciocolată şi bonibon în draci, de nu puteai să-i mai ajungi cu „ajutoarele“ pe la nas. Mai târziu, pentru că lumea nu putea să-l mai încapă, a vrut să fie formator de opinie, adică ziarist şi a pus ochii pe Anghel, atunci mare şef la Romtelcom, personaj cu bani şi influenţă. Şi uite-aşa a crescut „trustul“ de presă, care avea să-l servească pe senator până în zilele noastre. Părăsit cu regularitate de cei alături de care a plecat la drum, senatorul a înţeles că trebuie să se facă senator şi a intrat în politică, încercând la toate uşile dinspre partea dreaptă a eşicherului. Într-un final, cineva i-a deschis şi i-a pus pe masă o tolbă cu miliarde. Se închidea cercul. Fostul activist al PCR devenea senator PDL, cred eu momentul împlinirii, dar şi al decăderii lui Severin. Căzut în dizgraţia celor care l-au împins în prim-plan, astăzi Severin îşi caută o altă gaură, de data asta, din câte se pare, în duşumeaua liberală. E greu de crezut că o va găsi, cel puţin la Câmpina, pentru simplul motiv că după atâta vreme nu a înţeles că imnul naţional nu va cânta niciodată pentru unul ca el.

45 de minute la Spitalul Municipal

Căldura, fotbalul şi câteva înghiţituri de apă rece au fost, probabil, ingredientele necesare şi suficiente pentru ca fiul meu să devină, în prima zi a week-end-ului care s-a încheiat, pacient al Spitalului Municipal.
Ajuns în faţa camerei de gardă a secţiei de pediatrie, am înţeles din prima secundă că voi începe bătălia cu sistemul. Uşa era încuiată. Am alergat la CPU (camera de primiri urgenţe) şi am intrat fără vreun alt gest de politeţe. O asistentă plictisită m-a întâmpinat cu un ton de parcă aş fi venit să mă angajez, întrebându-mă pe cine caut. I-am răspuns că am nevoie de un medic pediatru şi că am găsit uşa închisă la camera de gardă pentru copii. M-a privit năucă şi a dispărut fără să răspundă. Pentru câteva secunde am rămas blocat. Nu ştiam cum să reacţionez.
De undeva, dintr-o altă cameră, se auzea vocea lui Băsescu, care povestea naţiunii că statul este incapabil să-şi plătească, la adevarata valoare, salariaţii din sistemul public. Am simţit că mi se urcă sângele la cap. Ca prin minune a apărut o altă asistentă, de la care am aflat ce doream. Am urcat la etajul 5, la secţia de pediatrie, în căutarea medicului de gardă. L-am găsit înconjurat de asistente, părinţi şi copii, într-o cameră ce părea mai degrabă o saună decât un cabinet de consultaţii. Aveam să aflu mai târziu că, de fapt, toată secţia este un adevărat cuptor, unde aerul este aproape de nerespirat pentru zeci de copii internaţi alături de mamele lor.
Am stat acolo cam 45 de minute, timp în care personalul medical ne-a tratat ca pe nişte fiinţe umane. Mă încăpăţânez să cred că nu am prins doar o tură binevoitoare. Se vedea că oamenii aceia îşi fac datoria mai mult din pasiune şi nu pentru salariul de mizerie diminuat cu 25% de guvernanţi. Îmi mai revenisem şi mă gândeam la zevzecii care din patru în patru ani îşi fac bilanţul realizărilor măreţe fără să se gândească la aceste adevărate catastrofe sufleteşti. Mă mai gândeam la miliardele cheltuite aiurea pe contracte oneroase, în urma cărora diverşi manageri şi administratori ai Spitalului Municipal şi-au umplut buzunarele fără remuşcări, în timp ce copiii se luptă cu boala în saloanele supraîncălzite, cu dotări învechite de vremuri. Mă gândeam că nimeni nu dă socoteală şi că nimeni nu reacţionează trăind toate astea.
Am plecat de acolo cu fiul meu de mână, cu o reţetă în buzunar şi cu spaima de a fi avut nevoie de sistemul de sănătate românesc.

Scurte consideraţii despre un tupeist

Pentru a nu părea prea liric şi deci caraghios în contextul rubricii de faţă, aşa cum am primit observaţii zilele trecute de la un critic apropiat, azi îmi voi începe consideraţiile cu o maximă a unui mare conducător: „Că mă dispreţuieşte cineva? Este treaba lui. Datoria mea este doar să nu fac ori să zic ceva ce merită dispreţ“ (Marcus Aurelius).
Nu am ales întâmplător această cugetare. Ea vine ca o reacţie firească în urma mesajelor obraznice primite de la diverşi „cetăţeni“ deranjaţi de scrierile mele şi ale publicaţiei pe care o conduc.
Unul dintre cei care se află pe primele locuri în ierarhia obrăzniciilor este „cetăţeanul“ Mihart (Cătălin, asfaltatorul de serviciu al primăriei), omul care atunci când nu încasează bani de la buget pentru borduri, rigole şi „asfalt autodegradabil“, se ocupă de „oile“ şi păşunile date în administrare tot de Primărie în schimbul unei chirii care însumează cu greu valoarea unei putini de brânză şi a doi-trei miei la proţap.
Supărat că a regăsit numele uneia dintre firmele sale în materialul realizat de publicaţia noastră în cazul directorului direcţiei de investiţii din Primărie, Eliza Oprescu, Mihart i-a transmis unui amic comun „urări de bine“ pentru mine şi mesajul că el „lucrează“ cu barosanii din Primărie şi nu se încurcă cu şefii de servicii. Aţi înţeles ce insinuează obrăznicătura, care a împrăştiat ani de zile praf de asfalt prin oraş? El ne spune, în felul lui, că de fapt i-am minimalizat importanţa şi că a servit oameni grei din Primărie, iar noi ne legăm de un simplu garaj al şefei de la investiţii.
În definitiv, acest „absorbant“ al banului public are dreptate când îşi pune cenuşă în cap. Ce mai contează un garaj al Elizei Oprescu pe lângă miliardele „zidite“ prin curţile băieţilor deştepţi în ultimele mandate!?
Mărturisesc că mă interesează mai puţin afacerile acestui personaj medieval, care pot fi mai mult sau mai puţin dubioase în umbra unor cercuri de interese politice, însă mă deranjează tupeul nesimţit cu care îşi afişează potenţa şi obrăznicia cu care reacţionează într-o situaţie de evidentă culpabilitate morală.
Astfel de oameni şi protectorii lor cred că ar trebui să dispară din prim-planul societăţii în care trăim, altfel nu vom avea nicio şansă să ajungem vreodată la normalitate.

„În oraşul ăsta avem o ... Dulă de cultură“

De ceva vreme mi-am făcut un obicei de a-mi bea cafeaua cu prietenii la cafeneaua din centru, după părerea mea un fel de „Capşa“ a zilelor noastre, unde auzi şi vezi, fără să vrei, fel de fel de chestii.
Acolo se întâlnesc, fie că au treabă, fie că nu, politicieni, oameni de afaceri, sportivi, culturnici, muzicanţi, plebei, fâţe cu fustiţe multicolore, şmecheri de centru şi uneori chiar primari. A propos! L-am văzut acolo şi pe Tiseanu al nostru. Drept este, invitat ad-hoc de nişte rivali politici.
Efortul de a afla lucruri interesante în cafenea nu este prea mare, având în vedere năduful multora dintre cei care se strâng în jurul unei ceşti aburinde ori a unui pahar răcoritor de bere. Aşa s-a întâmplat şi în cazul unui muzicant  local cunoscut, care şi-a povestit supărarea începând cu o propoziţie plină de haz: „Băi băieţi, în oraşul ăsta avem o... Dulă de cultură!“ Şi-apoi omul, vădit marcat, a povestit cum ar fi venit şeful Comisie de Cultură din Consiliul Local, colonelul în rezervă Marian Dulă, să-i înveţe pe ei (membrii trupei) cum să îşi pregătească spectacolul aniversar de 45 de ani de existenţă al celei mai cunoscute formaţii de muzică din Câmpina - Meteor. Asta dacă vor să profite de o finanţare de 40 de milioane lei vechi de la Primărie. „Am simţit că ni se urcă sângele în cap când îl auzeam pe colonel vorbind despre începutul şi finalul spectacolului unde, după mintea lui, ar fi trebui să vorbească nu ştiu ce politicieni“, a mai adăugat muzicantul.
Curios să aflu sfârşitul acestei poveşti, l-am întrebat care a fost reacţia lor de artişti consacraţi în sute de spectacole pe scenele ţării. „Am refuzat orice fel de implicare a Primăriei şi am hotărât ca sărbătoarea de 45 de ani de existenţă a Meteorului să fie un spectacol liber, finanţat de noi, membrii trupei“.
Nu vă mai spun ce comentarii au urmat pe această temă care, vrând-nevrând, s-au extins la mai multe aspecte ale vieţii culturale din Câmpina. S-a vorbit despre incoerenţă, despre manelism cultural şi grupuri de interese care susţin cultura numai pentru a promova imaginea unor politicieni cu putere de decizie în cheltuirea banului public.
Îl priveam pe acel muzicant şi pe interlocutorii săi şi nu îmi venea să cred. Asistam la o „răzmeriţă spontană“ în direct. Mă gândeam că încă nu este totul pierdut şi că mai există oameni care reacţionează. M-am liniştit însă repede, după ce le-am propus să facă publice toate aceste nemulţumiri şi a urmat tăcerea. Într-un târziu, muzicantul mi-a replicat cu o voce mult scăzută în intensitate: „Eşti nebun! Majoritatea componenţilor trupei Meteor lucrează pentru Primărie!...“  Atunci am înţeles care este mecanismul tăcerii noastre şi că noi, din păcate, nu suntem o naţiune care îşi clădeşte destinul prin propria-i voinţă, ci un popor care aşteaptă cu mâna întinsă la conducători şi cu teama în suflet că mâine nu va mai primi puţinul aruncat printre gard.

P.S. Cuvântul care înţeapă de săptămâna trecută a născut reacţii în rândul cititorilor. Câţiva m-au înjurat ca la uşa cortului, însă destul de mulţi m-au apreciat. Le mulţumesc tuturor în egală măsură.

Domnilor edili, viitorul copiilor nu se clădeşte cu borduri şi asfalt

În urmă cu două zile mi-a fost, pentru prima dată, cu adevărat ruşine că trăiesc în Câmpina, de altfel o zonă minunată, lăsată de Dumnezeu, dar batjocorită de oameni. Acest sentiment m-a încercat în repetate rânduri în vremea din urmă, atunci când am văzut măgăriile la care se pretează o seamă de politicieni locali butonaţi din telecomenzile potentaţilor zonei, însă parcă niciodată cu o asemenea intensitate.
Duminică, zeci de copii cu vârste cuprinse între 9 şi 12 ani, însoţiţi de părinţii lor, veniţi din mai multe zone ale judeţului, au participat la cupa pentru fotbal juvenil  organizată de Club Sportiv Municipal Câmpina la „baza sportivă“ din incinta Grupului Şcolar Petrol, eveniment dedicat memoriei celui care a fost cunoscutul antrenorul Gică Ionescu.  Am văzut acolo oameni care iubesc sportul, de la organizatori până la spectatori. Am văzut dorinţa de a le arăta copiilor un drum în viaţă. Am văzut părinţi mândri. Am văzut copii cu lacrimi în ochi, care simţiseră gustul înfrângerii.  Am văzut viitoarele caractere călite în bătălia sportivă. Totul într-un peisaj dezolant, rupt parcă din epoca medievală, unde veselia copiilor şi culorile vii ale tricourilor contrastau dureros cu cenuşiul unui teren de pământ, cu imaginea unei tribune care stă să cadă... 
Mi-a fost ruşine să văd copiii schimbându-şi hainele în ploaie, mi-a fost ruşine să aud glezne fragede trosnind în gropile unui teren desfundat, mi-a fost ruşine să aud comentarii ironice de genul „mai bine jucam pe maidan“ din partea oficialilor altor localităţi!!! Am fost, însă, mândru să aud aprecieri la adresa sportivilor noştri, care nu au făcut Câmpina de râs.
Am plecat de acolo cu gândul la mulţi dintre netrebnicii care vremelnic au ajuns în funcţii administrative de conducere şi care, de ani de zile, se ascund în spatele bordurilor,  al asfaltului şi a te miri căror concerte, instalaţii, hore, balcoane înflorite, cheltuind miliarde, în timp ce educaţia, sportul, cultura sunt înghiţite iremediabil de malaxoarele asfaltatorilor care ar turna bituum, dacă ar putea, şi peste mormintele mamelor lor, pentru câţiva arginţi din banul public.
Despre ce baze sportive, proiecte culturale educaţionale ori şcolare să vorbim, dacă marionetele publice ar fi în stare să facă sensuri giratorii şi pe calea ferată numai să îşi mulţumească stăpânii?!
Aceşti oameni ai deşertăciunilor vor învăţa, poate, într-o zi, că viitorul copiilor nu se clădeşte cu borduri şi asfalt pe străzile unor efemeri alegători, ci cu baze sportive şi programe educaţionale şi culturale, care să transforme individul de mâine în cel ce nu mai schimbă un vot pentru un litru de ulei şi un kilogram de zahăr.

Suntem un popor sau o naţiune?

Nu cu mult timp în urmă, un amic m-a întrebat neaşteptat de frust: „Ce vei face în ziua în care o să înţelegi că noi, românii, nu suntem decât un simplu popor care aşteaptă totul de la conducători şi nu o naţiune, cu propriu-i destin, capabilă să reacţioneze?“ În primul moment am vrut să mă ridic de la masa cafenelei unde ne aflam, să-i arunc două vorbe de dulce şi să plec, pentru că naţionalistul din mine suportă cu greu astfel de idei, până la urmă antiromâneşti. Apoi m-am aşezat mai comod în fotoliul de piele şi-am răspuns încolţit de gândul că poate are dreptate: „Voi reîncepe să scriu despre oameni, năravuri, conducători măcinaţi de corupţie şi nesimţire, cetăţeni al căror propriu destin nu mai figurează nici măcar pe lista lor de priorităţi şi nu în cele din urmă despre conceptele de naţiune, pe care nu avem dreptul să le uităm atunci când îi învăţăm pe copiii noştri“.
Zâmbetul puţin ironic al amicului mi-a stricat toată ziua. Aş fi dorit să merg mai departe cu discuţia şi să-i spun că o mare parte din istoria neamului nostru ne recomandă drept o naţiune care nu s-a lăsat călcată pe gât, însă imaginile recente ale românilor care nu sunt capabili nici măcar să protesteze împotriva unui regim bolnav m-au făcut să-mi ţin gura închisă. Am plecat de acolo cu gând să ies din rândul resemnaţilor şi să mă alătur celor, destul de puţini, care încă mai cred că în ţara asta se poate schimba ceva, care încă mai cred că destinul nostru este acela al unei naţiuni. 
Voi încerca, prin forţa cuvântului scris, să mai îndrept câte ceva aici, în jurul meu, în zona în care m-am născut şi am ales să trăiesc. Nu accept gândul că fiul meu de 9 ani va ajunge peste câţiva ani să părăsească ţara sau, mai rău, să regrete că s-a născut român.