Ce fel de neam este acela care asistă fără reacţie la sinuciderea în direct a unui compatriot ajuns la capătul puterilor?
Un român împins în pragul disperării pentru că nu-şi poate ajuta familia şi copilul bolnav a vrut să se sinucidă, aruncându-se din balconul Parlamentului, în semn de protest şi poate din convingere că sacrificiul său va schimba ceva în ţara asta. Aleşii neamului, la picioarele cărora românul nostru zăcea într-o baltă de sânge, l-au compătimit câteva minute, după care şi-au văzut nestingheriţi de discursurile lor mincinoase. Milioane de români au văzut şi ei, aproape în direct, pe toate canalele de televiziune, această scenă sinistră. Şi care a fost reacţia? O lungă şi apăsătoare tăcere în care oameni ai uitării şi ai căderii s-au comportat ca o armată a deznădejdii. Ce aşteptări să mai avem de la cei care de 21 de ani s-au aşezat în scaunele puterii, batjocorindu-ne prudent şi crunt, dacă nouă ne place statutul de slugă? Ne ascundem în spatele sărăciei şi a neputinţei de a reacţiona şi nu ne dăm seama că de fapt asta este calea de a ajunge tot mai rău. Marele Constantin Brâncuşi spunea la un moment dat: „Când am plecat din ţară v-am lăsat săraci şi proşti. Când m-am întors v-am găsit şi mai săraci şi mai proşti”. Mi-e greu şi îmi este ruşine să îi dau dreptate lui Brâncuşi, însă vine o vreme când astfel de vorbe îşi au rostul lor.
Peste câteva zile se încheie anul 2010 şi aş vrea să fiu optimist însă nu am deloc motive. Sunt sigur că 2011 va fi un alt an greu al vieţii noastre, aşa cum probabil vor fi şi mulţi alţii de aici înainte. Din păcate, în mare măsură noi suntem vinovaţi pentru asta.
Voi încheia prin a vă propune să citiţi câteva versuri din poezia Slugă a lui Adrian Păunescu, care ar putea fi un soi de protest la adresa celor care se cred stăpâni în ţara asta doar pentru faptul că noi i-am trimis să ne reprezinte în Parlament, Guvern ori Primărie:
„De când sunt toţi doar roluri într-un teatru
Nici mie altă şansă nu-mi rămâne.
Mi-e silă să mai muşc şi să mai latru,
Dă-mi mâna să ţi-o ling, stăpâne.
Dea Domnul ca puterea ta să ardă;
Neadevărul să plesnească-n tine,
Dar până-atunci slujindu-te din zgardă
Dă-mi mâna să ţi-o ling, cretine.
........................................................
Tu ai neantizat viaţa noastră
Pavând-o zi de zi de goale firme,
Din casa noastră fără o fereastră,
Dă-mi mâna să ţi-o ling, infirme.
Şi cum nimic nu se mai poate face,
Măcar reîntruparea de-aş râvni-o,
Dar nu mai vreau decât să mor în pace,
Dă-mi mâna să ţi-o scuip. Adio.”
P.S. Pentru că nu-mi tace gura şi-i deranjez, deontologii din Primărie mi-au trimis drept „cadou” de Moş Crăciun, portăreii de la Direcţia Economică în control la una din firmele la care sunt acţionar. Vor să-mi pună astfel zgardă, dar din păcate pentru ei, au luat o decizie greşită.
La mulţi ani, deontologilor! Ne revedem în 2011!
marți, 28 decembrie 2010
marți, 21 decembrie 2010
21 de ani de speranţă
Într-una din serile acestui decembrie friguros, fiul meu de 9 ani m-a întrebat cine a fost Ceauşescu. L-am privit mirat şi preţ de o clipă am evitat răspunsul, pentru că nu ştiam ce am dreptul să-i spun. Speram să fugă la joacă şi să uite întrebarea, însă după o vreme a revenit, parcă mai apăsat decât prima dată. Nu mai aveam loc de întors, aşa că i-am răspuns simplu că Ceauşescu a fost preşedintele României, aşa cum astăzi este Băsescu. S-a întors pe călcâie de parcă nici nu mi-ar fi ascultat explicaţia şi a aruncat peste umăr o nouă întrebare: atunci de ce spun ăştia la televizor că a fost rău? După câteva momente m-am simţit norocos, observând că nu mai aşteaptă un alt răspuns şi am dispărut din orizontul său vizual, în speranţa că mintea-i iscoditoare va inventa în curând o altă întrebare, mai puţin profundă.
Afară începuse să ningă, iar prima zăpadă a lui 2010 se aşternea parcă peste amintirile, trăirile şi nemulţumirile mele. Mă gândeam la cei 21 de ani trecuţi de la revoluţie, timp în care toate speranţele noastre s-au spulberat ca un fum, la viaţa cenuşie din epoca dictaturii ceauşiste, în care trăiam cu gândul la o soartă mai bună şi care, după 21 de ani, se dovedeşte a fi o mizerie impusă de dictatura javrelor, a impostorilor şi a hoţilor care au adus neamul ăsta românesc în pragul disperării.
Ce să-i spun copilului meu azi despre Ceauşescu, când peste 80% din populaţia ţării (conform ultimelor sondaje) regretă un sistem totalitar condus de un fost cizmar. Poate ar trebui să-i spun că Ceauşescu a fost un „patriot” în vremea căruia visam să avem o portocală şi o banană, iar azi visăm la decenţa de a avea un ban în buzunar pentru a putea cumpăra copiilor noştri câte puţin din fructele speranţelor noastre. Sau poate că ar trebui să-mi asum responsabilitatea de a da verdicte şi de a-i spune că Ceauşescu a fost într-adevăr un om rău, pentru că ne-a luat libertatea de a gândi, de a vorbi, de a mânca şi de a cunoaşte şi că azi, după 21 de ani de la moartea acestui om rău, avem toate aceste libertăţi, însă nu mai avem speranţă. Cum aş putea oare să-i explic că libertatea fără speranţă este tot atât de greu de suportat precum speranţa fără libertate?
Fără îndoială, Ceauşescu a lăsat în urmă un popor fără prea multă educaţie, vlăguit şi dezorientat, însă după 21 de ani de speranţă România a devenit o insulă absurdă, populată de oameni în derivă. Trăim într-o societate vulgară, condusă de tot felul de personaje grobiene pentru care valoarea umană a ajuns o batjocură. În trecutul apropiat arătam cu degetul înspre Ceauşescu, indicându-l drept sursă a vieţii noastre nenorocite. Azi înjurăm în faţa televizoarelor, pentru că multe alte jigodii ne-au luat libertatea de a trăi decent în propria ţară.
Şi-atunci mă întreb: care este adevărul pe care trebuie să-l spunem copiilor noştri?
Afară începuse să ningă, iar prima zăpadă a lui 2010 se aşternea parcă peste amintirile, trăirile şi nemulţumirile mele. Mă gândeam la cei 21 de ani trecuţi de la revoluţie, timp în care toate speranţele noastre s-au spulberat ca un fum, la viaţa cenuşie din epoca dictaturii ceauşiste, în care trăiam cu gândul la o soartă mai bună şi care, după 21 de ani, se dovedeşte a fi o mizerie impusă de dictatura javrelor, a impostorilor şi a hoţilor care au adus neamul ăsta românesc în pragul disperării.
Ce să-i spun copilului meu azi despre Ceauşescu, când peste 80% din populaţia ţării (conform ultimelor sondaje) regretă un sistem totalitar condus de un fost cizmar. Poate ar trebui să-i spun că Ceauşescu a fost un „patriot” în vremea căruia visam să avem o portocală şi o banană, iar azi visăm la decenţa de a avea un ban în buzunar pentru a putea cumpăra copiilor noştri câte puţin din fructele speranţelor noastre. Sau poate că ar trebui să-mi asum responsabilitatea de a da verdicte şi de a-i spune că Ceauşescu a fost într-adevăr un om rău, pentru că ne-a luat libertatea de a gândi, de a vorbi, de a mânca şi de a cunoaşte şi că azi, după 21 de ani de la moartea acestui om rău, avem toate aceste libertăţi, însă nu mai avem speranţă. Cum aş putea oare să-i explic că libertatea fără speranţă este tot atât de greu de suportat precum speranţa fără libertate?
Fără îndoială, Ceauşescu a lăsat în urmă un popor fără prea multă educaţie, vlăguit şi dezorientat, însă după 21 de ani de speranţă România a devenit o insulă absurdă, populată de oameni în derivă. Trăim într-o societate vulgară, condusă de tot felul de personaje grobiene pentru care valoarea umană a ajuns o batjocură. În trecutul apropiat arătam cu degetul înspre Ceauşescu, indicându-l drept sursă a vieţii noastre nenorocite. Azi înjurăm în faţa televizoarelor, pentru că multe alte jigodii ne-au luat libertatea de a trăi decent în propria ţară.
Şi-atunci mă întreb: care este adevărul pe care trebuie să-l spunem copiilor noştri?
P.S. 1 Senatorul Georgică Cinci Partide a ieşit din nou din sertarul PSD-ist să ne povestească ce se mai întâmplă pe la el prin partid şi să mai arunce o petardă înspre administraţia locală. Învăţat de 20 de ani să fie la butoanele politicii câmpinene, Georgică Cinci Partide (de la dreapta la stânga) a început să dea semne de nervozitate când a văzut că viceprimarul Ion Dragomir a avut curajul să îşi anunţe public candidatura pentru funcţia de primar din partea PSD la alegerile viitoare. Va fi interesant de urmărit cum vor decurge ostilităţile, în contextul în care conducerea pesedistă locală se dovedeşte a fi una bicefală.
P.S. 2 Cu ocazia sfintei sărbători a Crăciunului, le doresc tuturor cititorilor mei zile senine alături de cei dragi şi să aibă credinţa că într-o bună zi suferinţa românilor va înceta în ţara asta, care va fi casă bună pentru toţi şi nu doar pentru o mână de derbedei care o batjocoresc. Crăciun fericit!
P.S. 2 Cu ocazia sfintei sărbători a Crăciunului, le doresc tuturor cititorilor mei zile senine alături de cei dragi şi să aibă credinţa că într-o bună zi suferinţa românilor va înceta în ţara asta, care va fi casă bună pentru toţi şi nu doar pentru o mână de derbedei care o batjocoresc. Crăciun fericit!
marți, 14 decembrie 2010
Teoria jigodiilor sau povara de a fi cetăţean
M-am întrebat de multe ori în ultima vreme cum ar fi dacă noi, oamenii de rând ai acestei ţări, am demisiona cu toţii deodată din calitatea de cetăţean şi i-am lăsa pe netrebnicii conducători ai naţiei din ultimii 20 de ani singuri, fără obiectul muncii! Credeţi că un astfel de şoc i-ar trezi la realitate sau ar împărţi ţărişoara ca o haită de lupi flămânzi, aşa cum procedează şi azi? Eu sunt convins că hienele astea ar alege a doua variantă şi, mai mult de atât, cred că ar fi capabili să „importe” din lumea largă armate de proşti care salivează precum câinele lui Pavlov din patru în patru ani în faţa unei pungi cu zahăr, a unui mititel şi a unei sticle de bere. Aşa cred ei că se conduce o naţiune, iar în spatele uşilor închise îşi dau coate şi se hlizesc, sorbind aburul puterii zămislit din sângele acestei naţii obidite.
Aceşti cioclii ai României post-decembriste îşi fac de cap de peste 20 de ani, răspândiţi precum cancerul în toate celule tinerei societăţi democratice româneşti, începând de la Guvern, Parlament şi până în ultima primărie din miile de sate unde timpul a rămas încremenit parcă în epoca medievală.
Trăim şi azi ca în alte vremuri trecute ale istoriei noastre aceeaşi poveste a neamului sărăcit cu bună ştiinţă de jigodiile cu guler alb care, pe fondul lipsei de educaţie a poporului, explicabilă prin multe argumente, au intrat în politică, s-au aşezat în frunte şi se cred capabili să negocieze şi să hotărască, atât în plan intern, cât şi în plan internaţional, destinele a milioane de oameni. Ei ştiu că o mare parte a neamului nu reacţionează din laşitate, iar alta din complicitate la sistemul diabolic al politicii de cumetrie pe care l-au creat şi atunci se înfig şi mai adânc în trupul slăbit al patriei, devorând tot ce le iese în cale, mai nou pâinea de la gura copiilor şi a pensionarilor.
Într-un fel sau altul, aceste jigodii vor trebui să înţeleagă că a sosit timpul să se întoarcă în negura iadului care i-a adus pe capul nostru, însă nu o vor face decât dacă noi îi vom extirpa cu bisturiul atitudinii noastre. Eu am ales să reacţionez în felul meu în faţa acestui sistem ticălos, aici, în micul univers al oraşului în care trăiesc. Şi am să o fac atâta vreme cât am să simt în jurul meu forţa benefică a celor mulţi care îmi susţin demersul. Cred cu tărie că în oameni trebuie reaprinsă flacăra demnităţii, pentru a mai putea fi oameni. Restul este o făţărnicie.
Şi pentru ca peroraţia de mai înainte să nu fie socotită un fel de idealism (fără de care, în opinia mea, nimic nu se poate construi în societate) de către adepţii zicalei „noi muncim, nu gândim”, care sunt destul de mulţi şi fără îndoială folositori dacă au principii sănătoase, am să vă dau câteva indicii la care să reflectaţi întru susţinerea teoriei jigodiilor, pe care am expus-o de fapt mai sus.
De pildă, care credeţi că este logica pe baza căreia administraţia locală a cheltuit o sumă enormă (6,5 miliarde lei vechi) pentru sensul giratoriu din imediata vecinătate a complexului Fibec? Sau: de ce să fi plătit administraţia locală acum 1,5 miliarde lei vechi premii pentru un concurs de arhitectură care a avut drept temă modernizarea centrului civic al oraşului, când niciunul dintre proiecte nu va putea fi transfornat în realitate în următorii 10 ani? Sau: la cine credeţi că s-au gândit aleşii locali când au propus şi votat mărirea taxelor şi impozitelor locale cu 20%, într-o perioadă de profundă criză economică, în care mulţi dintre cetăţenii contribuabili ai oraşului nu mai au bani nici pentru mâncare? Sau: ce să fi avut în cap consilierul local Gheorghe Sandu când a propus mărirea unor anumite taxe locale, plătibile de către omul de rând, cu 200%? Sau: în ce fel de societate trăim în ziua în care femeile gravide hotărăsc să nască prematur, cu riscurile de rigoare, numai pentru a putea beneficia de nişte bani în plus pentru creşterea viitorilor copii?
Sunt sigur că veţi găsi răspunsuri la toate aceste indicii, aşa cum sunt sigur că nimic nu vă opreşte să le treceţi prin filtrul celor mai sus amintite de mine.
Trecând acum în cu totul alt registru, am să încerc să vă ţin la curent cu ceva detalii privitoare la polemica dintre mine şi cei doi deontologi de la Primărie, Horia Tiseanu şi Paul Moldoveanu. Între timp, din doi a rămas doar unul, având în vedere că la începutul săptămânii trecute am primit un nou drept la replică, semnat de data aceasta doar de secretarul primăriei, Paul Moldoveanu (primarul Tiseanu s-a retras discret!). Un drept la replică stufos şi plin de accente dramatice, ca într-o piesă de Shakespeare. De acolo am aflat multe dintre surprinderile lui Paul Moldoveanu, dar aproape niciun răspuns concret cu privire la întrebările pe care le-am adresat celor doi deontologi. Şmecheria este că cel care ar fi trebuit să răspundă în principal s-a retras şi l-a lăsat în luptă pe Paul Moldoveanu, care ridică din umeri şi zice că cele răscolite de mine nu intră în sfera atribuţiilor lui. Aş fi comentat cu mare drag, punct cu punct, scrisoarea deontologului, însă ca să fie şi mai deontolog, Paul Moldoveanu a publicat-o pe site-ul Primăriei (vă daţi seama cât de tare i-am enervat şi deranjat), „înobilându-mă” astfel cu onoarea de a fi primul ziarist de istoria Câmpinei pus la stâlpul infamiei la „gazeta de perete” a Primăriei. În aceste condiţii, i-am comunicat deontologului, prin intermediul purtătorului de cuvânt, că am să-i public dreptul la replică în momentul în care o să apară pe site-ul Primăriei şi punctul meu de vedere. Aşa zice deontologia profesională pe care o aduci în discuţie, Paul Moldoveanu! Cu părere de rău pentru că încă nu pot să spun ce aş avea de spus în legătură cu deontologii, mă opresc aici şi mai aştept încă un răspuns de la Primărie.
P.S. Mulţi oameni cu care de mână, dar şi cu suflet, au fost alături de suferinţa fostului primar R.R. Micu. Eu îi ştiu şi mi-ar face plăcere să îi ştiţi şi dvs., însă ei vor să rămână în anonimat, aşa cum le stă bine marilor caractere. Să nu credeţi că de partea cealaltă nu au fost şi jigodii care au posibilitatea să ajute, dar dintr-o răutate patologică nu au făcut nimic. Ăstora chiar mi-ar face mare plăcere să le public numele! Pentru dl. R.R. Micu sunt speranţe mari de vindecare şi îi doresc din partea tuturor celor care sunt în asentimentul meu, multă sănătate!
Aceşti cioclii ai României post-decembriste îşi fac de cap de peste 20 de ani, răspândiţi precum cancerul în toate celule tinerei societăţi democratice româneşti, începând de la Guvern, Parlament şi până în ultima primărie din miile de sate unde timpul a rămas încremenit parcă în epoca medievală.
Trăim şi azi ca în alte vremuri trecute ale istoriei noastre aceeaşi poveste a neamului sărăcit cu bună ştiinţă de jigodiile cu guler alb care, pe fondul lipsei de educaţie a poporului, explicabilă prin multe argumente, au intrat în politică, s-au aşezat în frunte şi se cred capabili să negocieze şi să hotărască, atât în plan intern, cât şi în plan internaţional, destinele a milioane de oameni. Ei ştiu că o mare parte a neamului nu reacţionează din laşitate, iar alta din complicitate la sistemul diabolic al politicii de cumetrie pe care l-au creat şi atunci se înfig şi mai adânc în trupul slăbit al patriei, devorând tot ce le iese în cale, mai nou pâinea de la gura copiilor şi a pensionarilor.
Într-un fel sau altul, aceste jigodii vor trebui să înţeleagă că a sosit timpul să se întoarcă în negura iadului care i-a adus pe capul nostru, însă nu o vor face decât dacă noi îi vom extirpa cu bisturiul atitudinii noastre. Eu am ales să reacţionez în felul meu în faţa acestui sistem ticălos, aici, în micul univers al oraşului în care trăiesc. Şi am să o fac atâta vreme cât am să simt în jurul meu forţa benefică a celor mulţi care îmi susţin demersul. Cred cu tărie că în oameni trebuie reaprinsă flacăra demnităţii, pentru a mai putea fi oameni. Restul este o făţărnicie.
Şi pentru ca peroraţia de mai înainte să nu fie socotită un fel de idealism (fără de care, în opinia mea, nimic nu se poate construi în societate) de către adepţii zicalei „noi muncim, nu gândim”, care sunt destul de mulţi şi fără îndoială folositori dacă au principii sănătoase, am să vă dau câteva indicii la care să reflectaţi întru susţinerea teoriei jigodiilor, pe care am expus-o de fapt mai sus.
De pildă, care credeţi că este logica pe baza căreia administraţia locală a cheltuit o sumă enormă (6,5 miliarde lei vechi) pentru sensul giratoriu din imediata vecinătate a complexului Fibec? Sau: de ce să fi plătit administraţia locală acum 1,5 miliarde lei vechi premii pentru un concurs de arhitectură care a avut drept temă modernizarea centrului civic al oraşului, când niciunul dintre proiecte nu va putea fi transfornat în realitate în următorii 10 ani? Sau: la cine credeţi că s-au gândit aleşii locali când au propus şi votat mărirea taxelor şi impozitelor locale cu 20%, într-o perioadă de profundă criză economică, în care mulţi dintre cetăţenii contribuabili ai oraşului nu mai au bani nici pentru mâncare? Sau: ce să fi avut în cap consilierul local Gheorghe Sandu când a propus mărirea unor anumite taxe locale, plătibile de către omul de rând, cu 200%? Sau: în ce fel de societate trăim în ziua în care femeile gravide hotărăsc să nască prematur, cu riscurile de rigoare, numai pentru a putea beneficia de nişte bani în plus pentru creşterea viitorilor copii?
Sunt sigur că veţi găsi răspunsuri la toate aceste indicii, aşa cum sunt sigur că nimic nu vă opreşte să le treceţi prin filtrul celor mai sus amintite de mine.
Trecând acum în cu totul alt registru, am să încerc să vă ţin la curent cu ceva detalii privitoare la polemica dintre mine şi cei doi deontologi de la Primărie, Horia Tiseanu şi Paul Moldoveanu. Între timp, din doi a rămas doar unul, având în vedere că la începutul săptămânii trecute am primit un nou drept la replică, semnat de data aceasta doar de secretarul primăriei, Paul Moldoveanu (primarul Tiseanu s-a retras discret!). Un drept la replică stufos şi plin de accente dramatice, ca într-o piesă de Shakespeare. De acolo am aflat multe dintre surprinderile lui Paul Moldoveanu, dar aproape niciun răspuns concret cu privire la întrebările pe care le-am adresat celor doi deontologi. Şmecheria este că cel care ar fi trebuit să răspundă în principal s-a retras şi l-a lăsat în luptă pe Paul Moldoveanu, care ridică din umeri şi zice că cele răscolite de mine nu intră în sfera atribuţiilor lui. Aş fi comentat cu mare drag, punct cu punct, scrisoarea deontologului, însă ca să fie şi mai deontolog, Paul Moldoveanu a publicat-o pe site-ul Primăriei (vă daţi seama cât de tare i-am enervat şi deranjat), „înobilându-mă” astfel cu onoarea de a fi primul ziarist de istoria Câmpinei pus la stâlpul infamiei la „gazeta de perete” a Primăriei. În aceste condiţii, i-am comunicat deontologului, prin intermediul purtătorului de cuvânt, că am să-i public dreptul la replică în momentul în care o să apară pe site-ul Primăriei şi punctul meu de vedere. Aşa zice deontologia profesională pe care o aduci în discuţie, Paul Moldoveanu! Cu părere de rău pentru că încă nu pot să spun ce aş avea de spus în legătură cu deontologii, mă opresc aici şi mai aştept încă un răspuns de la Primărie.
P.S. Mulţi oameni cu care de mână, dar şi cu suflet, au fost alături de suferinţa fostului primar R.R. Micu. Eu îi ştiu şi mi-ar face plăcere să îi ştiţi şi dvs., însă ei vor să rămână în anonimat, aşa cum le stă bine marilor caractere. Să nu credeţi că de partea cealaltă nu au fost şi jigodii care au posibilitatea să ajute, dar dintr-o răutate patologică nu au făcut nimic. Ăstora chiar mi-ar face mare plăcere să le public numele! Pentru dl. R.R. Micu sunt speranţe mari de vindecare şi îi doresc din partea tuturor celor care sunt în asentimentul meu, multă sănătate!
miercuri, 8 decembrie 2010
Despre un om şi puţinul rămas
Scriu azi aceste rânduri înduplecat doar de obligaţia faţă de cei mulţi care mă aşteaptă în fiecare săptămână şi pentru care o parte din sufletul meu se consumă cu fiecare cuvânt aşternut pe hârtie.
Nu am deloc chef să vorbesc despre nesimţiţii care au învăţat să se creadă buricul pământului pentru că au o funcţie ori pentru că şi-au umflat buzunarele cu bani nemunciţi. Cred că lehamitea astea mi se trage şi de la vestea că unul dintre puţinii oameni pe care i-am respectat vreodată în administraţia locală are, din păcate, o gravă problemă de sănătate. Un om drept, pe care l-am cunoscut în perioada romantică a democraţiei postrevoluţionare (1996-2000), atunci când indiferent de culoarea politică, aleşii se aşezau în locurile lor recomandaţi doar de educaţie şi de valoarea recunoscută de societate, bineînţeles, cu mici excepţii. Acele vremuri au apus de mult, iar noi am ajuns să trăim în timpul slugoilor a căror conştiinţă se vinde la tarabă. Într-o zi, poate am să fac inventarul acestora, însă acum mă voi apleca spre cel care a rămas în percepţia publică drept cel mai bun primar al Câmpinei (şi asta nu o spun doar eu, ci mulţi dintre cei care l-au cunoscut), Romul Remus Micu, căci el este principalul motiv al tristeţii care mă încearcă în aceste zile.
Aş vrea să vă pot spune în amănunt ce se întâmplă, dar i-am promis acestui om că nu o voi face şi trebuie să îmi respect cuvântul dat. Am să subliniez doar că domnul R.R. Micu a fost, poate, singurul primar postdecembrist care nu s-a plecat în faţa nimănui, respectându-se astfel pe sine şi pe cei care l-au ales. Nu ştiu cât asfalt a turnat şi câte borduri a aranjat pe străzile oraşului, însă ştiu că nu a fost sluga nimănui şi, cel puţin pentru mine, asta înseamnă foarte mult.
Domnul R.R. Micu este un om extrem de decent, care în ultimii ani a suferit cumplit în urma pierderii soţiei, sufletul său pereche. Astăzi, suferinţa sufletului s-a dublat cu o alta, a trupului. L-am căutat din dorinţa de a-l încuraja şi pentru a-i oferi sprijinul. Mi-a răspuns puţin surprins, dar cu demnitate, că nu vrea să facă din suferinţa lui o povară pentru alţii. I-am spus că o fac din suflet pentru un OM de valoare. A tăcut preţ de câteva secunde şi apoi, uşor înlăcrimat, mi-a mulţumit. Atunci am înţeles că, poate din puţinul rămas înaintea-i, acest OM mai are puterea recunoştinţei. Câţi dintre noi ar fi capabili de aşa ceva?
Poate că ar mai fi important de ştiut că domnului R.R. Micu i-au trecut prin mână, în calitate de primar, zeci de miliarde din bugetul oraşului şi cu toate astea, a plecat de la Primărie cu aceeaşi avere cu care venise. O fi ăsta vreun merit?
P.S. 1 Aştept cu nerăbdare să văd ce reacţie vor avea cei doi dentologi din Primărie, Horia Tiseanu şi Paul Moldoveanu, la vestea ca acela care le-a fost şef un mandat întreg, dl. R.R. Micu, se află într-o situaţie dificilă şi are nevoie acum de sprijin. Îi cer iertare d-lui R.R. Micu pentru acest p.s. cu care nu ar fi fost de acord, însă cu deontologii trebuie să te asiguri că au înţeles ce trebuie să facă într-o astfel de situaţie.
P.S. 2. Ieri, înainte de închiderea ediţiei, secretarul Primăriei, Paul Moldoveanu, a trimis la redacţie un nou drept la replică, de data aceasta mult mai stufos, prin care mă ia la puricat, îmi dă lecţii de conduită şi răspunde după cum îi pică bine la întrebările pe care i le-am adresat săptămâna trecută. Din păcate nu am avut spaţiul necesar publicării lui în această ediţie şi mai cu seamă pentru comentariile de rigoare pe marginea acestuia. Aşa că, domnule Paul Moldoveanu, mai aveţi puţintică răbdare!
Nu am deloc chef să vorbesc despre nesimţiţii care au învăţat să se creadă buricul pământului pentru că au o funcţie ori pentru că şi-au umflat buzunarele cu bani nemunciţi. Cred că lehamitea astea mi se trage şi de la vestea că unul dintre puţinii oameni pe care i-am respectat vreodată în administraţia locală are, din păcate, o gravă problemă de sănătate. Un om drept, pe care l-am cunoscut în perioada romantică a democraţiei postrevoluţionare (1996-2000), atunci când indiferent de culoarea politică, aleşii se aşezau în locurile lor recomandaţi doar de educaţie şi de valoarea recunoscută de societate, bineînţeles, cu mici excepţii. Acele vremuri au apus de mult, iar noi am ajuns să trăim în timpul slugoilor a căror conştiinţă se vinde la tarabă. Într-o zi, poate am să fac inventarul acestora, însă acum mă voi apleca spre cel care a rămas în percepţia publică drept cel mai bun primar al Câmpinei (şi asta nu o spun doar eu, ci mulţi dintre cei care l-au cunoscut), Romul Remus Micu, căci el este principalul motiv al tristeţii care mă încearcă în aceste zile.
Aş vrea să vă pot spune în amănunt ce se întâmplă, dar i-am promis acestui om că nu o voi face şi trebuie să îmi respect cuvântul dat. Am să subliniez doar că domnul R.R. Micu a fost, poate, singurul primar postdecembrist care nu s-a plecat în faţa nimănui, respectându-se astfel pe sine şi pe cei care l-au ales. Nu ştiu cât asfalt a turnat şi câte borduri a aranjat pe străzile oraşului, însă ştiu că nu a fost sluga nimănui şi, cel puţin pentru mine, asta înseamnă foarte mult.
Domnul R.R. Micu este un om extrem de decent, care în ultimii ani a suferit cumplit în urma pierderii soţiei, sufletul său pereche. Astăzi, suferinţa sufletului s-a dublat cu o alta, a trupului. L-am căutat din dorinţa de a-l încuraja şi pentru a-i oferi sprijinul. Mi-a răspuns puţin surprins, dar cu demnitate, că nu vrea să facă din suferinţa lui o povară pentru alţii. I-am spus că o fac din suflet pentru un OM de valoare. A tăcut preţ de câteva secunde şi apoi, uşor înlăcrimat, mi-a mulţumit. Atunci am înţeles că, poate din puţinul rămas înaintea-i, acest OM mai are puterea recunoştinţei. Câţi dintre noi ar fi capabili de aşa ceva?
Poate că ar mai fi important de ştiut că domnului R.R. Micu i-au trecut prin mână, în calitate de primar, zeci de miliarde din bugetul oraşului şi cu toate astea, a plecat de la Primărie cu aceeaşi avere cu care venise. O fi ăsta vreun merit?
P.S. 1 Aştept cu nerăbdare să văd ce reacţie vor avea cei doi dentologi din Primărie, Horia Tiseanu şi Paul Moldoveanu, la vestea ca acela care le-a fost şef un mandat întreg, dl. R.R. Micu, se află într-o situaţie dificilă şi are nevoie acum de sprijin. Îi cer iertare d-lui R.R. Micu pentru acest p.s. cu care nu ar fi fost de acord, însă cu deontologii trebuie să te asiguri că au înţeles ce trebuie să facă într-o astfel de situaţie.
P.S. 2. Ieri, înainte de închiderea ediţiei, secretarul Primăriei, Paul Moldoveanu, a trimis la redacţie un nou drept la replică, de data aceasta mult mai stufos, prin care mă ia la puricat, îmi dă lecţii de conduită şi răspunde după cum îi pică bine la întrebările pe care i le-am adresat săptămâna trecută. Din păcate nu am avut spaţiul necesar publicării lui în această ediţie şi mai cu seamă pentru comentariile de rigoare pe marginea acestuia. Aşa că, domnule Paul Moldoveanu, mai aveţi puţintică răbdare!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)