marți, 30 aprilie 2013

Interviu cu Dumnezeu

Când scriu aceste rânduri încă mai este Duminica Floriilor, o zi mult prea însorită, predispusă parcă la învierea sufletelor. Pentru prima dată în ultima vreme am timp să observ frumuseţea naturii.
Mă gândesc la toate cele bune şi rele, câte la ştiu, despre lumea în care trăim, la Săptămâna Patimilor, care urmează şi nu îmi dau seama în ce măsură toate acestea se pot contopi, măcar pentru o zi, în miracolul livezilor înflorite primăvara. Îmi pun întrebări, caut răspunsuri şi nimic nu se leagă. Mă tem că disperarea, caracteristica predominantă a lumii actuale, nu este compatibilă cu floarea de cireş. Şi-atunci... pentru cine mai înfloresc cireşii dacă nimeni nu mai are chef să se lase încântat? Astăzi filozofez şi probabil că mulţi o să-mi spună că o astfel de stare nu mă poate susţine în faţa ratelor de la bancă. De acord, dar nu sunt deloc dispus să mă transform într-un bancomat care încasează şi plăteşte facturi.
Mă întorc la Octavian Paler, ca de fiecare dată când nu înţeleg ce se întâmplă în jurul meu. Profesor de oameni şi filozof al concretului, Paler mă învaţă să pricep, ca un părinte spiritual. El ştie să îmi transmită, printre rânduri, că nu sunt singur în sensul gândurilor mele, iar în cazul de faţă că omenirea, preocupată să vândă şi să cumpere orice, a uitat de sine. Undeva, pe un site de socializare, găsesc o scriitură semnată de Paler – „Interviu cu Dumnezeu”. O citesc pe nerăsuflate şi apele tulburi ale nedumeririlor mele încep să se limpezească. Mai târziu aflu că acest „interviu” nu-i aparţine lui Paler şi că i-a negat multă vreme paternitatea. Mă cuprinde un soi de amărăciune, vindecabilă doar cu ajutorul gândului că, în fond, nu are importanţă cine a scris acest text. Pentru mine, autorul rămâne Paler, pentru că el îmi oferă răspunsuri acceptate de sufletul meu.
În dialogul ipotetic dintre Paler şi Dumnezeu, filozoful întreabă: “Ce te surprinde cel mai mult la oameni?” Iar Dumnezeu, prin conştiinţa lui Paler, răspunde: “Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul”.
Iată de ce încă cireşii se mai încăpăţânează să înflorească...

Interviu cu Dumnezeu
- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am răspuns.
Dumnezeu a zâmbit.
Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească… iar apoi tânjesc iar sâ fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult. ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc dar pur şi simplu încă nu sţiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.


P.S. Le mulţumesc zecilor de prieteni şi cunoscuţi care m-au felicitat de Florii. Sunt onorat.

luni, 22 aprilie 2013

Moartea domnului Şovăială

Din nefericire, mă aflu din nou, într-un interval de timp foarte scurt, în situaţia de a privi prin fereastra regretelor, la dispariţia unui coleg de breaslă, colaborator asiduu şi important al publicaţiei pe care o conduc. Sunt bulversat de injusteţea acestei dispariţii, care mă duce din nou cu gândul la rostul trecerii noastre prin lume şi chiar la o reaşezare a conceptului existenţial personal. Ne dorim atât de multe şi efemere lucruri şi în fond nu suntem decât un nasture prins cu un fir de aţă la manşeta unei cămăşi cârpite numite viaţă.
Moartea domnului Ion Şovăială - (în urma unei tratabile infecţii abdominale, ignorată nejustificat de mult – rămâne în discuţie modul de abordare al medicilor câmpineni şi ploieşteni în acest caz) - avocat, publicist, arhivist de excepţie şi istoric al trecerilor notabile prin lume, înseamnă, în fapt, şi moartea subită a mare parte din amintirile Câmpinei, pe care acest specialist le culegea, uneori enervant de meticulos, de la oameni, pentru a le reda omenirii ca sursă de informaţie şi inspiraţie.
Ion Şovăială săpa neobosit în trecutul societăţii noastre, pentru că prezentul îl dezgusta, iar viitorul, spunea el, „se poate clădi doar pe fundamentul a ceea ce a fost bun în trecut”. În discuţiile periodice pe care le purtam în redacţie (de patru, cinci ori pe lună, atunci când venea să lucreze la suplimentul cultural al săptămânalului „Oglinda de azi”) se arăta măcinat de nedreptate, în general şi fascinat de izvoarele existenţei şi activităţii unor importanţi oameni de cultură şi artă care au trăit ori care au lăsat semnul trecerii lor prin acest oraş. Îl invidiam pentru această forţă de a regăsi trecutul, cu toate că-l observam cum se consumă  mai mult decât era cazul pentru tot ceea ce făcea. În ultimii ani refuza orice fel de colaborare cu oamenii strâmbi, autorităţi, culturnici ori simpli cetăţeni. Aşa se întâmpla să pară în ochii multor cunoscuţi drept un personaj ciudat, greu de înţeles.
Pentru cine îl cunoştea cu adevărat, Ion Şovăială era un perfecţionist şi un om foarte puţin dispus la compromisul prieteniei ori amiciţiei de complezenţă. Se proteja de lume şi cu toate astea trăia pentru ea, oferindu-i mărturii uneori definitiv uitate. „Câmpina literar-artistică şi istorică”  -(ultimul proiect de lungă durată al activităţii sale publicistice) - suplimentul cultural apărut ani la rând, sub îngrijirea sa, în săptămânalul „Oglinda de azi”, este o dovadă vie în acest sens.
Ion Şovăială a fost unul dintre puţinii români care au făcut gazete culturale aproape de unii singuri, fără să ceară nimic în schimb şi pentru asta trebuia să-i fim recunoscători aici, pe Pământ şi nu de aici înainte, în gând, aşa cum ştim noi bine să procedăm cu toţi adevăraţii truditori ai acestui neam.
În ceea ce mă priveşte, am un mare regret faţă de acest om şi anume acela de a fi întârziat să îl anunţ, cât încă trăia, că am reuşit, cu multe eforturi, să obţin fondurile necesare pentru a-i publica într-un volum, poate chiar două, valoroasa muncă din ultimii zece ani. Ştiu că aştepta această veste şi că s-ar fi bucurat pentru un vis împlinit. Sigur că am să-i împlinesc dorinţa, ca pe o datorie de onoare, însă gestul nu îmi va acoperi amărăciunea.
Dacă în finalul acestei mult prea scurte scriituri despre dispariţia prematură a lui Ion Şovăială aş spune că a lăsat în urma sa un imens gol în cultura câmpineană, ar fi prea puţin şi sunt sigur că un asemenea clişeu i-ar fi displăcut în primul rând lui, un om atât de modest.
Moartea domnului Şovăială ne lasă doar singuri, într-o lume abstractă, greu de înţeles, în care de prea multe ori valoarea se măsoară în arginţi ori în like-uri pe conturi de Facebook.

marți, 16 aprilie 2013

De ce trebuie să miluim cetăţenii în sutană?

Sunt aproape sigur că scriitura de azi îmi va atrage oarece critici atât din zona habotnicilor, cât şi din aceea a slujbaşilor Domnului, dar cu toate astea simt că nu pot să trec peste o stare de fapt care mă scandalizează la nivel de procedură şi nu neapărat pe fondul ei.
De ani de zile sau poate mai nimerit spus dintotdeauna (încă nu am verificat şi nu vă pot oferi un reper în timp), bisericile câmpinene (româneşti) au cerut şi au primit bani din bugetul public fără ca nimeni din sfera politico-administrativă să se întrebe vreodată ce se întâmplă cu aceste „sponsorizări” alocate orbeşte întru sprijinul bisericii.
Zilele trecute, unul dintre colegii din Comisia de cultură, învăţământ, sport şi culte religioase (nu dau nume pentru că nu el este iniţiatorul acestui demers) mi-a înaintat un document, înspre avizare, ce cuprindea lista alocărilor bugetare în anul 2013 pentru fiecare biserică în parte, al cărei total se ridică la 1,5 miliarde lei vechi, fără nicio fundamentare. În primul moment am rămas surprins de lejeritatea gestului prin care mi se cerea un asemenea gir pentru o chletuială însemnată din vistieria publică. Imediat după aceea m-am dezmeticit şi am cerut lămuriri. Prima şi ultima întrebare (!!!) adresată colegului meu a fost în ce scop folosesc bisericile locale aceşti bani şi în urma cărora criterii se repartizează sumele pentru fiecare. Răspunsul a fost unul  dezarmant: „Păi nu ştiţi că aşa s-a împământenit, să dăm bani în fiecare an bisericilor? Şi ca să evităm nemulţumirile (a se înţelege afuriseala – n.m.) anumitor preoţi, lăsăm la latitudinea protopopului împărţeala!!!” Sincer, în momentul respectiv am avut o trăire apropiată de revoltă şi mă gândeam la săptămânile în care m-am chinuit fără nicio izbândă să-i conving pe politrucii din administraţie de absoluta necesitate a alocării unei sume modice pentru educaţia unor copii sărmani, îngrijiţi de Asociaţia AISI de la Casa Tineretului.
Aşadar, trebuie să dăm, fără să ştim pentru ce, 1,5 miliarde lei vechi, bisericilor, bani pe care câţiva cetăţeni în sutană îi vor încasa la împărţeala protoierească în numele enoriaşilor. Mă îndoiesc că în imediatul lor beneficiu. Nu vreau să comentez aici practicile de zi cu zi absolut comerciale ale unor preoţi cu salariul plătit de la stat şi nici faptul că sunt puţini dintre ei care îşi ajută cu adevărat semenii din parohie, pentru că aş avea multe de spus. Vreau doar să scot în evidenţă acest soi de complicitate, aproape odioasă, dintre politrucul avid de voturi (pe seama influenţei popeşti) şi anumiţi cetăţeni în sutană. Cine citeşte aceste rânduri poate avea impresia că sunt un om fără credinţă. Nici vorbă de aşa ceva! Sunt de bună credinţă, ortodoxă şi cred în valorile creştinismului, fără să minimalizez celelalte credinţe, însă asta nu mă împiedică să-mi pun întrebări în ceea ce priveşte justeţea unor decizii legate de acest fenomen. Aprob finanţarea din bani publici a oricărei biserici, în măsura în care fondurile sunt folosite exclusiv pentru oamenii aflaţi în nevoie şi nu pentru un termopan ori o centrală termică la casa parohială confortabilă a unui preot ce stoarce bani neimpozitaţi de la oameni pentru îngropăciune, cununie ori botez. Accept situaţii în care lăcaşurile de cult au nevoie urgentă de reparaţii ori consolidări, însă nu subscriu la luxul de prost gust, în totală contradicţie cu starea naţiei şi a societăţii per ansamblu. Tocmai de aceea, atât cât va ţine de mine, am să mă opun unor astfel de practici, pentru că, în fond, nu înţeleg de ce trebuie să miluim aceşti cetăţeni în sutană, a căror menire cred că Dumnezeu a lăsat-o pe Pământ în cu totul alt scop decât acela de a strânge averi.

P.S. Înspre o cât mai corectă informare a cititorilor, public în continuare lista cu sumele propuse pentru fiecare biserică în parte.
Parohia “Adormirea Maicii Domnului”, Parohia “Sf. Mc. Dimitrie”, Parohia “Naşterea Maicii Domnului”, Parohia “Sf. Nicolae”, Parohia “Sf. Treime”, Parohia “Sf. Voievozi”, Parohia “Sf. Apostol Andrei” - total 1,16 miliarde lei vechi, ce urmează a fi împărţiţi de Protoierie. Menţionez că fiecare parohie în parte a primit, anul trecut, suma de 190 milioane lei vechi.
Parohia Romano-Catolică - 120 milioane lei vechi.
Asociaţia Augustinelor “Sf. Rita” - 20 milioane lei vechi.
Biserica Creştină -Adventistă de Ziua a 7-a, str. Sălaj - 40 milioane lei vechi.
Biserica Creştină -Adventistă de Ziua a 7-a, str. Mărăşeşti - 40 milioane lei vechi.
Biserica Creştină -Adventistă de Ziua a 7-a, str. Petru Rareş - 40 milioane lei vechi.
Biserica Penticostală Emanuel - 40 milioane lei vechi.
Biserica Penticostală Betel - 40 milioane lei vechi.