Într-una din serile acestui decembrie friguros, fiul meu de 9 ani m-a întrebat cine a fost Ceauşescu. L-am privit mirat şi preţ de o clipă am evitat răspunsul, pentru că nu ştiam ce am dreptul să-i spun. Speram să fugă la joacă şi să uite întrebarea, însă după o vreme a revenit, parcă mai apăsat decât prima dată. Nu mai aveam loc de întors, aşa că i-am răspuns simplu că Ceauşescu a fost preşedintele României, aşa cum astăzi este Băsescu. S-a întors pe călcâie de parcă nici nu mi-ar fi ascultat explicaţia şi a aruncat peste umăr o nouă întrebare: atunci de ce spun ăştia la televizor că a fost rău? După câteva momente m-am simţit norocos, observând că nu mai aşteaptă un alt răspuns şi am dispărut din orizontul său vizual, în speranţa că mintea-i iscoditoare va inventa în curând o altă întrebare, mai puţin profundă.
Afară începuse să ningă, iar prima zăpadă a lui 2010 se aşternea parcă peste amintirile, trăirile şi nemulţumirile mele. Mă gândeam la cei 21 de ani trecuţi de la revoluţie, timp în care toate speranţele noastre s-au spulberat ca un fum, la viaţa cenuşie din epoca dictaturii ceauşiste, în care trăiam cu gândul la o soartă mai bună şi care, după 21 de ani, se dovedeşte a fi o mizerie impusă de dictatura javrelor, a impostorilor şi a hoţilor care au adus neamul ăsta românesc în pragul disperării.
Ce să-i spun copilului meu azi despre Ceauşescu, când peste 80% din populaţia ţării (conform ultimelor sondaje) regretă un sistem totalitar condus de un fost cizmar. Poate ar trebui să-i spun că Ceauşescu a fost un „patriot” în vremea căruia visam să avem o portocală şi o banană, iar azi visăm la decenţa de a avea un ban în buzunar pentru a putea cumpăra copiilor noştri câte puţin din fructele speranţelor noastre. Sau poate că ar trebui să-mi asum responsabilitatea de a da verdicte şi de a-i spune că Ceauşescu a fost într-adevăr un om rău, pentru că ne-a luat libertatea de a gândi, de a vorbi, de a mânca şi de a cunoaşte şi că azi, după 21 de ani de la moartea acestui om rău, avem toate aceste libertăţi, însă nu mai avem speranţă. Cum aş putea oare să-i explic că libertatea fără speranţă este tot atât de greu de suportat precum speranţa fără libertate?
Fără îndoială, Ceauşescu a lăsat în urmă un popor fără prea multă educaţie, vlăguit şi dezorientat, însă după 21 de ani de speranţă România a devenit o insulă absurdă, populată de oameni în derivă. Trăim într-o societate vulgară, condusă de tot felul de personaje grobiene pentru care valoarea umană a ajuns o batjocură. În trecutul apropiat arătam cu degetul înspre Ceauşescu, indicându-l drept sursă a vieţii noastre nenorocite. Azi înjurăm în faţa televizoarelor, pentru că multe alte jigodii ne-au luat libertatea de a trăi decent în propria ţară.
Şi-atunci mă întreb: care este adevărul pe care trebuie să-l spunem copiilor noştri?
Afară începuse să ningă, iar prima zăpadă a lui 2010 se aşternea parcă peste amintirile, trăirile şi nemulţumirile mele. Mă gândeam la cei 21 de ani trecuţi de la revoluţie, timp în care toate speranţele noastre s-au spulberat ca un fum, la viaţa cenuşie din epoca dictaturii ceauşiste, în care trăiam cu gândul la o soartă mai bună şi care, după 21 de ani, se dovedeşte a fi o mizerie impusă de dictatura javrelor, a impostorilor şi a hoţilor care au adus neamul ăsta românesc în pragul disperării.
Ce să-i spun copilului meu azi despre Ceauşescu, când peste 80% din populaţia ţării (conform ultimelor sondaje) regretă un sistem totalitar condus de un fost cizmar. Poate ar trebui să-i spun că Ceauşescu a fost un „patriot” în vremea căruia visam să avem o portocală şi o banană, iar azi visăm la decenţa de a avea un ban în buzunar pentru a putea cumpăra copiilor noştri câte puţin din fructele speranţelor noastre. Sau poate că ar trebui să-mi asum responsabilitatea de a da verdicte şi de a-i spune că Ceauşescu a fost într-adevăr un om rău, pentru că ne-a luat libertatea de a gândi, de a vorbi, de a mânca şi de a cunoaşte şi că azi, după 21 de ani de la moartea acestui om rău, avem toate aceste libertăţi, însă nu mai avem speranţă. Cum aş putea oare să-i explic că libertatea fără speranţă este tot atât de greu de suportat precum speranţa fără libertate?
Fără îndoială, Ceauşescu a lăsat în urmă un popor fără prea multă educaţie, vlăguit şi dezorientat, însă după 21 de ani de speranţă România a devenit o insulă absurdă, populată de oameni în derivă. Trăim într-o societate vulgară, condusă de tot felul de personaje grobiene pentru care valoarea umană a ajuns o batjocură. În trecutul apropiat arătam cu degetul înspre Ceauşescu, indicându-l drept sursă a vieţii noastre nenorocite. Azi înjurăm în faţa televizoarelor, pentru că multe alte jigodii ne-au luat libertatea de a trăi decent în propria ţară.
Şi-atunci mă întreb: care este adevărul pe care trebuie să-l spunem copiilor noştri?
P.S. 1 Senatorul Georgică Cinci Partide a ieşit din nou din sertarul PSD-ist să ne povestească ce se mai întâmplă pe la el prin partid şi să mai arunce o petardă înspre administraţia locală. Învăţat de 20 de ani să fie la butoanele politicii câmpinene, Georgică Cinci Partide (de la dreapta la stânga) a început să dea semne de nervozitate când a văzut că viceprimarul Ion Dragomir a avut curajul să îşi anunţe public candidatura pentru funcţia de primar din partea PSD la alegerile viitoare. Va fi interesant de urmărit cum vor decurge ostilităţile, în contextul în care conducerea pesedistă locală se dovedeşte a fi una bicefală.
P.S. 2 Cu ocazia sfintei sărbători a Crăciunului, le doresc tuturor cititorilor mei zile senine alături de cei dragi şi să aibă credinţa că într-o bună zi suferinţa românilor va înceta în ţara asta, care va fi casă bună pentru toţi şi nu doar pentru o mână de derbedei care o batjocoresc. Crăciun fericit!
P.S. 2 Cu ocazia sfintei sărbători a Crăciunului, le doresc tuturor cititorilor mei zile senine alături de cei dragi şi să aibă credinţa că într-o bună zi suferinţa românilor va înceta în ţara asta, care va fi casă bună pentru toţi şi nu doar pentru o mână de derbedei care o batjocoresc. Crăciun fericit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu