Domnilor edili, viitorul copiilor nu se clădeşte cu borduri şi asfalt

În urmă cu două zile mi-a fost, pentru prima dată, cu adevărat ruşine că trăiesc în Câmpina, de altfel o zonă minunată, lăsată de Dumnezeu, dar batjocorită de oameni. Acest sentiment m-a încercat în repetate rânduri în vremea din urmă, atunci când am văzut măgăriile la care se pretează o seamă de politicieni locali butonaţi din telecomenzile potentaţilor zonei, însă parcă niciodată cu o asemenea intensitate.
Duminică, zeci de copii cu vârste cuprinse între 9 şi 12 ani, însoţiţi de părinţii lor, veniţi din mai multe zone ale judeţului, au participat la cupa pentru fotbal juvenil  organizată de Club Sportiv Municipal Câmpina la „baza sportivă“ din incinta Grupului Şcolar Petrol, eveniment dedicat memoriei celui care a fost cunoscutul antrenorul Gică Ionescu.  Am văzut acolo oameni care iubesc sportul, de la organizatori până la spectatori. Am văzut dorinţa de a le arăta copiilor un drum în viaţă. Am văzut părinţi mândri. Am văzut copii cu lacrimi în ochi, care simţiseră gustul înfrângerii.  Am văzut viitoarele caractere călite în bătălia sportivă. Totul într-un peisaj dezolant, rupt parcă din epoca medievală, unde veselia copiilor şi culorile vii ale tricourilor contrastau dureros cu cenuşiul unui teren de pământ, cu imaginea unei tribune care stă să cadă... 

Mi-a fost ruşine să văd copiii schimbându-şi hainele în ploaie, mi-a fost ruşine să aud glezne fragede trosnind în gropile unui teren desfundat, mi-a fost ruşine să aud comentarii ironice de genul „mai bine jucam pe maidan“ din partea oficialilor altor localităţi!!! Am fost, însă, mândru să aud aprecieri la adresa sportivilor noştri, care nu au făcut Câmpina de râs.
Am plecat de acolo cu gândul la mulţi dintre netrebnicii care vremelnic au ajuns în funcţii administrative de conducere şi care, de ani de zile, se ascund în spatele bordurilor,  al asfaltului şi a te miri căror concerte, instalaţii, hore, balcoane înflorite, cheltuind miliarde, în timp ce educaţia, sportul, cultura sunt înghiţite iremediabil de malaxoarele asfaltatorilor care ar turna bituum, dacă ar putea, şi peste mormintele mamelor lor, pentru câţiva arginţi din banul public.
Despre ce baze sportive, proiecte culturale educaţionale ori şcolare să vorbim, dacă marionetele publice ar fi în stare să facă sensuri giratorii şi pe calea ferată numai să îşi mulţumească stăpânii?!
Aceşti oameni ai deşertăciunilor vor învăţa, poate, într-o zi, că viitorul copiilor nu se clădeşte cu borduri şi asfalt pe străzile unor efemeri alegători, ci cu baze sportive şi programe educaţionale şi culturale, care să transforme individul de mâine în cel ce nu mai schimbă un vot pentru un litru de ulei şi un kilogram de zahăr.