Fotbalul local sau cine tranşează porcul la abator

Fără îndoială, evenimentul local cu cea mai mare audienţă la public care a avut loc săptămâna trecută a fost derby-ul fotbalistic dintre CSM şi Unirea, echipe care în acel moment erau primele două clasate în Liga I Prahova. În faţa a peste 1500 de spectatori, fotbalul câmpinean a arătat tot ce are el mai bun în acest moment. Desigur, nu voi face din această scriitură o cronică sportivă, pentru că nu este nici locul şi nici nu mă prea pricep la acest gen jurnalistic, ci mai degrabă am să aduc în prim plan o poveste din tribună, care mi-a dat de gândit.  Atât în timpul meciului, cât şi după fluierul de final, am auzit multă lume cu scaun la cap comentând defavorabil pe marginea propagandei pe care şi-o fac politicienii pe spinarea fotbalului. Nimic nou. Însă unul dintre comentarii, care se constituia, de fapt, într-o replică a unui microbist către altul, suna cam aşa: „Ce te faci, mă, că nu înţelegi? Aici e vorba de cine tranşează porcul la abator în alegerile de anul viitor! Crezi că ăstora le pasă de fotbal?”

Auzind o astfel de vorbă, recunosc că am stat pe gânduri câteva minute, să înţeleg cam ce a vrut să spună omul, pe care l-am identificat pe loc cu un personaj din romanul „Moromeţii”, când făcea legătura între porc, alegeri şi abator. Am înţeles că se referea la bătălia politicienilor pentru putere, care odată ajunsă şi în fotbal, îl dezgusta pe el şi pe amicii din jur. L-am auzit apoi vorbind despre rivalitatea politică, care a dat naştere unei rivalităţi sportive artificiale între cele două echipe de fotbal şi că fiecare ar avea un viitor strâns legat de anul electoral 2012. La un moment dat, am vrut să intervin şi să-i spun Morometelui şi interlocutorilor săi că, pe undeva, aveau dreptate, pentru că rivalitatea politică dintre Guran şi Tiseanu a adus artificial, în conturile celor de la Unirea, mulţi bani publici, care în alte condiţii nu i-ar fi primit niciodată, mărturie fiind şi faptul că în anii din urmă Unirea nu a primit nici o ceapă degerată de la primarul portocaliu. Aş mai fi vrut să-i spun că rivalitatea politică în cazul de faţă se manifestă de pe poziţii total diferite şi anume între un iubitor al fenomenului, care îşi cheltuieşte propriile resurse financiare de ani de zile şi un mim politic, dispus să finanţeze din banul public, în preajma campaniilor electorale, şi o cursă de melci, numai să iasă voturi. Pentru că una este să tranşezi la abator porcul crescut de tine şi alta să-l primeşti plocon pe masă, cu mărul în gură, fără să scoţi vreun leu din propriul buzunar.
Fluierul arbitrului a lăsat, însă, numai fotbalul să îşi spună cuvântul. Până la urmă asta este important.

P.S. Dincolo de spectacolul sportiv şi rivalitatea politică prost înţeleasă, derby-ul fotbalistic dintre CSM şi Unirea a adus în prim plan şi câteva aspecte care ar trebui să le dea de gândit celor care le girează cu numele lor, printre care şi acela că o bună parte a galeriei celor de la Unirea a înjurat şi scuipat după meci doi acţionari ai CSM care tocmai părăseau stadionul. Astfel de manifestări sunt cel puţin ruşinoase.

Resemnaţi de Ziua Indignaţilor

Duminică, 15 octombrie, am aşteptat cu interes protestul oamenilor din întreaga lume, chemaţi prin intermediul reţelelor de socializare să susţină mişcarea „Occupy Wall Street” sau Ziua Indignaţilor, iniţiată în SUA şi extinsă destul de rapid la nivel global.
De la bun început, ideea de a protesta împotriva celor care au condus lumea în pragul colapsului mi s-a părut excelentă, însă trebuie să recunosc că nu mă aşteptam la o reacţie de asemenea proporţii din partea cetăţenilor lumii.
Mişcarea care a generat Ziua Indignaţilor s-a extins cu repeziciune în peste 950 de oraşe din 82 de ţări din întreaga lume: Tokio, Seul, Jakarta, Melbourne, Sidney, Paris, Moscova şi alte oraşe din Mexic, Venezuela, Kenya, Africa de Sud. Mii de oameni au ieşit în stradă să-şi apere drepturile sub devizele „A venit timpul ca ei să ne asculte” sau „Puterile lumii muncesc doar pentru propriile beneficii, ignorând dorinţele majorităţii” sau „Pe 15 octombrie ne întâlnim în stradă pentru a iniţia schimbarea globală pe care o dorim. A venit timpul să ne unim”.
Chiar dacă mulţi dintre manifestanţi au ajuns în arestul poliţiei, sub acuzaţii mai mult sau mai puţin întemeiate, cred că important rămâne faptul că lumea se mişcă şi reacţionează, ceea ce nu se poate spune şi despre românaşii noştri (adică despre noi toţi), care au rămas încă o dată în afara umbrelei de cetăţeni ai lumii. Protestul de la Bucureşti s-a dovedit a fi o simplă întâlnire a unor tineri care erau prea puţin dispuşi să-şi ceară drepturile, o „răzmeriţă” de catifea, unde câţiva cetăţeni „indignaţi” de ceea ce li se întâmplă au decorat o jumătate de trotuar în Piaţa Unirii cu zeci de cartoane inscripţionate cu citate şi expresii celebre pe care le-au înfipt într-un gard viu. Sigur că o astfel de abordare reprezintă mai mult decât nimic, însă aşa stând lucrurile, nu trebuie să ne mai surprindă ce ni se întâmplă. Resemnată de Ziua Indignaţilor, societatea românească se îneacă în propria-i neputinţă, iar călăii ei de pretutindeni îşi freacă mâinile. Indiferenţa şi lipsa de reacţie a unei societăţi naşte, printre altele, şi abuzul de putere şi exemplele în acest sens sunt nenumărate. Unul dintre ele poate fi şi acela care s-a întâmplat zilele trecute în oraşul nostru.
Liberalii au iniţiat, la nivel naţional, o campanie (care a ajuns şi în Câmpina) gratuită de verificare a glicemiei şi a tensiunii arteriale în rândurile cetăţenilor, sub deviza „PNL are grijă de sănătatea ta”.

Ajunsă la Câmpina, caravana umanitară a avut succes pe loc în rândurile a sute de cetăţeni care au vrut să-şi verifice starea de sănătate fără să scoată vreun ban din buzunar, însă politrucii care deţin puterea în administraţia locală au trimis potera să „restabilească ordinea publică serios afectată” (în parcarea de la Carrefour) de pensionari (şi nu numai), care stăteau cuminţi, în ploaie, să-şi aştepte rândul.
Gestul politrucilor înscăunaţi pe veci (zic ei!) în funcţii la primărie, de a interzice activitatea caravanei sanitare pe domeniul public, nu a avut efectul scontat, pentru că de a doua zi ea s-a mutat într-un spaţiu privat, aducând un număr dublu de solicitanţi şi multă indignare din partea celor mulţi, pentru care sănătatea înseamnă altceva decât o flecăreală politică.
Administraţia Tiseanu s-a legat de faptul că liberalii nu au cerut explicit autorizaţie pentru o astfel de acţiune, chestiune cu care aş putea să fiu de acord, dacă nu aş cunoaşte zeci de cazuri în care se ridică construcţii şi se organizează fel de fel de bâlciuri stradale în Câmpina, pentru care nimeni nu cere autorizaţie. Desigur, o încălcare a legii nu se justifică cu o alta, dar nici deciziile discreţionare ale unei autorităţi nu trebuie iertate.

Suflete moarte

Pe cititorii de literatură în general şi mai cu seamă ai operelor marilor clasici, titlul scriiturii mele de azi îi poate duce cu gândul la naraţiunea semnată de Gogol. Faptul că am preluat una dintre sintagmele preferate ale lui Gogol nu este deloc o întâmplare, pentru că în „Suflete moarte” celebrul autor ne-a încântat spiritul cu personaje memorabile din epoca în care a trăit şi pe care azi le regăsim la tot pasul în societatea modernă.
Unul dintre eroii lui Gogol, Cicikov, despre care azi voi face vorbire cu un anumit scop, este un personaj fără substanţă, care este dispus la orice sacrificiu pentru a se menţine într-o funcţie publică călduţă, de dragul unor privilegii mărunte, în urma cărora să se simtă mai aproape de lumea bună. Iată cum îl descrie scriitorul pe Cicikov: „... Eroul nostru îndura totul, îndura cu tărie şi răbdare şi a îndurat mereu, până ce în sfârşit a găsit o soluţie să se menţină în slujba comunităţii. Trebuie spus că această slujbă fusese încă de mult obiectul tainic al gândurilor lui. Adeseori spunea cu un oftat: «Aici e de mine, între oameni din lumea bună. Şi ce cămăşi de olandă fină ar putea să-mi pice». Cicikov se gândea şi la un anume săpun franţuzesc, care făcea pielea nemaipomenit de albă, dând frăgezime obrajilor. Dumnezeu ştie cum se numea săpunul, dar după închipuirea lui el se putea procura fără doar şi poate numai de pe urma funcţiei de slujbaş al statului în vamă...”.
Aşa cum spuneam mai înainte, tipul de om pe care îl reprezintă personajul lui Gogol a ajuns azi la putere în societatea românească. Cicikov trăieşte în toate structurile statului, de cele mai multe ori sub chipul funcţionarului public şi, ceea ce este mai grav, al eternului candidat pentru o funcţie publică, care odată ce a simţit „parfumul săpunului franţuzesc” s-a transformat într-un suflet mort, pentru care nimeni şi nimic nu mai contează, în afara vieţii lui privilegiate de lefegiu al statului. El îşi urmăreşte scopul cu răbdare şi de cele mai multe ori nu suportă să fie criticat.
Zilele trecute, un astfel de personaj din administraţia locală, desprins parcă din naraţiunea lui Gogol, a organizat o conferinţă de presă la Primărie, cu scopul de a demonta dezvăluirile publicate în ziarul pe care îl conduc, cu privire la suspiciunile de nereguli găsite de Uniunea Europeană la proiectul Calea Dacia, finanţat din bani europeni. Omul a bălmăjit nişte explicaţii penibile, de pe urma cărora n-a aflat nimeni mare lucru, lăsând totuşi să se înţeleagă că dacă undeva există o greşeală, iar bugetul local va fi mai sărac cu aproximativ 10 miliarde lei vechi, ea nu s-a produs în totalitate la Primăria Câmpina, ci mai degrabă pe undeva pe la ministerul de resort.

Măi să fie! Stimabilul vrea să ne prostească! Păi oare  dumnealui a uitat că oamenii pe care îi conduce au întocmit caietul de sarcini al proiectului şi că tot ei sunt membrii comisiei care a stabilit cine câştigă licitaţia contestată acum de reprezentanţii forurilor europene? Controlorii europeni au scris negru pe alb că administraţia Tiseanu va fi sancţionată cu multe miliarde de lei vechi pentru nerespectarea prevederilor legale privind achiziţiile publice. Achiziţiile publice s-au făcut la Câmpina, iar din acest punct de vedere nu mai este loc de întors.
Interesant este şi faptul că, luat la bani mărunţi de ziarişti, în conferinţa de presă, pe marginea acestui subiect, personajul (Cicikov al nostru) s-a arătat mai iritat de scrierile mele din această rubrică decât de greşelile impardonabile pe care i le reproşează Europa. El avea treabă cu „izmenele... de firmă” aduse în discuţie în textele mele şi nu cu faptul că se va afla în situaţia să le explice contribuabililor de ce s-au dus 10 miliarde lei vechi pe apa sâmbetei. Nu mă mai miră nimic la acest personaj din administraţia locală, care l-ar putea înlocui cu succes pe Cicikov în romanul lui Gogol.
P.S. Intenţionat am evitat să folosesc în textul de mai sus numele personajului din administraţia locală, pentru a vă lăsa pe dumneavoastră, cititorii, să-l identificaţi. Nu este greu deloc.

Demagogii noştri nu seamănă cu ai lor

În ultimele zile am abandonat, oarecum, monitorizarea găinăriilor politico-administrative locale şI asta nu pentru că ele au scăzut în intensitate, ci mai degrabă pentru faptul că în Europa se întâmplă lucruri care ne pot afecta viitorul şi pe care vreau să le înţeleg în profunzime.
După cum se ştie, Olanda şi Finlanda au blocat aderarea României (de Bulgaria sunt prea puţin interesat) la Spaţiul Shengen, chiar dacă raportul care atestă pregătirea ţării noastre în acest sens a fost aprobat de Comisia Europeană şi votat de Parlamentul Europei cu o majoritate confortabilă. Puţini ştiu, însă, că pentru a se lua această decizie, trebuia girul unanim al Consiliului Europei, unde sunt reprezentate toate statele membre. Cu două opinii contra, Olanda şi Finlanda au răsturnat totul. Acum se pune întrebarea, la care n-am auzit să răspundă nimeni concret până în momentul de faţă, de ce tocmai Olanda şi Finlanda ne-au întors spatele? Am citit multe declaraţii de presă în ultima vreme, mai ales ale oficialilor europeni, pentru a înţelege ce se ascunde cu adevărat în spatele acestui refuz olandezo-finlandez. La un moment dat, eram tentat să cred că instituţiile corupte şi slăbiciunile economice româneşti, care generează valuri de imigranţi în căutarea unui loc de muncă, ar putea fi motivele principale ale blocadei impuse de cele două state. Chiar eram gata să accept valabilitatea acestor argumente, care de altfel reflectă realitatea românească, până într-o zi, când am citit printre rânduri declaraţiile unui europarlamentar britanic, care scoteau în evidenţă naţionalismul populist al unor formaţiuni politice olandeze şi finlandeze, ce au reuşit să impună „o astfel de decizie periculoasă” guvernelor celor două ţări. Mai simplu spus, Partidul pentru Libertate din Olanda şi Partidul Adevăraţilor Finlandezi (care împreună reprezintă mai puţin de două milioane de voturi în Europa) au reuşit să răstoarne deciziile guvernelor de la Haga şi Helsinki (şi în cele din urmă ale Consiliului Europei), care la rândul lor au acceptat compromisul de teama pierderii sprijinului parlamentar intern. Aşadar, două milioane de populişti, care nu suportă ideea unei Europe unite, au dat peste cap o decizie luată în numele a peste 500 de milioane de europeni. Concluzia mea după acest neînsemnat studiu de caz este că şi Europa civilizată are demagogii ei, iar consecinţele unei astfel de decizii în ceea ce priveşte spaţiul Shengen, lăsate la îndemâna unei minorităţi naţionalist-populiste, pot fi extrem de nocive pentru ideea de libertate a individului european.
Şi pentru că tot am vorbit despre demagogii olandezi şi finlandezi, să zăbovim acum, mai pe scurt, şi asupra celor de pe plaiurile mioritice.
Fosta ministresă a Educaţiei, Ecaterina Andronescu, vrea studenţi fără diplomă de bacalaureat. Nu înţeleg logica unei astfel de idei. Probabil singura ar fi aceea de a le oferi tinerilor absolvenţi de liceu o alternativă la varianta şomajului ori a emigrării.
Deputatul Florin Anghel figurează pe un „onorant” loc patru în topul naţional al parlamentarilor cu cele mai multe contracte cu statul. Probabil că de aici urmează să vină şi bunăstarea celor care l-au ales, pentru că altfel nu văd de unde se naşte „parteneriatul” dintre un astfel de politician şi votanţii săi.
Administraţia Tiseanu ţine în „priză”, pe spatele bugetului local, o lungă listă de asistaţi social, pe care nu pare dispus să-i supere până la alegerile de anul viitor. Mai mult de atât, prin „Câmpina medievală” se aude că diverşi indivizi politici mărunţi se ocupă exclusiv ca aceşti asistaţi social să primească constant sarsanale cu cele trebuincioase. Mă îndoiesc că grija faţă de semeni îi împinge la astfel de gesturi umanitare.
Ultimul târg de bunătăţi, care a avut loc în primul week-end al lunii octombrie, a fost parcă ceva mai decent decât altă dată (iată că sunt folositoare şi criticile noastre). Cu toate astea, se vede de la o poştă că organizatorii (ştiţi dumneavoastră, cele două cuconiţe „agreate” de primarul Tiseanu) nu sunt atenţi la detaliile care deranjează cetăţeanul, cum ar fi parcarea maşinilor în zona de promenadă. Şi aici nu mă refer numai la cele ale locatarilor riverani, rămase aiurea într-un spaţiu oferit în exclusivitate pietonilor, ci mai ales la autoturismele, ATV-urile şi autoutilitarele târgoveţilor de ocazie, care treceau de bariera restrictivă plasată în zona hotelului Muntenia fără ca nimeni să-i oprească. Poliţia locală a lipsit cu desăvârşire, ocupată fiind probabil cu împărţitul ziarelor în care şeful lor, primarul Tiseanu, se laudă pe banii noştri (60 de milioane de lei lunar, adică şase salarii ori şase pensii decente!!!).
După cum se poate observa, demagogii Europei nu seamănă deloc cu ai noştri. În timpul în care ai lor urmăresc scopuri înalte, ai noştri se ocupă tot de găinării.

Europa şi dubioşii locali

Zilele trecute, cotidianul de răspândire naţională „Adevărul” mi-a publicat un editorial în care am făcut vorbire despre unul dintre motivele pentru care cred că suntem azi în rahat  (şi aici mă refer la naţiunea română), într-o ţară întârziată, condusă de baroni locali, instituţii corupte, foşti securişti şi comunişti. L-am citat în acel editorial pe Neagu Djuvara care susţine într-o carte-document, „Un secol cu Neagu Djuvara”, că şi azi, după 21 de ani de la revoluţie, clasa politică din România este şantajată de fiii nomenclaturiştilor comunişti şi de relicvele fostei securităţi, implantate în multe zone ale mediului de afaceri. Djuvara spunea că ne trebuie două generaţii pentru a scăpa de astfel de păienjeni, după care România se va întrema, dacă printre altele viitorii guvernanţi şi preşedintele republicii vor înţelege că pilonul de bază al unei societăţi este educaţia şi moralitatea: „Viitorii guvernanţi români, preşedintele republicii, să creeze un fel de jurământ al învăţătorilor, pentru că învăţătorii trebuie să-i reînveţe pe copii că furtul este o crimă şi că face parte dintre cele zece păcate fundamentale. Dacă vor fi câteva generaţii care de când au 7 ani şi până la maturitate vor învăţa că furtul este cel mai mare păcat, România se va schimba. În momentul de faţă nu toată lumea, dar majoritatea celor care au puţină putere fură” mai spune Djuvara.
Nu ştiu dacă Neagu Djuvara are sută la sută dreptate când dă asemenea verdicte, însă ştiu că astfel de oameni la care face referire, există în toate straturile sociale şi încă fac mult rău acestei naţii. Ei sunt, de exemplu, dubioşii pe care Europa îi arată cu degetul în cazuri concrete. Ultimul caz de acest gen, cu influenţă pe plan local, este cel apărut acum câteva zile pe fluxurile de presă, unde administraţia Tiseanu este suspectată de Comisia Europeană pentru nereguli privind achiziţiile publice în proiectul de modernizare a Căii Dacia, finanţat din fonduri europene. Din câte se pare, dubioşii noştri locali s-au urcat pe grămada de euroi, au crezut că lumea e a lor şi că nu-i întreabă nimeni de sănătate. Ei, uite că iarna nu-i ca vara, iar Comisia Europeană nu este Consiliul Local (unde se votează cu telefonul la ureche) şi s-ar putea ca unii dintre dubioşi să dea cu subsemnatul pe la forurile europene, aşa cum nu au făcut-o niciodată în faţa autorităţilor autohtone.
Sigur că nu-mi doresc ca acest proiect de utilitate publică să aibă de suferit, pentru că, în fond, el ne este de ajutor tuturor, însă îmi place să văd şi să cred că în lumea asta mai există puţină dreptate.
Într-o zi am să vă spun povestea reală a acestui proiect (Calea Dacia) despre care, în repetate rânduri, primarul Tiseanu a afirmat că este unul de suflet pentru el. Ea ar putea deveni un roman de succes, cu intrigi profunde în sfera politicului, a administraţiei, justiţiei şi a mediului de afaceri. Până atunci, să lăsăm Europa să-şi facă treabă, iar pe dubioşi să le tremure izmenele de... firmă.

P.S. Săptămâna trecută, la secţia de pediatrie a Spitalului Municipal Câmpina au sosit în „inspecţie” prin saloane o grămadă de gândaci de bucătărie. Câţiva părinţi care stăteau la căpătâiul copiilor internaţi au filmat cu telefonul imagini grăitoare în acest sens. Probabil că politrucii care administrează oraşul sunt preocupaţi cu licitaţiile publice, unde sunt în joc mulţi bani şi nu mai au timp să monitorizeze „vizitele” gândacilor în paturile copiilor bolnavi.

„Câmpina Medievală”, o sărbătoare fără blazon

Zilele trecute am asistat la festivitatea de deschidere a  serbărilor de toamnă ale oraşului, „intitulate”  (vorba lui Garcea) de autorităţi „Câmpina Medievală”. Manifestarea copiată absolut jenant de edilii noştri (ori de cine le bagă astfel de idei în cap) din cultura locală a altor oraşe româneşti cu tradiţie în acest sens, a lăsat un gust amar multor câmpineni iubitori ai obieciurilor şi culturii autentice locale.
Sâmbătă, 17 septembrie, pe o scenă amplasată în centrul civic, am urmărit preţ de câteva minute o poveste ieftină de cabaret, cu prinţese, cavaleri şi o armură de recuzită agăţată într-un par pe un colţ de scenă, unde câţiva politruci complet rupţi de realitate şi-au ridicat „fustiţele” în faţa celor aproximativ 150 de privitori chemaţi de acasă să îi aplaude.
În imediata vecinătate a kitsch-ului pus în scenă de aceşti cavaleri ai tristei figuri, târgoveţii (câmpinenii) s-au arătat mai degrabă interesaţi de mititei, cârnaţi, bere şi suveniruri, sancţionând astfel regia unui spectacol politicianist previzibil.
Ceea ce ar fi putut reprezenta o parte cât de cât lăudabilă a acestei sindrofii plătită cu mulţi bani publici şi anume decernarea unor premii pentru elevii şi profesorii care au obţinut rezultate notabile la diferite concursuri pentru şcolile câmpinene, am aflat (din mai multe surse credibile) că a fost, de fapt, un simplu clişeu politic, folosit de cei de la putere şi în alte localităţi din judeţ, aşadar nimic din suflet, ci doar din interes.
„Câmpina Medievală” (şi aici mă refer în exclusivitate la scurta festivitate de deschidere) a avut şi momente vesele, care se pot încadra perfect la rubrica Caţavencilor - „Din puţul gândirii” -, cum ar fi acela în care primarul Tiseanu l-a recomandat pe Ovidiu Cord un „sprijinitor din umbră” (de ce din umbră şi ce a sprijinit nu am aflat), iar omul de afaceri, care este şi consilier judeţean, ne zâmbea complice din spatele ochelarilor de soare ca într-un tablou de Grigorescu. Sau acela în care consilierul local Dan Telegescu a fost prezentat drept proaspăt radioamator „receptor” (unii au înţeles „difuzor portocaliu”, ceea ce a creat o confuzie totală) şi nu în cele din urmă o altă perlă a primarului, prin care a vrut să arate că manifestarea nu este politizată (probabil că a vrut să spună pedelizată, că altfel nu înţeleg logica), argumentând că pe scenă sunt şi reprezentaţi ai altor partide, nu doar ai PDL.
În altă ordine de idei, „Câmpina Medievală” a adus din nou în prim-plan cârnăţăria înşirată de-a lungul bulevardului Carol I (o sursă constantă de nervi pentru toţi locuitorii din zonă), care paradoxal, cred că a fost singurul element autentic al unui târg de provincie din epoca evului mediu, despre care prin cărţi se povesteşte că „atmosfera de tavernă plutea în aer împrăştiind toate mirosurile mai mult sau mai puţin îmbietoare”.
Cu unele excepţii (concertele trupelor The Sixteens, Compact, Voltaj, unde am văzut multă lume), găselniţa autorităţilor care anul acesta s-a numit „Câmpina Medievală” cred că va rămâne o sărbătoare fără blazon, o copie de prost gust al cărei simbol poate fi imaginea unei armuri de cavaler agăţată într-un par, pe un colţ de scenă.

P.S. 1 Am aflat cu plăcere că scriitura de săptămâna trecută din această rubrică, referitoare la faptul că administraţia Tiseanu a hotărât să oblige elevii de clasa a XII-a să înoate la bazinul construit de ministresa Udrea, a făcut valuri printre politrucii locali. Din câte se pare, prima măsură ar fi fost aceea de a include în proiectul „la scăldat, obligatoriu” şi elevii din şcolile generale. În lipsa unei alte strategii, e bine şi atât.
P.S. 2 Primii doi culturnici ai oraşului, Dulă şi Bondoc, au însoţit zilele trecute ansamblul folcloric „Ghiocelul” într-o deplasare în Bulgaria. Curiozitatea m-a împins să ştiu în ce calitate au plecat cei doi colonei în această excursie şi am aflat pe surse că ar fi fost trimişi special de administraţia Tiseanu să urmărească grupul de dansatori asupra căruia plana suspiciunea că ar intenţiona să ceară azil politic dincolo de Dunăre. Eu unul nu cred un asemenea scenariu hazliu şi tocmai de aceea susţin că bravii oşteni PDL-işti au făcut această deplasare „obositoare” numai din dorinţa de a reprezenta oraşul cu cinste şi devotament.

Oul de aur din clocitoarea portocalie

Vă mărturisesc că am auzit la viaţa mea multe aberaţii zămislite de creierele odihnite ale politrucilor, însă parcă noua găselniţă a administraţiei Tiseanu, de a obliga elevii de clasa a XII-a să meargă la „scăldat” în bazinul construit de ministresa Udrea, le întrece pe toate.
Ameninţaţi acum, mai mult ca niciodată, de perspectiva pierderii alegerilor locale din 2012 şi deci a puterii, edilii (mai ales cei portocalii) caută cu disperare orice vot în plus, chiar şi în rândul copiilor sau, mai exact, al tinerilor care în momentul de faţă sunt încă pe băncile şcolii, iar în marea lor majoritate nu au împlinit 18 ani.
Sigur, să vrei să te voteze tineretul nu este ceva în neregulă, chiar şi pentru politrucii locali, care în ultimele mandate nu au făcut mare lucru pentru generaţia de mâine a societăţii câmpinene, însă a te folosi de funcţii administrative şi de bunuri publice pentru a trimite forţat elevii „la scăldat” în ideea că ei, pentru asta, te vor vota, este cel puţin o tâmpenie.
Dar să vedem cum stau lucrurile şi dacă raţionamentul meu cu privire la politicianismul cu iz electoral este corect.
La sfârşitul săptămânii trecute (vineri, 9 septembrie), am aflat din surse sigure că primarul Horia Tiseanu i-a convocat pe directorii de licee la o şedinţă care, la prima vedere, părea una strict informativă, cu privire la începerea noului an şcolar. Ceea ce, însă, trebuia sa fie un schimb de păreri între câţiva responsabili cu educaţia miilor de copii din şcoli, s-a transformat, se pare, într-o şedinţă „operativă”  patronată de primar, care le-a cerut directorilor, fără niciun drept, să introducă în programa şcolară a elevilor de clasa a XII-a câte o oră obligatorie de înot pe săptămână. Surse autorizate din sistemul de învăţământ local susţin că cererea edilului portocaliu i-a lăsat cu gura căscată pe conducătorii liceelor, care au încercat să-i explice politrucului că o astfel de decizie este aproape imposibil de pus în practică, având în vedere că introducerea unei noi discipline în programa şcolară ţine exclusiv de apanajul Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi că, în plus de asta, chiar dacă s-ar găsi o formulă de compromis pe plan local, ar fi greu de aplicat cu două-trei zile înainte de începerea şcolii.
Dat peste cap de reacţia oarecum potrivnică a profesorilor, Tiseanu s-ar fi înfuriat de mama focului şi le-ar fi aruncat în obraz faptul că de-a lungul timpului a făcut multe pentru şcoli (de parcă nu era de datoria lui!), iar acum ar fi cazul să i se întoarcă „politeţurile”, că deh, se apropie campania electorală.
Din câte se pare, directorii de licee au înghiţit găluşca portocalie, iar zilele acestea ar urma să se pună în practică ideea „genială” a primarului. O idee care nu respectă legea, are toate şansele să bulverseze programul elevilor şi al profesorilor şi este totalmente discreţionară, din moment ce se referă doar la cei aproximativ 600 de elevi care anul viitor vor împlini 18 ani şi vor avea drept de vot.
Dar ce mai contează o anomalie în plus în sistemul public, atunci când vine vorba de păstrarea cu orice preţ a puterii şi, implicit, a privilegiilor?!
Aşadar, cei 600 de elevi cu drept de vot în anul electoral 2012 reprezintă, de fapt, oul de aur din clocitoartea portocalie a administraţiei Tiseanu, pentru că altfel nu se explică cum de nu s-au gândit politrucii să organizeze cursuri de înot pentru toţi elevii de liceu şi chiar de şcoală generală, dacă tot vor să lase impresia că îi preocupă sportul de masă. Şi încă ceva. Sunt curios să aflu care va fi reacţia tinerilor de 17-18 ani (adolescenţilor), prin definiţie rebeli la vârsta asta, obligaţi să facă ceva ce poate nu au chef să facă. Convins fiind că înotul este benefic pentru sănătatea omului, eu îi sfătuiesc să meargă la bazin (obligaţi sau nu), iar atunci când va veni vremea, să voteze cum le dictează conştiinţa.