Întoarcere în timp

Când scriu aceste rânduri a zecea zi de protest a românilor împotriva regimului Băsescu este pe sfârşite. Frigul pătrunzător nu i-a împiedicat pe unii dintre concetăţenii noştri să-şi ceară în continuare dreptul la o viaţă mai bună. Parcă din ce în ce mai mulţi şi mai hotărâţi să nu renunţe, revoluţionarii de azi seamănă tot mai mult cu cei din decembrie 1989. Aceeaşi stare de spirit, aceleaşi probleme, aproape acelaşi limbaj şi ceea ce este de neconceput, după 22 de ani de la căderea dictatorului Ceauşescu, autorităţile statului nu sunt cu mult schimbate în mentalitate când vine vorba de libertatea de opinie.
În toate aceste zile mi-am exprimat activ părerile faţă de ceea ce se întâmplă în societatea noastră, atât pe reţelele de socializare, cât şi pe stradă, în mijlocul evenimentelor. În puţinul timp rămas liber, târziu în noapte, am recitit pasaje întregi prin care minţi luminate au descris, cu subiectivismul de rigoare, revoluţia din 1989, tocmai pentru a înţelege mai bine ceea ce se întâmplă azi.
Redau în continuare câteva paragrafe în acest sens din scriitura de atunci a celui care a fost Octavian Paler: „Eram încredinţat că revolta de la Timişoara va avea soarta celei de la Braşov. Şi asteptam, îngrozit, să aud  că, încă odată, teroarea a fost mai puternică decât deznădejdea. De cum se însera, mă repezeam să ascult «Europa liberă». Fantastica presiune psihologică în care ne găseam cu toţii se simţea şi în vocile, mai precipitate acum, ale crainicilor şi comentatorilor. Mă culcam târziu, după ce auzeam ultimele ştiri. Şi de fiecare dată, chinuindu-mă să adorm, mă întrebam ruşinat: «Bine, dar noi ce facem? Vom tăcea şi acum?» Mă urmărea ţipătul sfidător al unei femei care le strigase la Timişoara în stradă, celor care îndreptaseră mitralierele spre mulţimea răsculată: «Trageţi măăă! Şi voi sunteţi români!» Clănţănitul mitralierei acoperise sau retezase ţipătul. Şi noi eram români. Noi care tăceam.
Într-o cameră la mansardă, unde ne-am retras ca să ne ferim de eventualele microfoane, am schiţat atunci în casa unui prieten, viitor «ambasador al golanilor» la Paris, un protest cu intenţia de a-l propune şi altor intelectuali să-l semneze. Amicul meu mi-a spus că sondase terenul şi că vor fi mulţi de acord. Mi-a şi dezvăluit câteva nume. Aceasta se întâmpla în 20 decembrie 1989 seara. La un moment dat, soţia prietenului meu a dat buzna pe uşă şi ne-a chemat, gâfâind deoarece urcase scara în fugă: «Veniţi la televizor. S-a anunţat că vorbeşte Ceauşescu». Calm, trăgând din pipă, amicul a zis: «Dă-l dracului!» Apoi s-a ridicat şi a mormăit ca pentru sine, hai totuşi să vedem ce spune nenorocitul ăsta. În 21 decembrie dimineaţa, în aceeaşi cameră de la mansardă, am definitivat textul. Venind spre casă a trebuit să merg pe un traseu ocolit. Miliţienii goleau străzile din centru. Mi-a trecut prin minte că se regiza o contrademonstraţie, în care bucureştenii să fie puşi să se dezonoreze, condamnând revolta «huliganilor» de la Timişoara şi m-am întors foarte demoralizat. Pe la amiază am auzit soneria la uşă. Era vecina mea. Mi-a întins un plic şi mi-a zis să am grijă de cheile casei dacă nu se mai întoarce. Nu înţelegeam nimic.
Am întrebat-o unde se duce şi mi-a răspuns albă ca varul: «La revoluţie». (...) În faţa Teatrului Naţional erau mai multe rânduri de tineri, cu lumânări în mâini. Fete şi băieţi. Dădeau, în întuneric, impresia unui cor antic, de o tragică nobleţe. Dar ceea ce spunea corul contrasta violent cu această solemnitate: «Ceauşescu, cine eşti? Un cretin din Scorniceşti». A fost singura dată când am avut puterea să zâmbesc în seara aceea însângerată”.Nu vi se pare că este vorba despre acelaşi film, poate puţin cosmetizat şi că ceea ce se întâmplă azi nu este decât o întoarecere în timp?
Nici la Câmpina lucrurile nu sunt cu mult diferite faţă de acum două decenii. Oraşul este condus de o mână de indivizi care sub masca bunelor intenţii îşi fac mendrele pe spinarea noastră, nivelul de trai a scăzut dramatic, iar libertatea de a spune ce gândeşti a rămas doar o însuşire excentrică a unei minorităţi de indivizi curajoşi monitorizaţi îndeaproape de autorităţi.
Iată cum descria revolta din 1989 a câmpinenilor, în jurnalul său, profesorul Constantin Trandafir: 
„Sâmbătă, 23 decembrie 1989. [...] Nu pot să stau în casă, ies, nimeni pe stradă. Numai la colţul dinspre ABC, în faţa hotelului Muntenia e prietenul Râncu, profesor de istorie, galben ca ceara, înspăimântat de ceea ce se petrece în ţară, zice el că nu-i corect aşa ceva, că se va termina urât de tot, se va întoarce «El» şi va fi prăpăd. Pun frica asta a lui pe seama unei gene originare... La Primărie nu mă duc, aflu că e tulbureală mare, să se organizeze, ce şi cum, să pună mâna pe conducere. Compun şi un Apel care se «dă» la difuzoare, Comitetul Orăşenesc Provizoriu, militari, gărzi patriotice, muncitori, funcţionari, intelectuali. Aş vrea să mă întâlnesc cu Sandrino, ajung până pe strada Mărăşeşti, figuri necunoscute. Mă opresc la Ileana, comentăm şi «servim» vişinată. Se vehiculează nume ca Motorca, Horeangă, Bercăroiu, Severin, «Capone», Fălcuţă, Petrescu, Cercel şi alţii pe care nu-i cunosc. «Prietenul» meu, tovarăşul Paraschiv, primarul, este mătrăşit”.Azi, în 2012, povestea aproape că se repetă, doar povestitorul s-a schimbat. Luni, 16 ianuarie 2012. O mână de tineri sub 20 de ani au iniţiat pe Facebook un curent de opinie favorabil protestelor organizate la nivel naţional. Ideea a prins foarte repede şi peste 500 de oameni au promis sprijinul. Prezent aproape non stop pe acest site de socializare, primarul portocaliu Tiseanu a luat act cu siguranţă de iniţiativa tinerilor, dar mai ales de amploarea ei. Marţi, 17 ianuarie 2012. Unul dintre tinerii care a lansat pe Facebook ideea protestelor a fost ridicat de autorităţi şi luat la întrebări. Între timp, zvonul că vor exista mişcări de stradă şi în Câmpina a făcut înconjurul oraşului. La prânz, în zona pieţei (acolo unde se pune ţara la cale), se discuta intens despre manifestaţie. Seara, la ora 18.30, s-a adunat lume multă în piaţeta de la Ceas. După mine, aproximativ 300 de cetăţeni. Foarte mulţi tineri, destul de mulţi oameni activi şi puţini pensionari. Dotaţi cu tot felul de mesaje scrise, oamenii au început să strige împotriva regimului, înconjuraţi de forţele de ordine prezente într-un număr impresionant. Peste 100 de jandarmi, poliţişti şi pompieri, toţi acompaniaţi de şefii lor. Prezenţa acestei adevărate armate a avut un impact emoţional destul de mare asupra unora dintre protestatari, care din spirit de frondă au început să se agite mai mult decât era cazul. În jurul orei 19.00, protestatarii s-au deplasat încolonaţi pe trotuar către sediul PDL, flancaţi din toate părţile de jandarmi. Maşinile de poliţie mişunau în toate direcţiile, iar politrucii portocalii, bine ascunşi pe după colţuri, transmiteau în direct prin telefon şefilor tot ceea ce se întâmplă, cu lux de amănunte. Ajunsă în faţa sediului PDL, coloana protestatarilor a strigat lozinci anti Băsescu şi de mai multe ori refrenul de acum preferat al românilor «Ieşi afară, javră ordinară». Nimeni nu era absolut sigur în ce măsura invitaţia era adresată preşedintelui ori primarului Tiseanu. Cert este că au fost şi câteva voci care au pomenit numele primarului, însă destul de timid. După 15 minute, coloana pestriţă şi-a fixat drept ţintă sediul Primăriei şi filmul a fost aproape identic. Manifestaţia s-a încheiat în jurul orei 20.30 cu un mic incident. Unul dintre protestatari a dat foc unei hârtiuţe (format A4) cu chipul lui Băsescu, iar şeful de dispozitiv al Jandarmeriei, un maior căruia nu-i reţin numele, a avut momentul său de glorie, ameninţându-l pe cetăţean că pune tunurile cu apă pe el. În replică, toţi cei de faţă i-au „urat” diverse. Miercuri - joi, 18-19 ianuarie 2012. Primarul portocaliu Tiseanu, văzând că în oraşul lui paşnic lumea este totuşi nemulţumită, a luat foc acuzând opoziţia că a manipulat manifestaţia. Obsedat de liberali, Tiseanu a creat o întreagă polemică pe Facebook, în urma căreia a ieşit din nou şifonat. Şi asta doar pentru faptul că trei sute de cetăţeni i-au strigat oarece vorbe dulci pe la fereşti. Între timp, am aflat că mulţi alţi tineri au fost luaţi la întrebări de autorităţi (aşa, preventiv), unii pe acasă, alţii pe la şcoală, iar efectul s-a văzut imediat. Zona libertăţii de opinie de la ceas a fost din ce în ce mai goală. În aceste condiţii, mă întreb ce fel de caractere clădim pentru viitoarea societate şi dacă nu cumva o astfel de atitudine faţă de tinerii noştri şi în general faţă de oamenii care au opinie nu ne condamnă la o perpetuă întoarcere în timp?!

Românii au aruncat tăcerea

Îmi este greu să comentez ce s-a întâmplat în ultimele zile în România noastră. Ţara fierbe sub presiunea poporului nemulţumit, care a erupt dintr-o dată ca un vulcan în mijlocul unui cimitir al laşităţii.
În 1989, scânteia revoluţiei a fost pastorul reformat Laszlo Tökes, iar azi flacăra s-a aprins odată cu umilirea paramedicului arab Raed Arafat, personaj care s-a transformat în câteva zile într-un simbol pentru români. Cu siguranţă Arafat nu este singurul exemplu pozitiv din ţara asta, însă cei care au ieşit în stradă să-i apere demnitatea s-au regăsit în nedreptatea la care a fost supus acest om şi atunci apele răbdării au ieşit din matcă.
Ceea ce a început destul de timid, ca un protest de susţinere a serviciului public SMURD şi a întemeietorului acestuia, Raed Arafat, s-a transformat foarte repede într-o amplă manifestaţie de protest la nivel naţional împotriva actualei guvernări, care a ajuns să aibă accente dramatice în Bucureşti, unde din păcate am asistat la confruntări violente între o parte a protestatarilor şi jandarmi. Regretabilă şi condamnabilă situaţie.
Partea bună este însă faptul că după 22 de ani de la căderea lui Ceauşescu, românii au aruncat cât colo tăcerea de mormânt care îi îmbrăţişa de ani de zile, ieşind în stradă să-şi ceară drepturile, ceea ce după mine demonstrează că nemulţumirile lor nu se raportează doar la actualul regim politic, ci la întreaga clasă conducătoare a ţării, care şi-a arătat nepriceperea, nesimţirea şi uneori chiar reaua credinţă în ultimele două decenii. Tocmai de aceea cred că manifestaţiile din aceste zile nu pot fi condamnabile (cu excepţia actelor de violenţă provocate sau nu), pentru că odată ce se va fi terminat acest nou episode dramatic din istoria noastră, politicienii trebuie să înţeleagă că poartă toată răspunderea faţă de ceea ce s-a întâmplat şi că de aici înainte vor fi obligaţi să ţină seama cu adevărat de viaţa şi nevoile oamenilor. Altfel, istoria se va repeta.
Faţă de ceea ce se întâmplă în acest moment în ţară îmi este dificil să mai aduc în discuţie ce mi se întâmplă mie, aici la Câmpina, în calitate de jurnalist incomod. Şi totuşi, o fac, pentru că acest subiect are legătură libertatea de expresie şi cu dreptul garantat de Constituţie, de a ne spune opinia într-o ţară democratică membră a Uniunii Europene, care pentru o bună parte dintre politrucii aflaţi azi la putere (în cazul meu cei locali) a devenit o ameninţare care trebuie anchetată. Pe scurt, zilele trecute m-am trezit că sunt anchetat penal în calitate de ziarist pentru insultă şi calomnie. Consilierul local PDL Viorel Bondoc mi-a făcut plângere penală şi mă vrea judecat pentru că am avut curajul să le spun, lui şi celor de la putere, ce gândesc despre ei şi modul lor de a face politică şi administraţie în Câmpina. Vor să-mi închidă gura şi au găsit această cale, care îmi aminteşte de practicile legionare similare din timpul lui Horia Sima şi de perioada stalinistă şi poststalinistă în care libertatea de opinie era doar un vis. Vă mărturisesc că nu mă sperie acest gen de intimidare, ba dimpotrivă, mă îndârjeşte şi am să lupt cu ei aşa cum au făcut-o şi alţii înaintea mea, pentru dreptul de a spune ce gândesc în oraşul şi ţara mea.
Fidel moto-ului rubricii mele (vezi mai sus), nu am calomniat şi nu voi calomnia niciodată pe nimeni, pentru că nu îmi permite nici meseria şi nici educaţia pe care am primit-o. Spun doar adevărul, care supără. Recunosc că sunt scârbit de tot sistemul ăsta nenorocit, însă nu mă las, pentru că vreau să-i ofer copilului meu şansa la un viitor mai drept.
Am fost chemat la poliţie să dau declaraţii şi din păcate nu pot spune (deocamdată nu am voie) ce conţine plângerea penală a acestui Bondoc, însă vă asigur că este vorba de acuzaţii complet neserioase şi nefondate, demne de pâra unui copil dintr-o clasă primară. Cam aşa vrea acest soldat portocaliu să mă înfunde pe mine! Este evident că o astfel de penibilitate nu are decât scopul de a mă şicana şi intimida, însă astfel de tertipuri, care nu au nicio legătură cu statul de drept ori libertatea de opinie, nu mă vor determina să nu mai critic ceea ce este de criticat. Deocamdată atât. Promit să vă ţin la curent cu evenimentele pe parcursul anchetei.

P.S. Le mulţumesc celor care, aflând despre marea ispravă a soldatului portocaliu Bondoc, s-au arătat solidari cu mine. Aproape toţi m-au sfătuit să am răbdare, că va sosi în curând şi timpul adevărului.

Pariu pe un porc

Zilele optimiste de sărbătoare au trecut ca un vis. Acum, după Sfântul Ion, ne întoarcem fiecare la grijile şi obsesiile lui cotidiene, care ne schimbă viaţa fără să vrem.
La trecerea dintre ani, nu mi-am făcut planuri măreţe, dar am promis, printre altele, propriei conştiinţe, că am să fiu mai drept, atât în viaţa personală cât şi în cea publică, în semn de respect pentru cei care au aşteptări de la mine. Nu ştiu dacă voi reuşi să merg de unul singur pe acest drum dificil, care traversează o societate fără morală, dar am să încerc fără rezerve. Nu îmi reproşez multe dintre cele săvârşite în vremea din urmă, însă au fost situaţii (aici mă refer în primul rând la activitatea publică) în care am fost uneori părtinitor şi alteori prea aspru cu oameni care nu sunt cu nimic mai răi ori mai buni decât alţii. Poate vă întrebaţi ce m-a determinat să îmi fac autocritica acum, la început de an. Răspunsul este simplu: sunt foarte mulţi oameni care cred în vorbele şi în raţionamentele mele şi nu vreau să-i dezamăgesc. Ei trebuie să înţeleagă că atunci când greşesc (şi se întâmplă, că doar sunt şi eu om) am tăria să recunosc acest lucru şi că nu fac greşeli din rea credinţă ori interese meschine.
După gândurile de început ale noului an, să revenim la întâmplările petrecute în ultima vreme în fascinanta noastră urbe. Vrând-nevrând, ele sunt legate de cei aflaţi la putere, care îşi fac de cap ori de câte ori au ocazia, pentru că au pâinea şi cuţitul în mână. Drept e că mai cu perdea în ultima vreme, pentru că se apropie alegerile şi succesul lor nu este garantat, aşa cum speră unii dintre ei, indiferent de câţi bani ai dispune.
Să dăm pe repede înapoi şi să vedem ce s-a întâmplat în perioada sărbătorilor. Înainte de Crăciun, armata portocalie locală a împărţit un număr record de pachete către populaţie. Se zice că aproximativ 2500. La prima vedere un gest frumos, creştinesc, dar dacă facem un simplu calcul (să zicem că fiecare pachet a costat minim 25 de lei), ajungem la concluzia că băieţii ăştia „sărăcuţi” au cheltuit peste 600 de milioane lei vechi. Păi, mă gândesc eu, de unde să fi avut ei atâţia bani, din moment ce, în marea lor majoritate sunt lefegii ori pensionari?!
Tot în perioada Crăciunului, „boierii” portocalii şi simpatizanţii lor din administraţia publică locală, în frunte cu edilul şef, au găsit de cuviinţă să organizeze ultima şedinţă de Consiliu Local din 2011 undeva la o vilă pe Valea Doftanei. Şi ce să vezi: porcul la proţap şi vinul au picat plocon de la doi afacerişti locali, abonaţi la lucrări publice, care ar fi pierdut un pariu cu edilii, în sensul că au depăşit cu mult finalizarea unor lucrări plătite cu miliarde din bani publici. Adică în loc să-i sancţioneze în consecinţă pe afacerişti pentru nerespectarea clauzelor contractuale, „boierii” se ţin de pariuri pe spinarea contribuabilului plătitor de taxe şi impozite nesimţite, votate tot de ei. Păi dacă tot au ei apetenţă pentru astfel de chermeze cu plocon, nu cumva ar trebui să pariem şi noi tot pe un porc că nu vor mai pupa alt mandat în viitoarea legislatură?

P.S. De la o vreme, s-a lăsat o tăcere suspectă în ceea ce priveşte proiectul de modernizare Calea Dacia. Surse credibile m-au informat că sancţiunea de 10 miliarde de lei vechi pe care trebuie să o plătească administraţia din bugetul local a rămas în vigoare şi trebuie obligatoriu onorată şi, mai mult decât atât, că în urma unui alt control, efectuat de reprezentanţii Comisiei Europene, s-ar fi găsit ceva fisuri pe la pilonii de susţinere deja ridicaţi. Din câte se pare, lucrărilor vor fi din nou întârziate şi nu este exclus să se lase şi cu alte sancţiuni. Deh, aici nu mai merge cu porcul la proţap! Voi reveni cu noi amănunte.

Cu ce ne-am ales în 2011

Se încheie anul şi în subconştientul fiecăruia dintre noi, truditori ai pământului care ne-am înghiţit nevoia de a exista ca pe un hap împotriva deziluziilor oferite de o societate tot mai greu de suportat, îşi face loc o întrebare: cu ce ne-am ales?
Cel mai probabil, în calitate de cetăţeni, cu o doză semnificativ mai mare de stres şi umilinţă în comparaţie cu anii precedenţi. Iată un exemplu în acest sens, care mă scuteşte de orice alt comentariu:

Scrisoarea unui fiu ajuns în pragul disperării

În ziua de 15 decembrie 2011, la recomandarea unui medic stomatolog, mi-am dus mama (79 ani) la secţia de chirurgie maxilo-facială a spitalului judeţean Prahova. Acolo am cunoscut un impostor deghizat iî medic: Nenovici Aurel. Înainte de orice... şpagă 800 RON! A urmat o aşa zisă operaţie şi înca una, având ca rezultat deteriorarea vizibilă a stării de sănătate a mamei mele.  In 7 zile nu am putut  scoate de la el decât: "e de rău", "nu-mi place", "n-arată bine". Un om cu care nu se putea  comunica. In cea de a 7-a zi infecţia mamei mele se indrepta spre torace. Am aşteptat vizita "medicului" de la 8:00 la 14:00. Văzând că nu vine am urcat în biroul lui şi ... n-o sa credeţi, stătea aplecat asupra unei cărţi de numerologie, lângă o stivă de bilete 6 din 49. Vizibil deranjat mă intrebă: «Ce mai vrei, Dom-le?» Eu cu bun simţ: «Aş dori să ştiu ce părere aveţi de starea mamei mele». Răspuns (citez): «90% e spre moarte» (fără îmi pare rau, dar...). Aproape m-a luat cu leşin şi am întrebat: «Credeţi că se mai poate face ceva?» El răspunde sec: «Nu». Adică, cu alte cuvinte, eu aşteptam să viziteze pacienta, el aştepta să moară pacienta. Nici vorba de recomandare spre un alt spital sau alt medic. Am cerut să fie externată imediat şi mi-a spus că e pe răspunderea mea. Am încuviinţat şi dintr-o dată a devenit vesel şi vorbăreţ (se bucura că scapă de ea). Acest individ gol pe dinăuntru este un pericol pentru sistemul sanitar şi trebuie ocolit. In aceeaşi zi medicii de la SMC Bucureşti au operat-o pe mama spunându-mi că am adus-o în ultima clipă in stare critică. Ei au constatat că intervenţiile dinainte au fost făcute prost şi iresponsabil. Cât despre sufletul tău de câine, domnule Nenovici... Dumnezeu să aibă grijă de el, pentru că pe acest pamant nimeni nu mai poate s-o facă.
     Sorin Tudor, cetăţean din Câmpina, România

P.S. Ţin să le mulţumesc celor foarte mulţi care în anul 2011 au apreciat scriiturile mele din această rubrică şi să le spun că fără ei munca mea nu ar fi avut sens.
Să ne reîntâlnim cu bine la anul. Sărbători fericite şi la mulţi ani!

Nevoia de Havel

Zilele lui 2011 sunt numărate. Se încheie un an dificil, dominat de măsuri draconice de austeritate, care reprezintă de fapt, în mare parte, consecinţa actului decizional al unor politicieni prea puţin capabili să înţeleagă că lumea se îndreaptă în altă direcţie decât vor ei.
Corsetul sistemului social, care produce dependenţă şi îl sufocă pe cetăţeanul lumii, stă să explodeze sub privirile speriate ale jandarmilor mondiali rămaşi fără soluţii. În spatele cortinei instituţionale, marile puteri Germania, Franţa, Anglia, SUA, Rusia ori China şi-au propus să remodeleze lumea după exemplele trecutului şi interesele prezentului, fără să ţină cont că ea, lumea, a ajuns din câte se pare la o altă etapă şi anume la aceea în care eliberarea individului faţă de constrângerile sociale s-ar putea constitui în primul amendament al societăţii viitorului. Aşa cred că se explică şi violentele răzmeriţe din Anglia, SUA, Egipt şi Rusia ocupată de Putin. Exemplele pot continua.
Oamenii dau semne din ce în ce mai clare că s-au săturat să-şi trăiască viaţa sub presiunea îndatoririlor impuse de o societate de consum care pe lângă progres a adus şi sclavia modernă, manifestată în genere prin dependenţa faţă de cei care deţin injust controlul resurselor financiare. Striviţi sub talpa acestui totalitarism economic, oamenii îşi caută libertatea, pe care însă o vor dobândi numai atunci când vor înţelege că nivelul de trai trebuie să fie direct proporţional cu produsul muncii, singura modalitate de a le arăta cămătarilor făţarnici ai lumii, care ne-au adus în pragul falimentului generalizat, că banul a fost inventat ca un instrument de plată şi nu ca unul de manipulare şi tortură psihică.
Sigur că răzmeriţele violente nu reprezintă o soluţie pentru acest tip de eliberare, mărturie stând chiar viaţa celui care a fost Vaclav Havel, un simbol al luptei pentru libertate în istoria modernă a Europei. El a lăsat în urmă semenilor demnitate, libertate şi prosperitate. Dar câte popoare se mai pot lăuda azi cu astfel de lideri? În lipsa unui Havel al lor, oamenii de pretutindeni se simt singuri, hărţuiţi şi dornici să cunoască dreptatea, la care uneori vor să ajungă prin orice mijloace. Îi putem oare condamna pentru nevoia de Havel?

P.S. Chiar dacă mi-am propus în acest final de an să nu mai comentez în niciun fel întâmplările locale, respectând astfel spiritul sărbătorilor, nu pot să trec peste ultima decizie a administraţiei Tiseanu, care a hotărât ca ultima şedinţă din acest an a Consiliului Local să se desfăşoare în cadru festiv, la o vilă de pe Valea Doftanei, probabil pe cheltuiala contribuabililor. Din câte se pare, la sindrofie vor participa şi mulţi angajaţi din Primărie, pe care edilul şef vrea să-i recompenseze pentru activitatea de peste an. Oare câţi dintre noi, cetăţenii acestei urbe, plătitori de taxe şi impozite nesimţite, ne permitem să chefuim de sărbători la o vilă din Valea Doftanei?

                                                 Crăciun Fericit tuturor!

Revolta studenţilor şi rebeliunea liberală

Revolta studenţilor de la Facultatea de Istorie din Bucureşti şi rebeliunea liberală de la Prahova sunt două întâmplări consumate în ultimele zile pe scena publică românească, aparent fără prea mare ecou şi totuşi destul de importante din punct de vedere al culturii revoltei atât de mult discutată în ultimul timp la români.
Modestă şi chiar fără motivaţii profunde (mă aşteptam la revendicări serioase şi bine formulate), revolta studenţilor nu poate fi trecută cu vederea, pentru că în spatele ei se simte nemulţumirea reală şi justificată a tinerei generaţii, care nu-şi mai găseşte locul în propria ţară, o nemulţumire care se regăseşte în toate păturile sociale. Prin gestul lor, studenţii de la istorie au readus în prim-plan tipul revoltei haotice, care a însemnat, de fapt, scânteia revoluţiei din ‘89 şi semnalul în urma căruia societatea ar trebui să conştientizeze că are probleme la care trebuie să caute soluţii rapide şi reale.
De cealaltă parte a baricadei sociale, rebeliunea liberală de la Prahova, care a însemnat decapitarea liderului PNL Adrian Semcu şi a cumetriei politice instituite de acesta, reprezintă poate un prim şi important pas înspre însănătoşirea clasei politice de jos în sus. Prea puţin dispuşi să mai înghită anumite grupări din partid care se pupau pe din dos, pentru privilegii mărunte, cu puterea portocalie, liberalii prahoveni au cerut conducerii centrale demiterea lui Semcu, care în cele din urmă a fost nevoit să renunţe la funcţie sub presiunea majorităţii. Nu ştiu dacă înlăturarea acestui personaj politic şi a sistemului oligarhic creat de el va rezolva problemele de moralitate ale liberalilor prahoveni, însă ştiu că rebeliunea (răzvrătirea) oamenilor de bună credinţă din acest partid este un semn că societatea românească încă mai are anticorpi şi totodată este un exemplu care ar putea declanşa reacţii în lanţ.
Chiar dacă sunt situate în planuri sociale diferite, revolta studenţilor şi rebeliunea liberală au un numitor comun - nevoia de a protesta în faţa nedreptăţii - care, privit la adevărata lui valoare, fără interpretări şi suspiciuni, ne dă speranţe pentru o viitoare societate normală.

Opoziţia şi puterea de Ziua Naţională

Anul acesta, surprinzător de mulţi câmpineni au asistat la manifestările Zilei Naţionale organizate de administraţia locală în centrul civic cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Cea mai mare parte dintre aceştia nu au fost simpli cetăţeni, cu trăiri patriotice intense, care au ţinut să fie prezenţi la sărbătoarea neamului, ci mai degrabă simpatizanţi ori membrii ai unor partide politice chemaţi să reprezinte opoziţia ori puterea, în cazul nostru USL şi PDL.
Dacă în ceea ce-i priveşte pe membrii PDL lucrurile au fost oarecum clare, în sensul că s-au prezentat la întâlnirea cu istoria aproximativ în aceeaşi formulă (delegaţie), prăfuită şi erodată de actul puterii, surpriza a venit din partea liberalilor şi a pesediştilor, care reuniţi pentru prima dată pe plan local sub steagul USL, au impresionat asistenţa cu un adevărat „regiment” (aproximativ 100) de susţinători.
Total surprinşi, pedeliştii au digerat cu greu demonstraţia de forţă a rivalilor, după care s-au retras îngânduraţi la nelipsita masă festivă organizată tot de ei la un restaurant câmpinean, pe malul lacului. Nici acolo nu au fost scutiţi de surprize, pentru că oficialii USL le-au refuzat compania în faţa bucatelor alese, în semn de protest pentru modul în care, în calitatea lor de reprezentanţ ai puterii, înţeleg să conducă oraşul în mod discreţionar şi de foarte multe ori anapoda.
Ceea ce s-ar putea numi prima confruntare publică dintre cele două forţe politice care vor avea un cuvânt greu de spus la alegerile locale vitoare, a făcut repede înconjurul oraşului. De atunci, unii vorbesc despre schimbarea care va să vină negreşit, iar alţii, impresionaţi de asfalt şi borduri, despre un alt mandat al administraţiei Tiseanu.
Trist este faptul că dincolo de aceste aspecte, mai nimeni nu vorbeşte despre momentele emoţionante ale evenimentului în sine - Ziua Naţională a României, cum ar fi defilarea forţelor armate, prezenţa multor copii şi tineri cu jerbe de flori ori faptul că Imnul Naţional a fost intonat de o voce superbă, profesionistă, ceea ce îmi dă dreptul să reafirm că mândria de a fi român nu se mai află printre priorităţile poporului.