Când scriu aceste rânduri a zecea zi de protest a românilor împotriva regimului Băsescu este pe sfârşite. Frigul pătrunzător nu i-a împiedicat pe unii dintre concetăţenii noştri să-şi ceară în continuare dreptul la o viaţă mai bună. Parcă din ce în ce mai mulţi şi mai hotărâţi să nu renunţe, revoluţionarii de azi seamănă tot mai mult cu cei din decembrie 1989. Aceeaşi stare de spirit, aceleaşi probleme, aproape acelaşi limbaj şi ceea ce este de neconceput, după 22 de ani de la căderea dictatorului Ceauşescu, autorităţile statului nu sunt cu mult schimbate în mentalitate când vine vorba de libertatea de opinie.
În toate aceste zile mi-am exprimat activ părerile faţă de ceea ce se întâmplă în societatea noastră, atât pe reţelele de socializare, cât şi pe stradă, în mijlocul evenimentelor. În puţinul timp rămas liber, târziu în noapte, am recitit pasaje întregi prin care minţi luminate au descris, cu subiectivismul de rigoare, revoluţia din 1989, tocmai pentru a înţelege mai bine ceea ce se întâmplă azi.
Redau în continuare câteva paragrafe în acest sens din scriitura de atunci a celui care a fost Octavian Paler: „Eram încredinţat că revolta de la Timişoara va avea soarta celei de la Braşov. Şi asteptam, îngrozit, să aud că, încă odată, teroarea a fost mai puternică decât deznădejdea. De cum se însera, mă repezeam să ascult «Europa liberă». Fantastica presiune psihologică în care ne găseam cu toţii se simţea şi în vocile, mai precipitate acum, ale crainicilor şi comentatorilor. Mă culcam târziu, după ce auzeam ultimele ştiri. Şi de fiecare dată, chinuindu-mă să adorm, mă întrebam ruşinat: «Bine, dar noi ce facem? Vom tăcea şi acum?» Mă urmărea ţipătul sfidător al unei femei care le strigase la Timişoara în stradă, celor care îndreptaseră mitralierele spre mulţimea răsculată: «Trageţi măăă! Şi voi sunteţi români!» Clănţănitul mitralierei acoperise sau retezase ţipătul. Şi noi eram români. Noi care tăceam.
Într-o cameră la mansardă, unde ne-am retras ca să ne ferim de eventualele microfoane, am schiţat atunci în casa unui prieten, viitor «ambasador al golanilor» la Paris, un protest cu intenţia de a-l propune şi altor intelectuali să-l semneze. Amicul meu mi-a spus că sondase terenul şi că vor fi mulţi de acord. Mi-a şi dezvăluit câteva nume. Aceasta se întâmpla în 20 decembrie 1989 seara. La un moment dat, soţia prietenului meu a dat buzna pe uşă şi ne-a chemat, gâfâind deoarece urcase scara în fugă: «Veniţi la televizor. S-a anunţat că vorbeşte Ceauşescu». Calm, trăgând din pipă, amicul a zis: «Dă-l dracului!» Apoi s-a ridicat şi a mormăit ca pentru sine, hai totuşi să vedem ce spune nenorocitul ăsta. În 21 decembrie dimineaţa, în aceeaşi cameră de la mansardă, am definitivat textul. Venind spre casă a trebuit să merg pe un traseu ocolit. Miliţienii goleau străzile din centru. Mi-a trecut prin minte că se regiza o contrademonstraţie, în care bucureştenii să fie puşi să se dezonoreze, condamnând revolta «huliganilor» de la Timişoara şi m-am întors foarte demoralizat. Pe la amiază am auzit soneria la uşă. Era vecina mea. Mi-a întins un plic şi mi-a zis să am grijă de cheile casei dacă nu se mai întoarce. Nu înţelegeam nimic.
Am întrebat-o unde se duce şi mi-a răspuns albă ca varul: «La revoluţie». (...) În faţa Teatrului Naţional erau mai multe rânduri de tineri, cu lumânări în mâini. Fete şi băieţi. Dădeau, în întuneric, impresia unui cor antic, de o tragică nobleţe. Dar ceea ce spunea corul contrasta violent cu această solemnitate: «Ceauşescu, cine eşti? Un cretin din Scorniceşti». A fost singura dată când am avut puterea să zâmbesc în seara aceea însângerată”.Nu vi se pare că este vorba despre acelaşi film, poate puţin cosmetizat şi că ceea ce se întâmplă azi nu este decât o întoarecere în timp?
Nici la Câmpina lucrurile nu sunt cu mult diferite faţă de acum două decenii. Oraşul este condus de o mână de indivizi care sub masca bunelor intenţii îşi fac mendrele pe spinarea noastră, nivelul de trai a scăzut dramatic, iar libertatea de a spune ce gândeşti a rămas doar o însuşire excentrică a unei minorităţi de indivizi curajoşi monitorizaţi îndeaproape de autorităţi.
Iată cum descria revolta din 1989 a câmpinenilor, în jurnalul său, profesorul Constantin Trandafir:
„Sâmbătă, 23 decembrie 1989. [...] Nu pot să stau în casă, ies, nimeni pe stradă. Numai la colţul dinspre ABC, în faţa hotelului Muntenia e prietenul Râncu, profesor de istorie, galben ca ceara, înspăimântat de ceea ce se petrece în ţară, zice el că nu-i corect aşa ceva, că se va termina urât de tot, se va întoarce «El» şi va fi prăpăd. Pun frica asta a lui pe seama unei gene originare... La Primărie nu mă duc, aflu că e tulbureală mare, să se organizeze, ce şi cum, să pună mâna pe conducere. Compun şi un Apel care se «dă» la difuzoare, Comitetul Orăşenesc Provizoriu, militari, gărzi patriotice, muncitori, funcţionari, intelectuali. Aş vrea să mă întâlnesc cu Sandrino, ajung până pe strada Mărăşeşti, figuri necunoscute. Mă opresc la Ileana, comentăm şi «servim» vişinată. Se vehiculează nume ca Motorca, Horeangă, Bercăroiu, Severin, «Capone», Fălcuţă, Petrescu, Cercel şi alţii pe care nu-i cunosc. «Prietenul» meu, tovarăşul Paraschiv, primarul, este mătrăşit”.Azi, în 2012, povestea aproape că se repetă, doar povestitorul s-a schimbat. Luni, 16 ianuarie 2012. O mână de tineri sub 20 de ani au iniţiat pe Facebook un curent de opinie favorabil protestelor organizate la nivel naţional. Ideea a prins foarte repede şi peste 500 de oameni au promis sprijinul. Prezent aproape non stop pe acest site de socializare, primarul portocaliu Tiseanu a luat act cu siguranţă de iniţiativa tinerilor, dar mai ales de amploarea ei. Marţi, 17 ianuarie 2012. Unul dintre tinerii care a lansat pe Facebook ideea protestelor a fost ridicat de autorităţi şi luat la întrebări. Între timp, zvonul că vor exista mişcări de stradă şi în Câmpina a făcut înconjurul oraşului. La prânz, în zona pieţei (acolo unde se pune ţara la cale), se discuta intens despre manifestaţie. Seara, la ora 18.30, s-a adunat lume multă în piaţeta de la Ceas. După mine, aproximativ 300 de cetăţeni. Foarte mulţi tineri, destul de mulţi oameni activi şi puţini pensionari. Dotaţi cu tot felul de mesaje scrise, oamenii au început să strige împotriva regimului, înconjuraţi de forţele de ordine prezente într-un număr impresionant. Peste 100 de jandarmi, poliţişti şi pompieri, toţi acompaniaţi de şefii lor. Prezenţa acestei adevărate armate a avut un impact emoţional destul de mare asupra unora dintre protestatari, care din spirit de frondă au început să se agite mai mult decât era cazul. În jurul orei 19.00, protestatarii s-au deplasat încolonaţi pe trotuar către sediul PDL, flancaţi din toate părţile de jandarmi. Maşinile de poliţie mişunau în toate direcţiile, iar politrucii portocalii, bine ascunşi pe după colţuri, transmiteau în direct prin telefon şefilor tot ceea ce se întâmplă, cu lux de amănunte. Ajunsă în faţa sediului PDL, coloana protestatarilor a strigat lozinci anti Băsescu şi de mai multe ori refrenul de acum preferat al românilor «Ieşi afară, javră ordinară». Nimeni nu era absolut sigur în ce măsura invitaţia era adresată preşedintelui ori primarului Tiseanu. Cert este că au fost şi câteva voci care au pomenit numele primarului, însă destul de timid. După 15 minute, coloana pestriţă şi-a fixat drept ţintă sediul Primăriei şi filmul a fost aproape identic. Manifestaţia s-a încheiat în jurul orei 20.30 cu un mic incident. Unul dintre protestatari a dat foc unei hârtiuţe (format A4) cu chipul lui Băsescu, iar şeful de dispozitiv al Jandarmeriei, un maior căruia nu-i reţin numele, a avut momentul său de glorie, ameninţându-l pe cetăţean că pune tunurile cu apă pe el. În replică, toţi cei de faţă i-au „urat” diverse. Miercuri - joi, 18-19 ianuarie 2012. Primarul portocaliu Tiseanu, văzând că în oraşul lui paşnic lumea este totuşi nemulţumită, a luat foc acuzând opoziţia că a manipulat manifestaţia. Obsedat de liberali, Tiseanu a creat o întreagă polemică pe Facebook, în urma căreia a ieşit din nou şifonat. Şi asta doar pentru faptul că trei sute de cetăţeni i-au strigat oarece vorbe dulci pe la fereşti. Între timp, am aflat că mulţi alţi tineri au fost luaţi la întrebări de autorităţi (aşa, preventiv), unii pe acasă, alţii pe la şcoală, iar efectul s-a văzut imediat. Zona libertăţii de opinie de la ceas a fost din ce în ce mai goală. În aceste condiţii, mă întreb ce fel de caractere clădim pentru viitoarea societate şi dacă nu cumva o astfel de atitudine faţă de tinerii noştri şi în general faţă de oamenii care au opinie nu ne condamnă la o perpetuă întoarcere în timp?!
În toate aceste zile mi-am exprimat activ părerile faţă de ceea ce se întâmplă în societatea noastră, atât pe reţelele de socializare, cât şi pe stradă, în mijlocul evenimentelor. În puţinul timp rămas liber, târziu în noapte, am recitit pasaje întregi prin care minţi luminate au descris, cu subiectivismul de rigoare, revoluţia din 1989, tocmai pentru a înţelege mai bine ceea ce se întâmplă azi.
Redau în continuare câteva paragrafe în acest sens din scriitura de atunci a celui care a fost Octavian Paler: „Eram încredinţat că revolta de la Timişoara va avea soarta celei de la Braşov. Şi asteptam, îngrozit, să aud că, încă odată, teroarea a fost mai puternică decât deznădejdea. De cum se însera, mă repezeam să ascult «Europa liberă». Fantastica presiune psihologică în care ne găseam cu toţii se simţea şi în vocile, mai precipitate acum, ale crainicilor şi comentatorilor. Mă culcam târziu, după ce auzeam ultimele ştiri. Şi de fiecare dată, chinuindu-mă să adorm, mă întrebam ruşinat: «Bine, dar noi ce facem? Vom tăcea şi acum?» Mă urmărea ţipătul sfidător al unei femei care le strigase la Timişoara în stradă, celor care îndreptaseră mitralierele spre mulţimea răsculată: «Trageţi măăă! Şi voi sunteţi români!» Clănţănitul mitralierei acoperise sau retezase ţipătul. Şi noi eram români. Noi care tăceam.
Într-o cameră la mansardă, unde ne-am retras ca să ne ferim de eventualele microfoane, am schiţat atunci în casa unui prieten, viitor «ambasador al golanilor» la Paris, un protest cu intenţia de a-l propune şi altor intelectuali să-l semneze. Amicul meu mi-a spus că sondase terenul şi că vor fi mulţi de acord. Mi-a şi dezvăluit câteva nume. Aceasta se întâmpla în 20 decembrie 1989 seara. La un moment dat, soţia prietenului meu a dat buzna pe uşă şi ne-a chemat, gâfâind deoarece urcase scara în fugă: «Veniţi la televizor. S-a anunţat că vorbeşte Ceauşescu». Calm, trăgând din pipă, amicul a zis: «Dă-l dracului!» Apoi s-a ridicat şi a mormăit ca pentru sine, hai totuşi să vedem ce spune nenorocitul ăsta. În 21 decembrie dimineaţa, în aceeaşi cameră de la mansardă, am definitivat textul. Venind spre casă a trebuit să merg pe un traseu ocolit. Miliţienii goleau străzile din centru. Mi-a trecut prin minte că se regiza o contrademonstraţie, în care bucureştenii să fie puşi să se dezonoreze, condamnând revolta «huliganilor» de la Timişoara şi m-am întors foarte demoralizat. Pe la amiază am auzit soneria la uşă. Era vecina mea. Mi-a întins un plic şi mi-a zis să am grijă de cheile casei dacă nu se mai întoarce. Nu înţelegeam nimic.
Am întrebat-o unde se duce şi mi-a răspuns albă ca varul: «La revoluţie». (...) În faţa Teatrului Naţional erau mai multe rânduri de tineri, cu lumânări în mâini. Fete şi băieţi. Dădeau, în întuneric, impresia unui cor antic, de o tragică nobleţe. Dar ceea ce spunea corul contrasta violent cu această solemnitate: «Ceauşescu, cine eşti? Un cretin din Scorniceşti». A fost singura dată când am avut puterea să zâmbesc în seara aceea însângerată”.Nu vi se pare că este vorba despre acelaşi film, poate puţin cosmetizat şi că ceea ce se întâmplă azi nu este decât o întoarecere în timp?
Nici la Câmpina lucrurile nu sunt cu mult diferite faţă de acum două decenii. Oraşul este condus de o mână de indivizi care sub masca bunelor intenţii îşi fac mendrele pe spinarea noastră, nivelul de trai a scăzut dramatic, iar libertatea de a spune ce gândeşti a rămas doar o însuşire excentrică a unei minorităţi de indivizi curajoşi monitorizaţi îndeaproape de autorităţi.
Iată cum descria revolta din 1989 a câmpinenilor, în jurnalul său, profesorul Constantin Trandafir:
„Sâmbătă, 23 decembrie 1989. [...] Nu pot să stau în casă, ies, nimeni pe stradă. Numai la colţul dinspre ABC, în faţa hotelului Muntenia e prietenul Râncu, profesor de istorie, galben ca ceara, înspăimântat de ceea ce se petrece în ţară, zice el că nu-i corect aşa ceva, că se va termina urât de tot, se va întoarce «El» şi va fi prăpăd. Pun frica asta a lui pe seama unei gene originare... La Primărie nu mă duc, aflu că e tulbureală mare, să se organizeze, ce şi cum, să pună mâna pe conducere. Compun şi un Apel care se «dă» la difuzoare, Comitetul Orăşenesc Provizoriu, militari, gărzi patriotice, muncitori, funcţionari, intelectuali. Aş vrea să mă întâlnesc cu Sandrino, ajung până pe strada Mărăşeşti, figuri necunoscute. Mă opresc la Ileana, comentăm şi «servim» vişinată. Se vehiculează nume ca Motorca, Horeangă, Bercăroiu, Severin, «Capone», Fălcuţă, Petrescu, Cercel şi alţii pe care nu-i cunosc. «Prietenul» meu, tovarăşul Paraschiv, primarul, este mătrăşit”.Azi, în 2012, povestea aproape că se repetă, doar povestitorul s-a schimbat. Luni, 16 ianuarie 2012. O mână de tineri sub 20 de ani au iniţiat pe Facebook un curent de opinie favorabil protestelor organizate la nivel naţional. Ideea a prins foarte repede şi peste 500 de oameni au promis sprijinul. Prezent aproape non stop pe acest site de socializare, primarul portocaliu Tiseanu a luat act cu siguranţă de iniţiativa tinerilor, dar mai ales de amploarea ei. Marţi, 17 ianuarie 2012. Unul dintre tinerii care a lansat pe Facebook ideea protestelor a fost ridicat de autorităţi şi luat la întrebări. Între timp, zvonul că vor exista mişcări de stradă şi în Câmpina a făcut înconjurul oraşului. La prânz, în zona pieţei (acolo unde se pune ţara la cale), se discuta intens despre manifestaţie. Seara, la ora 18.30, s-a adunat lume multă în piaţeta de la Ceas. După mine, aproximativ 300 de cetăţeni. Foarte mulţi tineri, destul de mulţi oameni activi şi puţini pensionari. Dotaţi cu tot felul de mesaje scrise, oamenii au început să strige împotriva regimului, înconjuraţi de forţele de ordine prezente într-un număr impresionant. Peste 100 de jandarmi, poliţişti şi pompieri, toţi acompaniaţi de şefii lor. Prezenţa acestei adevărate armate a avut un impact emoţional destul de mare asupra unora dintre protestatari, care din spirit de frondă au început să se agite mai mult decât era cazul. În jurul orei 19.00, protestatarii s-au deplasat încolonaţi pe trotuar către sediul PDL, flancaţi din toate părţile de jandarmi. Maşinile de poliţie mişunau în toate direcţiile, iar politrucii portocalii, bine ascunşi pe după colţuri, transmiteau în direct prin telefon şefilor tot ceea ce se întâmplă, cu lux de amănunte. Ajunsă în faţa sediului PDL, coloana protestatarilor a strigat lozinci anti Băsescu şi de mai multe ori refrenul de acum preferat al românilor «Ieşi afară, javră ordinară». Nimeni nu era absolut sigur în ce măsura invitaţia era adresată preşedintelui ori primarului Tiseanu. Cert este că au fost şi câteva voci care au pomenit numele primarului, însă destul de timid. După 15 minute, coloana pestriţă şi-a fixat drept ţintă sediul Primăriei şi filmul a fost aproape identic. Manifestaţia s-a încheiat în jurul orei 20.30 cu un mic incident. Unul dintre protestatari a dat foc unei hârtiuţe (format A4) cu chipul lui Băsescu, iar şeful de dispozitiv al Jandarmeriei, un maior căruia nu-i reţin numele, a avut momentul său de glorie, ameninţându-l pe cetăţean că pune tunurile cu apă pe el. În replică, toţi cei de faţă i-au „urat” diverse. Miercuri - joi, 18-19 ianuarie 2012. Primarul portocaliu Tiseanu, văzând că în oraşul lui paşnic lumea este totuşi nemulţumită, a luat foc acuzând opoziţia că a manipulat manifestaţia. Obsedat de liberali, Tiseanu a creat o întreagă polemică pe Facebook, în urma căreia a ieşit din nou şifonat. Şi asta doar pentru faptul că trei sute de cetăţeni i-au strigat oarece vorbe dulci pe la fereşti. Între timp, am aflat că mulţi alţi tineri au fost luaţi la întrebări de autorităţi (aşa, preventiv), unii pe acasă, alţii pe la şcoală, iar efectul s-a văzut imediat. Zona libertăţii de opinie de la ceas a fost din ce în ce mai goală. În aceste condiţii, mă întreb ce fel de caractere clădim pentru viitoarea societate şi dacă nu cumva o astfel de atitudine faţă de tinerii noştri şi în general faţă de oamenii care au opinie nu ne condamnă la o perpetuă întoarcere în timp?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu