Circ fără pâine şi candidatul violet

Mă tot întreb, în această perioadă electorală, care sunt sigur că va rămâne de tristă amintire pentru societatea câmpineană, ce este mai greu pentru mine: să tac ori să vorbesc despre tot ceea ce se întâmplă în culisele politicii locale? Probabil că mai cu minte ar fi să tac, aşa cum am fost „sfătuit” după publicarea celui de-al treilea portret – al candidatului roşu, să-mi văd interesul de a fi parte a unui întreg care ar putea să reprezinte puterea de mâine, bună sau rea. Din păcate (ori din fericire), până în prezent nu am căutat niciodată căldura efemeră a unui astfel de culcuş şi cred că sunt slabe şansele să se întâmple şi de aici înainte. Şi asta pentru că nu vreau să fac politică în rolul maimuţoiului folosit pentru a înlocui o seamă de lichele cu altele. Aşa că nu-mi rămâne decât să vorbesc în continuare critic despre oameni şi faptele lor, indiferent de culoarea politică, atâta vreme cât deciziile şi comportamentul acestora afectează interesul societăţii şi al cetăţeanului. De 23 de ani tot băgăm gunoiul sub preş, în speranţa că el va dispărea subit într-o bună zi. Greşit! Gunoiul se va acumula până ne va ajunge la gât, dacă nu cumva a şi ajuns!
După această scurtă introducere, prin care sper că am reuşit să le transmit unor proletari că a fi în politică trebuie să însemne cu totul altceva decât pupatul în c..., să trecem la realităţile de campanie electorală ale momentului.
Faţă de tot ceea ce vedeţi şi auziţi în jurul dvs. în această perioadă, demn de remarcat este faptul că războiul dintre USL şi ARD (pentru un loc în Parlament la Camera Deputaţilor) atinge cote greu de imaginat. Tot mai mulţi dintre „spectatori” susţin că un astfel de „măcel” politic nu s-a întâmplat nicicând în târgul liniştit al Câmpinei. O adevărată maree de fiţuici de campanie, pline cu tot soiul de dezvăluiri, au inundat străzile, curţile şi cutiile poştale, cu obiectivul de a „informa” pe cetăţean cu privire la presupuse sau autentice nelegiuri. Un circ ieftin, care neînsoţit cel puţin de pâine, rămâne cu mult în urma luptelor dintre gladiatori în timpul Romei antice.
Deloc surprinzător, pe fondul unei vieţi anoste, reacţia emoţională a cetăţenilor este pe măsura circului oferit. Mulţi dintre alegători sunt de-a dreptul indignaţi de tupeul unei tabere sau alta, alţii sunt total scârbiţi, însă cu toţii atraşi de can-can şi dispuşi să comenteze evenimentele. Periculoasă atitudine pentru membrii unei societăţi, care în marea lor majoritate, trăiesc la limita sărăciei. Din nefericire, slăbiciunea alegătorului pentru acest gen de divertisment păgubos va fi în continuare folosită de politruci, ceea ce înseamnă, mai mult ca sigur, că şi în următoarele două săptămâni rămase din campanie, uliţele satelor şi străzile oraşului vor răsuna în continuare sub bocancul trupelor de activişti distribuitori de manifeste mai mult sau mai puţin denigratoare. După părerea mea, efectul final al acestei campanii electorale negative va fi absenteismul la vot, ceea ce ar putea să modifice semnificativ clasamentul candidaţilor în seara zilei de 9 decembrie.
În ceea ce priveşte portretul candidaţilor, aşa cum am promis acum patru săptămâni, ar trebui să urmeze cel al candidatului portocaliu, Alexandru Anghel (ARD). Numai că, în urma îndemnurilor mai multor cititori, am decis ca azi să mă ocup de portretul candidatului violet (după culoarea partidului care îl recomandă), Ionuţ Piţigoi, din partea PP-DD pentru Colegiul 1 Senat.
Tânărul poporean Piţigoi poate fi considerat un personaj aparte în politica locală. Aflat în curtea celui de-al doilea partid de nişă în ultimii patru ani (membru PIN până în 2012 şi membru PP-DD în prezent), Piţigoi a trecut destul de repede (???) de la primul nivel al politicii la nivelul VIP, acela de candidat cu şanse reale (mecanismele actualei legi electorale lasă loc unei asemenea interpretări) la vârful puterii statale. Beneficiar al unui vehicul politic economic, dar sigur, candidatul violet are avantajul tinereţii şi mai ales al notorietăţii moştenite de la tatăl său, Leonida Piţigoi, un foarte cunoscut şi apreciat medic din oraş. Dincolo de faptul că apare destul de rar prin zona noastră (colegiu), în majoritatea timpului fiind solicitat de probleme de serviciu în diverse zone din ţară, Ionuţ Piţigoi poate fi socotit un tip cerebral, care ştie ce înseamnă compromisul politic şi se pricepe să prindă orice oportunitate valabilă sieşi ori grupului din care face parte. Înclinat, cu anumite limite, înspre binele general, candidatul violet poate fi asimilat cu imaginea politicianului de mâine, iubitor de parfumuri scumpe, dar şi de dreptate socială. În cei aproximativ patru ani şi jumătate de activitate (consilier local) în slujba administraţiei locale, Piţigoi a fost destul de discret, preferând mai degrabă să se alinieze unei discipline de grup (partid), decât să se expună riscului unor iniţiative independente, ceea ce ne poate duce cu gândul că şi în Parlament ar putea adopta aceeaşi politică. E bine sau rău? Avem sau nu nevoie de astfel de oameni la vârful puterii? Asta rămâne să decideţi dvs., cititorii (cetăţenii), pentru că, vrând-nevrând, Ionuţ Piţigoi reprezintă una dintre ofertele politice de azi care mâine ar putea să vă hotărască soarta.

P.S. Odată ce aceste alegeri parlamentare se vor fi încheiat, va fi, probabil, mult mai uşor să vă povestesc ceea ce se întâmplă cu adevărat în spatele frontului politic: meschinării, trafic de influenţă şi chiar comportament de sorginte legionară, toate astea întregind tabloul kitchios al unor aşa-zise alegeri libere.
Fanatismul unor nemernici care trăiesc din politică a ajuns să înspăimânte largi mase de oameni, mai ales în zonele rurale. Am auzit cu urechile mele zeci de cetăţeni care, în şoaptă, se plâng că au fost ameninţaţi de politrucii aleşi recent în funcţii publice locale şi obligaţi să susţină pe cine... trebuie. În zadar li se explică acestor oameni speriaţi că trăim într-o ţară europeană, în care opţiunea de vot trebuie să fie una liber consimţită. Ei ştiu, văd şi simt că statul de drept nu le oferă nicio protecţie. Şi-atunci, de ce ne aşteptăm, oare, la o viaţă mai bună?

Candidatul roşu

„Care dintre mincinoşi sunteţi voi, mă?!” - îi întrebă deunăzi un moşneag pe tinerii din stafful de campanie al unui candidat, aflaţi la muncă politică într-o comună limitrofă Câmpinei. Sărăcăcios îmbrăcat, moşneagul îşi târa galoşii pe marginea unei şosele surpate şi ameninţa cu o ţambră ruptă din gard, care îi ţinea loc de baston, în direcţia capetelor câtorva dintre tineri. „Care dintre mincinoşi sunteţi voi, mă?” – se auzi din nou vocea răguşită a moşneagului. Şi cum nimeni din jurul său nu se sinchisea să-i răspundă, bătrânul a tras singura concluzia în cele din urmă. „Nouă ne mor şi păduchii de foame şi voi veniţi aici să ne vindeţi minciuni!  Dracu’ vă mai votează, că sunteţi toţi nişte hoţi!” Era evident că moşneagul (despre care ulterior am aflat că în tinereţe simpatizase cu legionarii) nu se referea la un anume partid ori candidat, ci mai degrabă la toţi politicienii care au ajuns ori nu vreodată pe acolo.
În loc de introducere, această scurtă naraţiune este, în fapt, esenţa unei stări de spirit, pe care am regăsit-o şi în prezent în rândul multor oameni ce trăiesc în sărăcie şi deznădejde, pe vatra unor sate din imediata vecinătate a Câmpinei. Unii dintre ei mai au curajul să vorbească, precum cel din exemplul arătat mai sus, însă marea majoritate rămân cu fruntea în pământ, tributari propriilor temeri existenţiale, aşadar uşor de influenţat şi manevrat în scopuri politicianiste. Ţăranul de la Vistieru (am dat doar un exemplu de localitate) nu mai crede într-o viaţă mai bună şi îşi acceptă condiţia de ultimă verigă a unei societăţi conduse de politruci cărora nu le pasă de soarta oamenilor. Ar fi multe de spus despre ceea ce am văzut în ultimele săptămâni, în periplul meu prin România reală, însă subiectul acesta îl voi aborda, poate, altădată. Până atunci, să revenim la portretele candidaţilor pentru Parlament, care înţeleg că au trezit un mare interes din partea cititorilor.
Cel de-al treilea portret este al senatorului încă în funcţie Georgică Severin. Candidatul roşu (după culoarea partidului care îl recomandă) din partea USL pentru Colegiul 1 Senat este un personaj asupra căruia merită să ne îndreptăm atenţia, fie şi numai pentru faptul că a reuşit întotdeauna să se aşeze în locurile cele mai bune, pe merit ori nu.
Imediat după revoluţia din decembrie 1989, Severin a fost unul dintre aceia care au găsit de cuviinţă că este de datoria lor să organizeze instituţiile democratice din Câmpina, fiind unul dintre primii membrii ai Frontului Salvării Naţionale.Ulterior a părăsit (!!!) politica în favoarea afacerilor, înfiinţând prima consignaţie a oraşului, cu fel de fel de produse aduse din import. Cu banii agonisiţi a intrat într-o altă afacere, mai mare, cu produse alimentare vândute en-gros şi en-detail, alături de un mai vechi comerciant al oraşului. Dever mare, bani mulţi pentru un fost profesor de istorie care s-a descurcat foarte bine, atât în regimul comunist, cât şi în zorii democraţiei mioritice. Drumurile lui Severin cu afacerile de timp cumpără şi vinde s-au închis odată cu despărţirea de comerciantul Mihai Milu, de pe urma căruia a rămas cu importante despăgubiri financiare. De aici înainte, Severin începe să cocheteze cu politica de dreapta şi înfiinţează, cu sprijinul  lui Florin Anghel, un trust de presă local, pe care îl foloseşte cu precădere în perioada de campanie electorală. Devine membru PNL, pentru ca apoi să intre în PD, PLD (formaţiunea politică înfiinţată de Stolojan) şi PD-L, partid pentru care candidează şi ajunge senator în 2008. Aici trebuie remarcat faptul că Severin a întrunit condiţiile, pentru a fi sprijinit de cei mai importanţi oameni de afaceri din oraş, să ajungă în funcţia de senator. Odată ajuns parlamentar PD-L, Severin n-a suportat să fie parte la deciziile draconice de austeritate impuse de guvernul Boc şi a părăsit grupul parlamentar portocaliu în favoarea celui roşu, în numele căruia azi candidează pentru un nou mandat.
Scurta prezentare a devenirii lui Georgică Severin ne arată că în ultimii 22 de ani, candidatul propus de USL pentru Senat a ştiut să-şi dirijeze meticulos propria viaţă, lăsând uneori chiar impresia că are resurse de conştiinţă şi pentru cei din jur, în cazul nostru cetăţeni, comunitate, societate şi ţară. În mandatul care peste puţină vreme se încheie, senatorul Severin nu a avut mari realizări în colegiul pe care îl reprezintă (exceptând intervenţia pe lângă instituţiile statului pentru rezolvarea unor probleme financiare ale Rafinăriei Câmpina), dar în schimb a ştiut să găsească momentul oportun pentru a înclina balanţa politică într-o situaţie delicată a parlamentarismului românesc. În plus, Severin şi-a asumat rolul de a critica regimul Băsescu pe la televiziunile naţionale, atunci când puţini oameni aveau curajul să o facă. Una peste alta, în cei patru ani petrecuţi în forul legislativ naţional, Severin a făcut ceea ce ştie mai bine un ideolog prin definiţie: a vorbit fără încetare despre oameni şi fapte, uneori cu folos, alteori fără. De aici se nasc două întrebări legitime: mai are nevoie România zilelor noastre, la vârful puterii, de ideologi? Sau de oameni ai concretului, capabili să urnească căruţa hodorogită a neamului? Dacă răspunsul le este favorabil ideologilor, atunci Severin ar putea fi unul dintre ei. Dacă nu, mă tem că senatorul s-ar putea afla în situaţia de a primi un vot de blam ori în aceea de a-şi reevalua existenţa publică. Dar asta numai dvs., cititorii (cetăţenii), o puteţi hotărî, pentru că vrând-nevrând, Georgică Severin reprezintă una dintre ofertele politice de azi, care mâine ar putea să vă hotărască soarta.

P.S. După primele două portrete, cele ale candidaţilor galben şi alb, am primit multe semnale pozitive, în special pentru ceea ce am scris în legătură cu Alexandru Matei. Surse din cadrul Spitalului Municipal Câmpina care au vrut să-şi păstreze anonimatul m-au informat că scriitura mea a circulat în clandestinitate pe la tot personalul medical şi de întreţinere din spital. Asta nu poate decât să mă onoreze şi este un semn că societatea civilă încă mai ştie să aleagă bobul de neghină într-o vreme în care internabilii (la psihiatrie) de serviciu din politica românească se întrec în a se mânji cu rahat unii pe alţii. Mă simt din ce în ce mai străin de această politică de mahala, care inevitabil pune umărul la degradarea umanităţii.

Candidatul alb

Anul acesta, mai mult decât altădată, campania electorală se aşază ca o haină ponosită şi murdară pe umerii unor candidaţi. Din păcate, am avut încă o dată dreptate când vă spuneam, cu ceva vreme în urmă, că în loc de proiecte şi argumente constructive pentru societate, combatanţii politici vor arunca în luptă (unul peste altul, într-o ordine numai de ei ştiută) haznale de rahat care, inevitabil, le vor acoperi şi minimaliza existenţa până la dispariţia publică. Este foarte puţin probabil ca acum, în plină luptă de gherilă, acest aspect să-i intereseze câtuşi de puţin, însă pe termen lung, jegoşenia prezentului va avea un cuvânt greu de spus în percepţia cetăţenilor, care vor rămâne cu impresia că sunt reprezentaţi la vârful puterii de un alt om cu probleme, oricare ar fi el dintre cele două tabere. De aici şi sictirul populaţiei care, spălată sau nu pe creier, ajunge la eterna concluzie post-decembristă că toţi sunt o apă şi un pământ ori că trebuie ales răul cel mai mic. Să fie ăsta un blestem românesc care, nedezlegat, ne ţine într-un etern spaţiu public primitiv? Ori neputinţa unui neam, ţinut cu forţa în praful civilizaţiei, de a produce adevăraţi lideri? Poate câte puţin din amândouă.
Dincolo de acest primitivism electoral trebuie să mai ştiţi că în zilele din urmă am aflat o poveste interesantă, care scoate în evidenţă faptul că societatea câmpineană mai are încă anticorpi capabili să echilibreze psihoza politică indusă de anumiţi politruci, mai mult sau mai puţin internabili, care trăiesc în lumea lor. Pe scurt, ea se rezumă la faptul că un anumit personaj a încercat să propună atât USL-iştilor, cât şi PDL-iştilor, o înţelegere prin intermediul căreia ambele tabere să renunţe la a se spurca reciproc, în favoarea luptei de idei şi de proiecte pentru cetăţeni, astfel încât să-şi demonstreze buna credinţă şi maturitatea politică, două elemente care ar putea sta la baza reconcilierii între clasa politică şi societate. Rezultatul a fost unul previzibil, în care politrucii au acceptat formal ideea (!!!), invocând totodată neîncrederea că adversarul va respecta noile reguli. Aşadar, petcetluirea unei înţelegeri a fost născută moartă. Ulterior acestei poveşti, încercând să înţeleg logica demersului în sine, am realizat că în preajma unei haite de lupi este o naivitate să crezi că poţi face apel la raţiune în lupta pentru desemnarea masculului alfa.
Şi cum am văzut deja că mizeria electorală are toate şansele să curgă râuri, râuri, până dincolo de sărbătoarea lui Moş Nicolae, să trecem, aşa cum am promis, la al doilea portret de candidat şi anume cel al lui Alexandru Matei – candidatul alb pentru Colegiul 1 Senat din partea ARD.
Nu îmi amintesc ca în istoria recentă a politicii locale oraşul să fi avut parte de o candidatură atât de interesantă. După mine, Alexandru Matei este un fel de pacient politic, în jurul căruia anumiţi „felceri” au ţesut multe cămăşi de forţă pentru a-l ţine legat în scaunul cu rotile al intereselor. Chirurg eminent, prin mâna căruia au trecut vieţile a mii de oameni, Matei a ales, probabil, să se amestece în zona gri a societăţii, politica, dintr-un motiv bine definit. Pentru că nu-mi închipui că un om cu o astfel de ţinută profesională şi morală (discutabilă dintr-un singur punct de vedere) a făcut acest pas împins de la spate de resorturi idealiste.
Candidatul alb (am ales această culoare pentru că, în fond, reprezintă sistemul medical) este tipul de personaj public care a inventat tăcerea în relaţia cu restul muritorilor de rând, fiind practic omul cu cele mai puţine apariţii, atât în mediile sociale (extraspitaliceşti), cât şi în presă. La prima vedere, ai crede că este vorba de modestia celui inteligent, dar asta contravine, evident, statutului de politician cu aspiraţii pentru înalte demnităţi publice. Să înţelegem, oare, de aici că Matei nu-şi cunoaşte interesul? Ori că nu este deloc atras de această latură pestriţă a vieţii, politica? Sau poate că are ceva să-şi reproşeze în legătură cu activitatea de manager al Spitalului Municipal şi a hotărât să nu se expună unor eventuale comentarii! Oricare dintre aceste supoziţii ne-ar putea duce cu gândul că Alexandru Matei este o persoană ce poate fi lesne pierdută printre degete, ca un fum. El face politică, dar nu este în politică. Răspunde de soarta spitalului doar când vine vorba de bilele albe, dosindu-le pe cele negre şi chinuitoare pentru pacienţi. Vrea să voteze în Senat, dar să şi taie pe masa de operaţie. Apare în lupta electorală cu o fotografie atârnată din stâlp în stâlp şi o declaraţie publică de cinci rânduri, dar fizic şi activ nu l-a văzut încă nimeni. Toate acestea nu ne aruncă oare cu gândul mai degrabă la celebrul magician Houdini, decât la un personaj pe care ar trebui să ne bazăm în camera superioară a Parlamentului?
Dincolo de toate astea, Alexandru Matei are marele avantaj de a fi posesorul unui filon intelectual recomandabil pentru o astfel de funcţie care, într-un mod fericit, ar putea contrabalansa puseurile translucide arătate mai sus. Dar asta numai în condiţia în care chirurgul Matei va inciza cu mână sigură în conştiinţa politicianului Matei, supus ca oricare altul compromisului nefolositor societăţii.
Probabil că mulţi dintre dvs., cititorii, vă aşteptaţi ca demersul portretistic de azi să conţină şi elemente foarte clare cu privire la dosarul Romgermed (în care Spitalul Municipal se pare că a fost prejudiciat cu multe zeci de miliarde de anumiţi politicieni), o piatră de moară pe care o poartă şi Alexandru Matei. Nu intru în detalii pe acest subiect, pentru că a aduce atingere demnităţii unui om într-o situaţie în care vinovăţia lui ar putea să fie doar de ordin moral, înseamnă să abdic de la datoria faţă de cititori, aceea de a nu face şi a nu zice ceva ce merită dispreţ.
Interesant şi totodată alunecos, Alexandru Matei se prezintă azi în faţa noastră ca o soluţie politică. Este el, oare, omul care ar putea extirpa cangrena intereselor meschine de la vârful puterii? Va aduce el mai multă lumină în saloanele întunecate ale existenţei noastre? La aceste întrebări va trebui să găsiţi dvs. răspunsurile, pentru că, vrând-nevrând, Matei reprezintă una dintre ofertele politice de azi, care mâine ar putea să vă hotărască soarta. 

Candidatul galben

Scriam într-o ediţie anterioară, dacă nu mă înşel acum două săptămâni, că până pe 9 decembrie ne aşteaptă o campanie electorală murdară, care pe alocuri, probabil, va ajunge chiar la cote încă neatinse în vremea ultimilor 21 de ani. Nu trebuie să fii politolog, sociolog ori vreun soi de analist, ca să ajungi la o asemenea concluzie, pentru că este lesne de priceput miza enormă care dinamitează oligarhia politică ce gravitează azi în jurul puterii. Divizaţi, corupţi şi incompetenţi (cu mici excepţii) până în măduva oaselor, politrucii zilei au „reaşezat” societatea românească în două nuclee dure de cetăţeni orbi, care nu mai au altă treabă decât aceea să se războiască între ei, pentru ca în final să obţină un mare şi democratic NIMIC.
Mă uit cu amărăciune la zeci, sute şi mii de oameni care s-au angajat în slujba unei forţe politice sau alta, a unui candidat sau altul, fără să aibă absolut nimic în comun cu cei pe care îi sprijină şi îi reprezintă. Ţinuţi în şah de o existenţă mizerabilă (şi aici mă refer la sărăcie), foarte mulţi dintre aceşti cetăţeni orbi se constituie într-o masă de manevră plătită cu ziua, al cărei rol se va încheia odată cu introducerea buletinului de vot în urnă, îndeletnicire care în România a început să transforme democraţia europeană într-o şcoală de slugi.
În rândurile care urmează, mă despart cu mare plăcere de această categorie de cetăţeni orbi, lăsându-i să slugărească pentru NIMENI şi NIMIC şi mă adresez celor rămaşi între graniţele decenţei, pentru care România nu a reprezentat şi nu va reprezenta niciodată o gaşcă politică. Sunt foarte mulţi, foarte puternici, dar extrem de scârbiţi şi debusolaţi. Pentru ei am să încerc să creionez, cât mai obiectiv posibil, portretele celor patru candidaţi cu şanse reale de a reprezenta Colegiul Câmpina (1 Senat şi 2 Deputaţi) în viitorul Parlament al ţării. Poate că un punct de vedere avizat (mă refer la faptul că pe unii dintre candidaţi îi cunosc foarte bine) şi de bună credinţă le va uşura acestora clipa deciziei, în care vor pune sau nu ştampila pe buletinul de vot în dreptul unuia sau a altuia dintre competitorii politici.
Pentru a mai colora atmosfera de campanie, am să-i redenumesc pe candidaţi după cum urmează: Georgică Severin – candidatul roşu, Alexandru Matei – candidatul alb, Virgil Guran – candidatul galben, Alexandru Anghel – candidatul portocaliu.
Din motivul că îmi este cel mai cunoscut dintre candidaţi, încep azi demersul potretistic cu Virgil Guran, candidatul galben pentru Camera Deputaţilor. De ce galben? Pentru că de aproximativ patru ani este membru al Partidului Naţional Liberal, trecut în vremea din urmă prin APR şi PSD.
Virgil Guran este un personaj extrem de complex (fie şi numai pentru faptul că se află la a doua căsătorie şi are patru copii), despre viaţa căruia s-ar putea scrie un roman. Fost ofiţer al Armatei Române, acesta a dezbrăcat haina militară imediat după Revoluţie, convins fiind că viitorul democratic îi va oferi şansa să se lanseze în afaceri. Spirit întreprinzător, a început să înveţe comerţ cu o tarabă în autogara Câmpina, pentru ca la mijlocul anilor 90 să devină unul dintre cei mai importanţi angrosişti de mărfuri din oraş. Încrederea în oameni şi asocierea cu personaje nepotrivite l-au adus în pragul falimentului, pentru ca în numai câţiva ani să redevină ce a fost, punând pe picioare alte afaceri. Ajuns din nou pe val, Guran şi-a dorit mai mult în planul afacerilor şi cel social, înfiinţând o Asociaţie a Oamenilor de Afaceri la nivel naţional şi chiar o bancă de credit cooperatistă, ceea ce i-a adus un capital de imagine care l-a propulsat în cercurile elitiste economice şi chiar guvernamentale în acea vreme tulbure, când puterea politică o deţineau ţărăniştii. Tenace şi foarte orgolios, aşa cum am văzut până acum, Guran a ajuns repede în vizorul celor pe care îi critica (şi atunci ca şi acum) în emisiunile televiziunilor naţionale. Şi asta i-a fost aproape fatal. În urma unui fulgerătoare anchete (cu accente staliniste), în care procurorii l-au pus cu spatele la zid (pentru făcute sau nefăcute în calitate de afacerist), Guran a ieşit pe jumătate dărâmat psihic şi financiar. Mult mai târziu avea să recunoască faptul că în acea perioadă a vieţii era mult prea necopt pentru o astfel de luptă cu sistemul şi de ce nu cu propriul orgoliu. Copt sau necopt, cert este faptul că în urma acestei ciudate întâmplări (spun asta pentru că de atunci şi până azi omul îşi susţine nevinovăţia şi o dovedeşte cu documente şi sentinţe de la CEDO), Guran a rămas proprietarul unui folclor de neşters, folosit ori de câte ori este nevoie, mai ales în preajma alegerilor, de adversarii săi politici şi al unei mari pierderi financiare, care l-a adus din nou înspre faliment. În următorii zece ani a renunţat la donquijotism, şi-a văzut de afaceri, familie şi de pasiunea sa, fotbalul, reconstruind (pentru a câta oară?) ceea ce se dărâmase, inclusiv o parte din imaginea publică.
Aşadar, ca un fel de scurtă recapitulare, am putea spune până aici că Virgil Guran este tenace, orgolios, uneori credul, stăpân pe sine în situaţii limită şi gata oricând să o ia de la capăt. Pentru ca vreau să fiu obiectiv, am să revin la un moment important din viaţa lui şi atât de invocat de adversarii săi politici, acela în care a fost anechetat pentru presupuse afaceri ilegale. Logic, dacă ar fi existat o asemenea vinovăţie, ea trebuia să producă efecte, condamnări cu executare ori cu suspendare. Pentru că nu îmi închipui că la ora aceea, când puterea ţărănisă îi pusese gând rău, Guran ar fi rămas nepedepsit. Cu toate acestea, el nu a fost niciodată condamnat, aşa că orice altă discuţie cred nu-şi mai are rostul.
În anii 2004 – 2005 a reintrat în politică la organizaţia locală a PSD, de unde avea să plece destul de repede, în urma unui scrutin de partid care i-a oferit ocazia să candideze la funcţia de preşedinte şi să piardă în favoarea lui Mihai Şerbănoiu. Obişnuit să fie mereu vioara întâi, Guran a ales să părăsească social-democraţia locală, pentru ca în anul 2008, printr-un complex de împrejurări încă neelucidat de mine, să ajungă în postura de director de campanie electorală a candidatului liberal pentru Camera Deputaţilor, Ioan Simion. După o bătălie politică spectaculoasă (vă reamintiţi, împotriva lui Florin Anghel), Ioan Simion a pierdut la mustaţă dreptul de a intra în Parlament, iar Guran s-a înscris în PNL, ajungând ulterior preşedinte al organizaţiei locale. Angrenat în acest nou proiect politic, Guran a candidat din partea USL pentru funcţia de primar al oraşului. Foarte puţin ajutat de mediile de afaceri care aveau alte interese (nu intru în detalii, pentru că toată lumea cunoaşte adevărul), Guran şi echipa sa au obţinut aproximativ 7500 de voturi de la câmpineni, ceea ce nu este puţin.
Astăzi, acelaşi Guran candidează pentru un loc în Parlamentul României. Începe o altă luptă oarbă şi plină de mizerii, care inevitabil lasă urme. Am vrut să aflu care este mecanismul prin care un om cu biografia lui continuă să-şi dorească să fie în cercul celor puternici şi l-am întrebat dacă nu cumva gustul banului public ar putea să reprezinte un motiv. Mi-a răspuns că nu l-a interesat şi nu-l va interesa niciodată aşa ceva şi că asta se poate dovedi oricând. Ei bine... şi atunci? – l-am iscodit eu, dornic să primesc totuşi un răspuns. „Dintotdeauna am crezut în forţa şi priceperea mea de a schimba ceva în bine pentru societate. Sunt incomod, am gura mare şi asta nu mă ajută deloc în politică, printre oameni cu interese mărunte. Probabil nu este încă timpul celor care vor să facă ceva şi pentru cei din jur, dar cu toate astea nu dezarmez, merg până la capăt”.
În loc de concluzie, lansez câteva teme de gândire: este oare acest tip de om cel care are căderea să ne reprezinte interesele la vârful puterii? Ne va abandona el, oare, odată ajuns acolo? Va fi el marioneta cuiva, după o viaţă întreagă în care orgoliul şi dorinţa de a fi primul, l-au urcat în paradis şi l-au coborât în infern? La toate aceste întrebări va trebui să găsiţi dvs. răspunsurile, pentru că vrând-nevrând, el reprezintă una dintre ofertele politice de azi, care mâine ar putea să vă hotărască soarta.

P.S. Sunt plăcut surprins de faptul că mulţi dintre aceia care nu au putut ajunge la lansarea volumului meu de publicistică, Rămân să disper printre ai mei, s-au interesat cum pot intra în posesia lui. În curând, el va putea fi găsit la librăria Diverta (sper să nu dureze prea mult formalităţile) şi începând de sâmbătă, 3 noiembrie, la chioşcurile de presă ale Prevo Distribution.

Rămân să disper printre ai mei

Când vine vorba să scriu despre alţii pe marginea oricărui subiect, îmi este relativ lesne să o fac, pentru că îmi place să analizez cu luciditate oameni şi fapte. Asta este o deformaţie profesională care în timp a devenit chiar o plăcere instinctuală.
Azi trebuie să vorbesc despre mine şi o fac cu mare apăsare, doar din dorinţa de a descrie aşa cum am trăit eu un eveniment care probabil îmi va schimba semnificativ existenţa. În fapt, la prima vedere, debutul meu editorial nu este un moment de interes public, dar am luat hotărârea să împărtăşesc această bucurie cu dvs., cititorii mei, pentru că în definitiv cartea pe care am lansat-o sâmbătă, 27 octombrie, la Casa de Cultură „Geo Bogza” am scris-o împreună, eu şi dvs., într-o simbioză aproape perfectă a năzuinţelor noastre pentru o lume mai dreaptă.
Unii vor spune că sunt arogant închipuindu-mi că toţi cititorii acestei rubrici se situează pe palierul gândurilor mele. Nici vorbă să cred aşa ceva! Îmi ajunge majoritatea pe care am încercat, peste timp, să nu o dezamăgesc.
Lansarea volumului de publicistică „Rămân să disper printre ai mei” (de fapt a fost vorba despre o dublă lansare, Christian Crăciun a tipărit şi el volumul de publicistică „Circumstanţiale”) a debutat sub auspiciile emoţiilor cutremurătoare care au pus stăpânire pe mine în faţa celor aproximativ 100 de invitaţi, prezenţă record în ultimii ani la o asemenea manifestare în Câmpina. Oameni de cultură şi de afaceri, politicieni, elevi, studenţi, presă şi oameni simpli pe care nu-i cunosc. Îi priveam oarecum speriat pe toţi aceia care, aşezaţi rânduri – rânduri pe scaune, se transformaseră subit din cititorii de la celălalt capăt al gândurilor mele în persoane reale, cu aşteptări imediate. Îmi venea să fug pe scări şi să las totul la voia celorlalţi organizatori ori a întâmplării. Însă cu siguranţă aş fi fost catalogat drept nebun sau cel puţin iresponsabil.
Ceea ce a urmat a fost o recunoaştere publică (zic eu cu mult peste meritele mele) a jurnalistului, despre a cărui activitate publicistică şi-au spus punctul de vedere mulţi oameni cu ştaif ai societăţii câmpinene. Evident că m-am simţit răsplătit pentru tot efortul de a fi încercat să schimb ceva prin forţa cuvântului scris în societatea noastră, însă acest gen de recunoaştere nu ar fi fost nici pe departe complet dacă cei cărora le-am adus nenumărate critici nu erau şi ei prezenţi să o constate. Senatorul Severin, primarul Tiseanu, consilierii PDL Dulă şi Bondoc au fost acolo şi asta cred că nu poate să reprezinte decât o formă de respect, care dovedeşte că publicistul şi-a făcut corect treaba. În ceea ce-i priveşte pe cei enumeraţi mai sus, trebuie să recunosc un lucru şi anume acela că odată ce demonstrezi că ai tăria să îşi respecţi „adversarul”, înseamnă că materialul din care eşti plămădit are un anumit fond care îţi susţine prezenţa ca om între oameni. Dincolo de toate astea rămâne timpul, care va demonstra cine este fiecare cu adevărat.
Încărcătura emoţională imensă pe care am suportat-o la debutul meu editorial, dar şi recunoaşterea celor din jur, mi-au generat gândul că ceea ce fac merită continuat, fie şi numai pentru a demonstra că într-un sistem social nenorocit se poate trăi şi altfel decât  cu capul în pământ.

P.S. Săptămâna trecută vă spuneam că de azi voi începe un fel de serial portretistic al candidaţilor propuşi de colegiul nostru (2 Deputaţi şi 1 Senat) pentru alegerile parlamentare. Am să mă ţin de cuvânt începând cu ediţia viitoare.

Cetăţeanul, ca voinţă şi reprezentare

Peste puţină vreme va începe oficial (neoficial a început de mult) campania electorală pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie, care după mine va fi una dintre cele mai dure (a se înţelege calomnioase) campanii dintre câte s-au întâmplat în ultimii 22 de ani. N-am să readuc în discuţie obsedanta temă a divizării poporenilor care, deşi în marea lor majoritate trăiesc rău laolaltă, în propria ţară, se înjură reciproc, cu patos, ori de câte ori au ocazia, de parcă ei ar fi aceia care îşi împart privilegiile puterii şi nu politrucii care îi instigă.
Dar să-i lăsăm pe poporenii talibani să-şi trăiască propria agonie şi să trecem la tema de discuţie pe care o propun azi. V-aţi întrebat vreodată câte minciuni politice este capabil să suporte un român? După câţiva ani de analiză atentă a acestui fenomen (în calitate de publicist care a văzut multe în jurul său), răspunsul complet nu poate fi decât unul filosofico-sociologic în care să facem vorbire despre structura socială a naţiei, nivel de trai, grad de cultură şi chiar etnogeneză. Dar cine mai are răbdare, într-o lume nebună, să intre în profunzimea unui astfel de subiect care, la prima vedere, pare destul de puţin important. Este oare puţin important să te laşi prostit sistematic de o ceată de derbedei politici care îţi macină viaţa până în cele mai mici amănunte? Iată o altă întrebare legată fundamental de prima. Să revenim, însă, la oile noastre (fără nicio legătură cu oripilanta achiziţie a liderilor liberali, Gigi Oierul). Pe scurt, răspunsul întrebării originare este acela că unii dintre români acceptă minciunile politicienilor pentru că au nevoie de o scuză pentru a se lăsa mituiţi şi de ce nu pentru a-şi justifica sentimentul de neputinţă în faţa golăniei generalizate din politică. De câte zeci de ori nu aţi auzit în jurul dvs. dezarmantul verdict: „Dă-i dracului, că toţi sunt la fel!” Sigur că, în proporţie covârşitoare, oamenii au dreptate să gândească astfel, însă povestea asta arată izbitor cu un cerc vicios din care nu vom ieşi niciodată. Pericolul cel mai mare într-o astfel de situaţie este acela de a-i determina şi pe cei puţini de bună credinţă care au mai rămas (ori aşteaptă să ajungă) în politică, să devină în scurt timp nişte satrapi, pentru că oricum sunt asimilaţi cu ceilalţi, incontestabil majoritari. Poate vă întrebaţi care ar fi soluţia ieşirii din acest cerc vicios. În primul rând aceea de a refuza orice fel de „cadou” din partea politrucilor şi exercitarea dreptului la vot conform propriei conştiinţe, fără nicio reţinere. În al doilea rând, de a observa raportul dintre promisiune şi faptă pe toată durata mandatului. Şi, cel mai important, de a sesiza dacă cel propus să te reprezinte are reputaţie ori a participat (girat) vreo hoţie (aici mă refer inclusiv la traficul de infuenţă în propriul folos al politicianului candidat) din bani publici, cel mai negru meşteşug al politrucilor puşi pe căpătuială. Recunosc că nu este deloc simplu să te osteneşti pentru a intra în posesia unor astfel de informaţii, însă trebuie să conştientizăm cu toţii că altfel va fi din ce în ce mai greu să ajungem la un echilibru social.

Trecând de la teorie la practică, să analizăm puţin situaţia concretă în care ne aflăm azi, la doar un pas înaintea scrutinului din 9 decembrie. Colegiul 2 Deputaţi şi Colegiul 1 Senat pe raza cărora ne aflăm şi noi, şi-a împărţit deja zonele de influenţă între USL şi ARD, respectiv candidaţii Georgică Severin/ Senat – Guran Virgil/ Camera Deputaţilor şi Alexandru Matei/ Senat – Alexandru Anghel/ Camera Deputaţilor. PP-DD rămâne încă o necunoscută, din motive pe care le intuiesc, dar pe care deocamdată nu le pot comenta din lipsă de informaţii oficiale. Oricum, principalele două competitoare vor rămâne, probabil, primele două alianţe politice. În baza principiilor enunţate mai sus, în teorie, oferta se cuvine a fi serios analizată, din mai multe puncte de vedere. Unul ar fi acela că avem de a face cu trei noi aspiraţi la vârful puterii: Guran, Matei, Anghel şi un al patrulea deja experimentat, Severin. Sunt ei oare cele mai bune soluţii pentru a reprezenta zona Câmpina în Parlamentul României ori ne aflăm din nou în faţa unui compromis impus de politicienii rupţi de realitate? Până săptămâna viitoare, când am să încep un serial portretistic pentru fiecare în parte, vă invit să vă creionaţi propriile opinii, pe care ulterior să le confruntăm de la distanţă.

P.S.1 Îi invit pe toţi propagandiştii plătiţi din bani publici care se vor grăbi să mă catalogheze pe site-urile de socializare ori în presa on-line drept partizan al USL, să nu se mai facă din nou de rahat în slujba politrucilor corupţi, pentru că eu îmi respect meseria, cititorii şi rămân fidel moto-ului acestei rubrici.
P.S. 2 Sâmbătă, 27 octombrie, ora 11.00, la Casa de Cultură “Geo Bogza” se va întâmpla debutul meu editorial. Îmi voi lansa cartea de eseuri şi publicistică “Rămân să disper printre ai mei”. Un critic literar cu ştaif din zona noastră, care nu poate fi bănuit că mă iubeşte prea tare, a citit lucrarea şi a afirmat într-un cerc de scriitori că ea este o radiografie fidelă a societăţii câmpinene din ultimii ani şi poate cea mai tăioasă culegere de publicistică din Câmpina post-revoluţionară. Asta înseamnă că tot efortul meu de a spune lucrurilor pe nume nu a fost în zadar.
În măsura în care cele aproximativ 100 de locuri disponibile în sala “Constantin Radu” a Casei de Cultură “Geo Bogza” se vor dovedi încăpătoare, îi aştept cu drag pe toţi cei care au rezonat cu scrierile mele.

De ce le e frică de transparenţă

Unul dintre motivele pentru care am intrat în politică a fost acela de a cere transparenţă în actul decizional administrativ, condiţie primordială pentru a dovedi bună credinţă şi respect faţă de cetăţean. După mine, transparenţa în administraţia publică locală se poate manifesta în două direcţii principale şi anume în zona necesităţii şi întâietăţii proiectelor investiţionale (construcţii şi reamenajări edilitare) de mare utilitate publică şi în zona cheltuielilor din banul public, oricare ar fi ele, pe care trebuie să le poată vedea oricine, oricând, până la ultimul leu. Nefiind loc acum (mă refer la spaţiul tipografic) de o analiză amplă în ceea ce priveşte transparenţa pe marginea proiectelor investiţionale, nu-mi rămâne decât să despic firul în patru în ceea ce îi priveşte pe aleşii noştri, care se feresc ca dracul de tămâie să explice pentru ce anume şi la cine ajung resursele bugetare. Oare de ce atâta secretomanie? Nu cumva avem printre noi câţiva M.R. Unguent care se... parfumează pe bani publici? Tot ce este posibil, dar până vom afla, să vă spun o scurtă poveste adevărată, care vine ca o mănuşă pe subiectul nostru.
După cum ştiţi deja (din presă şi înregistrările televizate ale şedinţelor Consiliului Local), atât înainte, cât şi după Serberile Toamnei (Zilele oraşului, de la mijlocul lunii septembrie), am declarat public, în calitate de preşedinte al comisiei de cultură, că am să prezint lista detaliată a cheltuielilor legate de manifestările arătate mai sus. Un gest absolut normal al unui ales local care nu are nimic de ascuns. Nu a trecut multă vreme din momentul în care mi-am anunţat intenţia şi au început să apară tot felul de politruci care să mă atenţioneze că sunt pe cale să creez un precedent şi că ar fi mai bine să mă gândesc la viitor, când şi eu poate voi fi pus în situaţia de a explica anumite devize din bani publici. Ia uite, domnule, ce chestie, mi-am zis eu, mai novice în administraţia locală! Nu cumva oamenii ăştia mă învaţă de bine să nu-mi pun cenuşă în cap? Cuprins, pentru o vreme, de instinctul de conservare şi de codoşeala politicianistă, era cât pe ce să renunţ la ideea transparenţei pe subiectul dat, până într-o zi când tot codoşlâcul lor străveziu mi-a deschis ochii la o împărţeală de bucate în urma căreia s-au luat la ceartă pentru nişte zeci de miliarde de lei vechi nejustificate. Odată cu asta, am înţeles şi de ce le era frică de transparenţă. Atunci am hotărât iremediabil că fac parte dintr-o altă specie de politruci, una care în ciuda mirosului de putere, rămâne cu picioarele pe pământ şi îşi respectă principiile.
Aşa că în viitoarea ediţie a publicaţiei „Info Câmpina”, editată de Primărie şi Consiliul Local, veţi citi în detaliu amănunte cu privire la cheltuiala publică pentru Serbările Toamnei, precum şi o scurtă declaraţie explicativă în acest sens. Toate impuse de mine. Le datorez asta celor care au avut încredere şi m-au trimis să-i reprezint în fruntea oraşului şi sper ca odată creat, acest precedent să fie un nou început de drum între ales şi alegător. În plus, cred că transparenţa totală faţă de cum se cheltuie banul public este cel mai important pas înspre diminuarea corupţiei instituţionale.
P.S. Când scriu aceste rânduri, urmăresc în paralel o transmisiune tv istorică, în direct, care prezintă imagini cu săritura în gol a unui om de la altitudinea de 39 de km faţă de Pământ. La jumătatea distanţei, temerarul a atins chiar viteza sunetului. Şi când te gândeşti că noi nu avem nici măcar îndrăzneala să le impunem politicienilor minimul de respect pe care ni-l datorează.