De ce le e frică de transparenţă

Unul dintre motivele pentru care am intrat în politică a fost acela de a cere transparenţă în actul decizional administrativ, condiţie primordială pentru a dovedi bună credinţă şi respect faţă de cetăţean. După mine, transparenţa în administraţia publică locală se poate manifesta în două direcţii principale şi anume în zona necesităţii şi întâietăţii proiectelor investiţionale (construcţii şi reamenajări edilitare) de mare utilitate publică şi în zona cheltuielilor din banul public, oricare ar fi ele, pe care trebuie să le poată vedea oricine, oricând, până la ultimul leu. Nefiind loc acum (mă refer la spaţiul tipografic) de o analiză amplă în ceea ce priveşte transparenţa pe marginea proiectelor investiţionale, nu-mi rămâne decât să despic firul în patru în ceea ce îi priveşte pe aleşii noştri, care se feresc ca dracul de tămâie să explice pentru ce anume şi la cine ajung resursele bugetare. Oare de ce atâta secretomanie? Nu cumva avem printre noi câţiva M.R. Unguent care se... parfumează pe bani publici? Tot ce este posibil, dar până vom afla, să vă spun o scurtă poveste adevărată, care vine ca o mănuşă pe subiectul nostru.
După cum ştiţi deja (din presă şi înregistrările televizate ale şedinţelor Consiliului Local), atât înainte, cât şi după Serberile Toamnei (Zilele oraşului, de la mijlocul lunii septembrie), am declarat public, în calitate de preşedinte al comisiei de cultură, că am să prezint lista detaliată a cheltuielilor legate de manifestările arătate mai sus. Un gest absolut normal al unui ales local care nu are nimic de ascuns. Nu a trecut multă vreme din momentul în care mi-am anunţat intenţia şi au început să apară tot felul de politruci care să mă atenţioneze că sunt pe cale să creez un precedent şi că ar fi mai bine să mă gândesc la viitor, când şi eu poate voi fi pus în situaţia de a explica anumite devize din bani publici. Ia uite, domnule, ce chestie, mi-am zis eu, mai novice în administraţia locală! Nu cumva oamenii ăştia mă învaţă de bine să nu-mi pun cenuşă în cap? Cuprins, pentru o vreme, de instinctul de conservare şi de codoşeala politicianistă, era cât pe ce să renunţ la ideea transparenţei pe subiectul dat, până într-o zi când tot codoşlâcul lor străveziu mi-a deschis ochii la o împărţeală de bucate în urma căreia s-au luat la ceartă pentru nişte zeci de miliarde de lei vechi nejustificate. Odată cu asta, am înţeles şi de ce le era frică de transparenţă. Atunci am hotărât iremediabil că fac parte dintr-o altă specie de politruci, una care în ciuda mirosului de putere, rămâne cu picioarele pe pământ şi îşi respectă principiile.
Aşa că în viitoarea ediţie a publicaţiei „Info Câmpina”, editată de Primărie şi Consiliul Local, veţi citi în detaliu amănunte cu privire la cheltuiala publică pentru Serbările Toamnei, precum şi o scurtă declaraţie explicativă în acest sens. Toate impuse de mine. Le datorez asta celor care au avut încredere şi m-au trimis să-i reprezint în fruntea oraşului şi sper ca odată creat, acest precedent să fie un nou început de drum între ales şi alegător. În plus, cred că transparenţa totală faţă de cum se cheltuie banul public este cel mai important pas înspre diminuarea corupţiei instituţionale.
P.S. Când scriu aceste rânduri, urmăresc în paralel o transmisiune tv istorică, în direct, care prezintă imagini cu săritura în gol a unui om de la altitudinea de 39 de km faţă de Pământ. La jumătatea distanţei, temerarul a atins chiar viteza sunetului. Şi când te gândeşti că noi nu avem nici măcar îndrăzneala să le impunem politicienilor minimul de respect pe care ni-l datorează.

Îndreptar de aroganţă

Înainte de a scrie ceea ce mulţi dintre dumneavoastră aşteaptă şi anume povestea unei aroganţe pe bani publici, am să comentez, în câteva rânduri, efectul previzibil şi anunţat al celor scrise de mine cu o săptămână în urmă referitor la deplasarea oficială a aleşilor locali (printre care m-am numărat şi eu) într-un schimb de experienţă în Marbella (Spania) – Costa del Sol. Vă spuneam atunci că ceea ce scriu va da naştere multor polemici printre cei care sunt plătiţi de propagandele politice să eticheteze oameni şi fapte. Şi aşa a fost. Pentru că după nici 24 de ore de la sosirea delegaţiei câmpinene pe coasta însorită a Spaniei, lucrurile pe care le-am scris (alimentate de zeci de comentarii susţinute de „anonimi” mai mult sau mai puţin plătiţi din bani publici să facă asta) au început să nască controverse chiar între cei aflaţi de acum în misiune oficială, cu scopul de a învăţa din experienţa unei societăţi mult mai avansate.
În situaţia nou creată, partea bună a fost aceea că, probabil, multe aroganţe (aşa cum îmi place să cataloghez lucrurile şi deprinderile ieşite din comun) dintre cele care s-ar fi putut întâmpla, nu s-au mai întâmplat (această constatare este subiectivă, pentru că se bazează doar pe o presupunere), iar partea proastă este că o bună bucată din timpul petrecut în Spania m-am simţit suspectat pe nedrept (şi totuşi, într-un fel justificat de propriile-mi gânduri scrise înaintea deplasării ) de a fi vânătorul aroganţelor unui grup de aleşi locali plătiţi din banul public să înveţe prin străinătăţuri ce au de făcut (şi mai ales cum) pentru comunitatea în care au fost aleşi. Am făcut această precizare pentru a putea să înţelegeţi starea de spirit care a patronat delegaţia o bună perioadă de timp. Dar să trecem la povestea în sine care, privind lucrurile strict estetic, este una cel puţin fascinantă.
Parafrazându-l pe Cioran, am să vă spun că după această scurtă vizită pe Costa del Sol, strivit de soare (lumină) şi frumuseţe, n-am să mai vreau să mă întorc vreodată, pentru că îmi este teamă să nu descopăr şi lucruri care ar putea să îmi schimbe imaginea pe care mi-am format-o despre aceste ţinuturi încărcate de istorie, cultură şi civilizaţie.
Dincolo de propriile impresii, pe care într-o bună zi probabil că am să le public sub forma unor note de călătorie, delegaţia câmpineană a avut per total un comportament cel puţin meritoriu în faţa autorităţilor din Marbella (oraş turistic, cu 120.000 de locuitori, situat la aproximativ 70 km de Malaga), care conduc o comunitate ce primeşte anual aproximativ 5 milioane de turişti din întreaga lume. Programul zilelor de vizită a fost unul stabilit până la detaliu (în unele situaţii chiar enervant, pentru că deşteptarea era programată la ora 7), cu sesiuni de comunicare (pe domenii de interes – proiectare, administrare şi întreţinere parcuri, sănătate, sport, cultură, urbanism, administraţie publică, salubritate etc.) în prima parte a zilei, pentru ca ulterior, până la ora 14.00 să urmeze vizitele de rigoare la toate obiectivele puse în discuţie.
Personal m-a surprins organizarea aproape impecabilă a gazdelor noastre, disponibilitatea de a ne împărtăşi din experienţa lor şi, de ce nu, de a vorbi tranşant despre părţile negative (supradimensionarea aparatului administrariv) pe care încearcă să le rezolve în actul de guvernare local, toate astea fiind în fond cheia succesului atât de vizibil în orice colţ de stradă. Aproape în fiecare zi, părăsind întâlnirea cu aceşti oameni, mă întrebam ce le vom spune şi ce le vom arăta la Câmpina (strict comparativ), când ne vor întoarce vizita. La drept vorbind, aş vrea ca acest lucru să nu se întâmple prea curând.
În cealaltă parte a timpului, care zilnic, după ora 14.00, rămânea la dispoziţia noastră, fiecare se organiza după propria pornire sufletească. Eu (uneori împreună cu alţi colegi) aproape că mi-am rupt picioarele colindând prin muzee (în cel de gravuri am găsit, printre lucrări de Picasso şi Velasquez, şi un manuscris al lui Cioran, motiv de mare mândrie pentru mine), prin parcuri cu vegetaţie luxuriantă, catedrale, foste cetăţi arabe, zeci de piaţete şi clădiri construite într-o armonie perfectă, cu sute de ani în urmă, de invadatorii arabi şi impecabil conservate ulterior de creştini, terenuri de golf, porturi pline de iahturi luxoase străjuite de noi resorturi construite cu grija de a se respecta specificul arhitectural născut în vremuri îndepărtate. Am văzut statuia lui Don Juan şi zeci de alte sculpturi (copii după autori celebri) care întregesc un peisaj urbanistic pavat până şi la closetele publice cu marmură şi granit. Spre seară, înainte şi după cină, vizibil împovăraţi de aroganţele (!!!) unei societăţi aflate parcă la ani lumină de cea românească, ne reuneam în jurul unui pahar, la terasa înconjurată de palmieri a hotelului, povestindu-ne unul altuia propriile întâmplări din timpul zilei, în surdina unui caffe-concert susţinut de fiecare dată live de un alt trubadur. În jurul nostru mişunau agale zeci de pensionari cu ştaif, sosiţi din toată lumea civilizată a pământului.
Dacă vă vine să credeţi, acolo, în acest decor mirific, am organizat ad-hoc şi una-două „şedinţe” de consiliu, în care opoziţia şi puterea şi-au spus verde în faţă lucruri pe care în alte condiţii nu şi le-ar fi spus, poate, niciodată. Recunosc că am fost iniţiatorul acestor discuţii tranşante, cu scopul de a declanşa în conştiinţa celor prezenţi o conduită politică ulterioară care să ne permită punerea în aplicare a măcar 10% din cele trăite şi văzute în Spania. Sper ca în urma acestor schimburi de opinii (la un moment dat chiar tăioase) să fi reuşit o cât de mică schimbare de mentalitate în relaţiile interumane din administraţia câmpineană. Pentru că altfel vom rămâne întotdeauna în situaţia de a-i admira pe alţii, fără a înţelege cum au ajuns acolo.
Sunt sigur că aş putea scrie despre această deplasare chiar un mic roman, cu multe întâmplări picante şi adevăruri care nu pot fi spuse în presă, dar până atunci, în loc de concluzie, vă propun un îndreptar de aroganţă, la care vă rog să meditaţi: am credinţa că nu poţi obţine nimic esenţial în viaţă până când nu ai o convingere. Convingerea mea (au mai avut-o şi alţii înainte) este că Spania reprezintă ceea ce se vede plus misterul ei. Eu nu am putut alege doar misterul (din cărţi, evident) şi am dorit să ştiu ce se vede, pentru a putea face să se vadă ceva şi în oraşul în care trăiesc. Sunt aproape sigur că aceste gânduri le nutresc şi cei alături de care am reprezentat Câmpina pe tărâm spaniol. Rămâne de văzut care este distanţa până la fapte.

P.S. E posibil ca pe viitor  să fiu proprietarul unei mari şanse de a fi omis de pe lista celor care se vor deplasa pe cale administrativă în străinătate sau, în cel mai bun caz, să fiu trimis de unul singur. Nu am nicio problemă în acest sens, pentru că vreau să fac parte dintr-o altă specie de politruci, una care se foloseşte de pârghiile puterii pentru a aduce mai multă transparenţă şi implicit responsabilitate în rândul clasei politice conducătoare.

Luciditatea rea

Mai mult ca sigur, articolul de faţă va da naştere multor  polemici printre cei care sunt plătiţi de propagandele politice să eticheteze oameni şi fapte, însă puţin îmi pasă, atâta vreme cât ceea ce spun aici este adevărul pe care îl datorez cititorilor mei.
Săptămâna trecută am participat, înghiţind în prealabil multă lămâie, la cea de-a treia şedinţă a Consiliului Local din actuala legislatură. Împovărat de o luciditate rea, care mă obligă să văd, în mine şi în cei din jur, şi ceea ce nu aş fi vrut să văd, am ajuns să consider că aproape tot ceea ce se întâmplă în administraţia publică locală poate fi socotit drept o lucrare de doctorat în ipocrizie. Aproape nimic din ceea ce se vede şi este servit pe tavă opiniei publice nu este adevărat. Aşa-zisa activitate administrativă se măsoară în interese politice, bani, funcţii, putere şi influenţă (cu unele excepţii, care întăresc regula). Oameni care fac parte din aceeaşi familie a intereselor (desigur, coloraţi diferit din punct de vedere politic) se păruiesc în public prin conferinţe de presă şi mai ales în Consiliul Local, pentru ca mai apoi să-şi împartă privilegii pe sub masă fără nicio remuşcare. Doar orgoliile personale îi mai animă uneori să-şi arate cu adevărat muşchii unii altora, dar asta până la intervenţia „arbitrului suveran”, în urma căreia se aşterne liniştea.
Imaginea acestei decadenţe îmi stârneşte un sentiment de compasiune faţă de cei care, privind înspre aleşii lor, încă se mai gândesc la bună credinţă, loialitate şi respect din partea acestora, aşteptând progresul social. Recunosc cu maximă francheţe că nu mai înţeleg deloc lumea de politruci în care am intrat şi mă simt din ce în ce mai reacţionar. Poate vi se pare ridicol că în ultima vreme mă tot văicăresc pe această temă, însă nu am intrat în politică să asist impasibil la ceea ce criticam altă dată şi nici pentru a mă autoironiza în ipostaza de maimuţoi virtuos. Am intrat în politică să îndrept lucruri care au devenit insuportabile în oraşul şi ţara mea. Deocamdată încerc să amân concluziile spre care mă îndreptă cruda realitate, pentru că mai există o speranţă şi anume aceea că printre oamenii pe care i-am descris mai sus am dat, în administraţia locală şi peste unii întregi la cap, care din păcate se tem să umble liberi în curtea interioară a destinului care i-a propulsat în funcţii publice. Asta mă mai face să cred că încă nu este totul pierdut.

P.S. Probabil când veţi citi aceste rânduri eu voi fi ajuns deja pe pământ spaniol, în calitate de membru al delegaţiei oficiale trimisă de administraţia locală într-un schimb de experienţă cu autorităţile din Marbella. Nu sunt sigur care este scopul real al acestei vizite planificate încă din mandatul trecut, într-un oraş-staţiune de pe Costa de Sol, dar cunosc cu certitudine motivele pentru care am acceptat să mă alătur celor care comit o astfel de aroganţă: pentru că îmi doresc de mult să ajung în locurile în care au trăit Picasso, Gaudi şi Cervantes; pentru că vreau să văd cu ochii mei care este cu adevărat treaba aleşilor locali într-o astfel de călătorie şi nu în cele din urmă, pentru că vreau să fiu primul ales din istoria postdecembristă a urbei care vă povesteşte adevărul după o astfel de călătorie. Sper ca aceste trei dorinţe să le socotiţi îndeajuns de sincere şi justificative pentru o cheltuială publică inutilă la prima vedere.

Smiorcăiala izmeniţilor politici

Am găsit zilele trecute, în cutia poştală, un petec portocaliu de hârtie, pe care era scrisă, aproape telegrafic, o poveste urbană. L-am parcurs şi mi-am dat repede seama că este vorba despre trăirile Albei ca Zăpada şi ale celor şapte pitici izmeniţi din Consiliul Local (în total opt), care imediat după alegerile locale din 10 iunie s-au trezit din somnul dulce al puterii drept pe centura politicii, acolo unde de obicei prestezi mult şi primeşti puţin. Mă refer, desigur, la munca ideologică de partid şi la răsplata cuvenită din partea societăţii!
Scrisorica (petecul de hârtie) celor opt, însăilată la repezeală şi în mare parte mincinoasă, nu este decât expresia neputinţei unor oameni incapabili de dialog, care azi primesc ceea ce au semănat în mandatul trecut, atunci când maşinăria de vot pusă la cale de Alin Moldoveanu şi Horia Tiseanu (adevărata monstruoasă coaliţie, după ce s-au bălăcărit în campania din 2008 ca la uşa cortului) ronţăia imperturbabil până şi ideea de opoziţie.
Iată câteva pasaje din smiorcăiala celor opt izmeniţi politici: „Stimaţi câmpineni, primarul Horia Laurenţiu Tiseanu şi consilierii locali PDL (7) doresc să vă aducă la cunoştinţă situaţia creată în Consiliul Local Câmpina de către consilierii USL (8) şi PP-DD (4), care înfiinţind o «monstruoasă coaliţie» au pornit o acţiune distructivă axându-se mai mult pe abrogarea vechilor hotărâri decât pe iniţierea unor ăproiecte constructive pentru municipiul nostru. Cele mai importante decizii negative ale consilierilor USL şi PP-DD se referă la: retragerea finanţării şi a statutului de asociat din cadrul FC Unirea Câmpina, club promovat în Liga a III-a naţională cu sprijinul Consiliului Local în mandatul trecut; astfel, au dovedit un dispreţ total faţă de iubitorii de fotbal din Câmpina (...). Respingerea propunerii de înfiinţare, în cadrul Spitalului Municipal Câmpina, a unor cabinete cu aparatură modernă (...). Respingerea propunerii primarului de a se realiza în municipiul Câmpina un ansamblu de sere moderne (...)”.
Aşadar, ei sunt albi ca zăpada, iar „monstruoasa coaliţie” le dă peste mâini atunci când vine vorba să dirijeze în continuare banul şi bunurile publice spre găurile negre păstorite de clientela politică portocalie. Patetici şi chiar infantili unii dintre ei, aceşti piraţi deghizaţi în şcolăriţe ingenue, cu fustiţe scurte şi strugurel pe buze, care până mai ieri tăiau şi spânzurau în administraţia publică locală, nu mai impresionează pe nimeni, indiferent de câte smiorcăieli scrise vor arunca pe la uşile oamenilor. Şi ştiţi de ce? Pentru că electoratul s-a prins de făţărnicia politrucilor nesătui, oricare ar fi ei. Stă mărturie în acest sens scrisoarea primită la redacţie (din partea unei familii de câmpineni care a dorit să-şi păstreze anonimatul), pe care o redau integral mai jos.
Şi pentru că nu sunt deloc adeptul filozofiei mioritice “ba pe-a mă-tii”, mă văd nevoit să le atrag atenţia celor din USL şi PP-DD, care deţin majoritatea politică în Consiliul Local, că înainte de orice fel de vendetă trebuie să respecte electoratul. Căci altfel, care mai este diferenţa dintre izmeniţii de ieri şi cei în devenire (!!!) de azi?!

În virtutea dreptului la replică vă rugăm să publicaţi această scrisoare-răspuns (ataşată) către PDL Câmpina, ca urmare a adresei lor către locuitorii Câmpinei. Fac precizarea clară că niciunul din semnatarii scrisorii NU ESTE MEMBRU sau SIMPATIZANT al vreunui partid politic.

Către
P.D.L. – Organizaţia Câmpina
Str. B.-dul Carol I nr. 10, bl. 1D, Prahova
Ca urmare a adresei Dvs., fără număr de înregistrare, remisă locuitorilor municipiului Câmpina prin poşta directă, în calitate de contribuabil al acestui municipiu, vă aduc la cunoştinţă următoarele:
1. Respingerea propunerii consilierilor PDL de către noua majoritate formată prin USL şi PPDD este justificată mai ales ca tardivă. Dacă real s-ar fi dorit de către PDL Câmpina premierea prin burse de performanţă, s-ar fi făcut din mandatele trecute. Astfel propunerea este susceptibilă de a fi demagocică şi populistă, nefiind adoptată anterior de majoritatea PDL.
2. Cât priveşte blocarea anvelopării blocurilor, prespunem doar că materialele folosite nu aveau nimic de-a face cu standardul cost/calitate, cu atât mai mult cu cât în alte lucrări similare realizate prin sprijinul consilierilor PDL, calitatea a lăsat de dorit, mergându-se până la „exfolierea” lucrării.
3. Nu există nici o lege ce obligă o primărie să finanţeze, ca asociat, un club sportiv, indiferent de natura clubului. Primăria poate, cel mult, să premieze performanţa, nu costurile de întreţinere a unui club. Mai mult de atât, în eventualitatea că echipa ar intra în divizia I, nu vedem cum ar finanţa Primăria Câmpina lucrările la un Stadion gen Stadionul Naţional. Aceasta trebuie să fie o iniţiativă a parteneriatului public-privat în cel mai bun caz.
4. Referitor la sere, aducem aminte domnului primar că există un asemenea ansamblu (ca dovadă florile frumoase de altfel, existente în fiecare an în centrul oraşului), sere însă ce NU VÂND şi publicului (cu excepţia crizantemelor toamna), cu alte cuvinte, sere ce funcţionează în regim „închis”. În aceste condiţii, ar fi preferabil sprijinirea unei iniţiative private, care să concureze cu actuala stare de fapt, nu aceeşi Mărie cu altă pălărie.
5. Referitor la Serbările Toamnei, putem spune că, pentru prima dată dupa nişte ani buni, Primăria s-a achitat corect de obligaţiile sale, deoarece atât formaţiile ce au urcat pe scenă cât şi organizarea comercianţilor a fost făcută, pentru prima dată, „cu cap”. E preferabil decât multe manifestări prost organizate să avem câteva, dar de top. Astfel se explică, pentru prima dată şi numărul foarte mare de participanţi, atât comercianţi cât, mai ales, public. Strategia programului „Pâine şi Circ” trebuie regânditâ spre mai multă pâine şi mai puţin circ!
6. Cât priveşte HCL 184/2010, sperăm ca actuala majoritate s-o regândească prin prizma noilor activităţi culturale ce vor fi organizate în Câmpina. E nevoie de un astfel de blocaj al traficului, în măsura în care există şi motivul acestui blocaj, ţinând cont că onor Primăria a anunţat întreruperea programului „prima săptămână din lună mici şi bere” .... pe motiv de poluare a papilelor gustative a celor ce locuiesc în zonă. Păi dacă n-avem mici .... de ce am închide traficul? Curat-murdar domnle.
7. Un spital, fie el şi-al municipiului, nu e un magazin, deci, punctul de comercializare articole ortopedice e un mare ... punct gol, mai ales că există în vecinătate un spital care se ocupă de astfel de probleme (Azuga), iar cu surzenia ... s-avem pardon ... există INTERNETUL care e mai ieftin ca Spitalul ... oricum!
8. Că vorbim de transparenţă decizională ... păi aducem aminte onor aleşilor PDL că inclusiv la spaţii verzi în Câmpina se intra pe pile şi şpagă ... în mandatul vostru. În aceste condiţii, politica „ochi pentru ochi” ... poate vă-nvaţă să nu mai faceţi o astfel de politică la rândul vostru. Nu de alta dar românii au o vorbă: „Ce ţie nu-i place ...” continuarea nu era „fă-o că vei sta la putere toată viaţa”! Felicitari oricum pentru modul exemplar de a vă plânge cetăţenilor. Poate organizaţi şi un referendum pentru a vedea dacă suntem de-acord cu noua politică a Consiliului Local. Sperăm să nu fim nevoiţi să-l contestăm la C.C.R. ... că tot aia e.

Cu stimă, 

Un cetăţean câmpinean ... şi nevastă-sa

Regimentul de ciori

Când scriu aceste rânduri mă aflu încă sub influenţa Serbărilor Toamnei, o manifestare care pentru mine poate reprezenta un punct de cotitură în activitatea de ales local pus în situaţia de a gestiona relaţia dintre autoritate şi cetăţean sub toate aspectele ei.
Lăsând la o parte faptul că cea de a cincea ediţie a Serbărilor Toamnei s-a remarcat printr-un format cu totul special faţă de anii precedenţi şi că a fost una dintre cele mai populare manifestări de stradă din ultimii ani (şi aici mă refer la miile de oameni care au umplut până la refuz Centrul Civic în cele două zile de sărbătoare), mă văd nevoit să scot în evidenţă un aspect care mi-a lăsat un gust amar, ca să nu spun mai mult.
Încă din faza de proiect, efortul autorităţilor şi al profesioniştilor organizatori de spectacole s-a concentrat pe eliminarea conceptului de bâlci – talcioc, care nu defineşte Câmpina, oraşul în care au trăit B.P. Hasdeu, N. Grigorescu, I.H. Rădulescu, C. Istrati, G. Bogza, Alexandru Tudor – Miu şi multe personalităţi ale culturii şi civilizaţiei româneşti.
Din păcate, lucrurile nu au stat chiar aşa, pentru că din primele momente de după ceremonia oficială de deschidere a sebărilor şi-a făcut apariţia, de nicăieri, un adevărat regiment de ciori (a se înţelege înaripate croncănitoare şi nu altceva) care a ocupat (abuziv, se înţelege) fiecare colţişor de spaţiu public oferind „servicii” dintre cele mai diverse. În mai puţin de o oră, spectacolul stradal gândit de organizatori s-a transformat într-un bâlci cu dramatice accente suburbane, atât la propriu, cât şi la figurat. Numai intervenţia fermă a oamenilor legii a mai curăţat puţin locul, însă nu pentru multă vreme. Ameninţate de bastoane, ciorile apăreau şi dispăreau, exact ca în filmul lui Hitchcock. Ceea ce a urmat după acest conflict nu mai poate fi povestit aici (fără dovezi), pentru că ţine de complicitatea anumitor personaje cu funcţie din urbea noastră. Ca un fel de concluzie, mai pot spune doar atât: în Câmpina, nimic nu este întâmplător.

P.S. În aceste două zile de serbări am stat foarte mult pe stradă, printre oameni, în marea lor majoritate de calitate. Din păcate, am avut ocazia să-i cunosc şi pe ceilalţi, scandalagiii, beţivii, hoţii, care şi-au permis să tulbure grav liniştea celor din jur, să tâlhărească şi să distrugă bunuri publice. Cu această ocazie, am înţeles multe despre concetăţenii mei şi tocmai de aceea cred că Serbările Toamnei vor rămâne, repet, un punct de cotitură în activitatea mea ulterioară din administraţia publică.

Să facem economie la „sfânta” şpagă...

De mai bine de trei săptămâni mă aflu în faţa unei dileme pe care conştiinţa refuză cu obstinaţie să o soluţioneze. Principiul care stă la baza acestei nehotărâri este raportul între ceea ce spui şi ceea ce faci în viaţa publică, ca subdiviziune a moralităţii.
Lupta mea interioară derivă din faptul că până nu de mult combăteam în această rubrică obiceiul celor care deţin puterea locală de a risipi prea mulţi bani publici pentru organizarea de spectacole stradale, iar azi sunt chiar eu în situaţia de a fi parte la o astfel de hotărâre favorabilă în ceea ce priveşte manifestările cultural-artistice prilejuite de zilele oraşului – Serbările Toamnei.
N-am să fiu ipocrit, să invoc drept scuză a deciziei mele faptul că am fost obligat de anumite împrejurări politice (aşa cum s-a şi întâmplat, într-o anumită măsură) să accept organizarea unei astfel de manifestări, pentru că adevărul este acela că la baza deciziei mele, în calitate de preşedinte al comisie de specialitate a Consiliului Local, a stat doar gândul de a le da posibilitatea câmpinenilor, o dată în an, să se simtă sărbătoriţi în calitatea lor de cetăţeni care trăiesc, muncesc şi plătesc taxe aici şi nu în altă parte. Cum ar fi fost ca noi, cei aleşi, să ne lăudăm că facem economie la buget, tocmai când vine vorba de sărbătoarea lor, a câmpinenilor? Păi de ce să nu economisim banul public eradicând şpăgile şi comisioanele încasate de pe urma lucrărilor publice, care însumează anual, după părerea mea, de zece ori contravaloarea spectacolului stradal ce va avea loc peste câteva zile?! Nu, noi trebuie să strângem cureaua doar când vine vorba de cetăţeni, ca să le dăm impresia că suntem responsabili!
Dacă asta înseamnă să faci politică  - administraţie locală şi din acest motiv se găsesc tot soiul de farisei să mă critice, mă tem că nu sunt deloc potrivit într-o astfel de postură. Mi-am promis atunci când am plecat pe acest drum, al celui ales în conducerea urbei, că voi fi întotdeauna de partea cetăţeanului şi aşa va rămâne. Ştiţi de ce pot să-mi permit o astfel de aroganţă? Pentru că nu mă interesează „sfânta” şpagă, care de obicei le închide gura politrucilor cu musca pe căciulă.
P.S. În ultima vreme lucrez intens la ceea ce va reprezenta în curând debutul meu editorial. Un volum de eseuri şi publicistică, inspirat în mare măsură de viaţa social-politică a oraşului. Recitind manuscrisele din trecut, mi-am limpezit gândurile, regăsind astfel calea (o vreme pierdută) pe care trebuie să o urmez, aceea a bunei credinţe faţă de semenii mei. Singura care mă poate apăra în faţa eventualelor greşeli ori naivităţi.

Imposibila întoarcere

Au trecut aproape trei luni de la alegerile locale şi încă nu am reuşit să mă regăsesc în noua postură de ales local, parte dintre aceia care au depus un jurământ de credinţă faţă de urbea noastră şi cetăţenii ei.
La început, imediat după învestirea în această funcţie publică, am crezut că pot să răstorn munţii de nedreptate pe care i-am privit şi criticat ani la rând, în calitate de publicist, însă, ulterior, odată ce m-am apropiat de ei, gata să-i escaladez, s-a lăsat ceaţa. O ceaţă perfidă a intereselor care îţi sădeşte în suflet îndoiala în propriile forţe şi la un moment dat chiar teama de a-ţi continua drumul aflat la răscruce. Într-un astfel de moment, idealismul dispare, iar buna credinţă devine subiect de băşcălie şi ulterior de îngrijorare pentru cei care trăiesc pe spinarea celor mulţi. Atunci începi să regreţi gestul de a fi intrat la un alt nivel în politică şi te macină gândul unei imposibile întoarceri, prin care nu ai face decât să te recunoşti învins de un sistem nenorocit care patronează totul. Cum să le explici celor care au crezut în tine că nu-ţi găseşti locul într-o astfel de mizerie, unde eşti supus oricum compromisului, altul decât cel în interes public? Cine te crede că eşti făcut să alegi calea dreptăţii şi corectitudinii într-o societate condusă, în mare majoritate, de oameni nedrepţi şi incorecţi? Probabil foarte puţini.
În niciun caz nu mă plâng că am ajuns într-o astfel de situaţie, pentru că, în fond, nu m-a obligat nimeni să fac parte din această lume pestriţă, însă ţin să-i anunţ pe cei care cred că „am adormit” prin preajma puterii, cât şi pe propagandiştii care încearcă să arunce cu noroi, plătiţi fiind din bani publici de o încrengătură de politruci mânjiţi, că nu le va fi uşor cu mine, indiferent de situaţie. Am fost şi am să rămân fidel propriilor mele convingeri de a face lucruri bune pentru comunitate şi atâta vreme cât am să pot să o fac, fără să cer nimic în schimb, din interiorul unui sistem politic în mare parte bolnav, nu am să accept insinuările murdare ale nimănui, fie că este politruc sau propagandist.

P.S. Ieri, în jurul prânzului, am participat la o conferinţă de presă în care am explicat pe larg, în faţa ziariştilor, toate dezamăgirile legate atât de actul administrativ al oraşului la care sunt parte, cât şi faţă de argumentele subiective lansate pe unele site-uri media locale. Sunt curios în ce măsură spusele mele vor fi prezentate şi comentate în lumina adevărului pe care l-am susţinut.