De multe zile aud în jurul meu comentariile a tot felul de indivizi care, indiferent pe ce temă ar deschide o discuţie, sfârşesc prin a-şi da cu părerea faţă de ceea s-a transformat într-o adevărată psihoză naţională a acestui iulie înăbuşitor, referendumul de demitere a preşedintelui Traian Băsescu.
Unii înfierează despotismul băsescian, iar alţii pe cel antonescian şi toţi se întreabă ce se va întâmpla dacă... preşedintele va fi ori nu va fi demis prin votul poporului. Observ cu îngrijorare că în jurul acestui DACĂ se ţes tot felul de scenarii apocaliptice, fără să se ţină seama de faptul că, totuşi, în lumea asta, nimeni nu este de neînlocuit. Sunt de acord că dispariţia/ rămânerea lui Băsescu la butoanele puterii ori a lui Antonescu din/în viaţa politică ar putea modifica în sensuri diferite traiectoria societăţii româneşti, însă nu accept ideea acreditată de tot felul de politruci, conform căreia destinul acestei naţii începe şi se termină odată cu cei doi.
Mai sunt câteva zile până la referendum, un exerciţiu democratic cu rezultat previzibil, după părerea mea şi cred că în locul acestei dileme de tip moromeţian - ce se întâmplă dacă... - ar trebui, mai întâi, să răspundem chemării de a ne exprima opinia printr-o prezenţă masivă la vot, care ne va scuti ulterior de încă o povară morală, pentru că altfel ne va fi dificil să ne cerem drepturile în faţa oricărui deţinător de putere, din moment ce-l nesecototim pe cel mai elementar dintre ele.
Ştiu că nu este uşor să întorci şi celălalt obraz, în calitate de cetăţean al acestui popor, după ce 22 de ani ai fost pălmuit peste primul fără încetare şi tocmai de aceea, când scriu aceste rânduri, îmi revin în minte, obsesiv, ca un îndemn la introspecţie şi echilibru, versurile din poemul Dacă, scris de Rudyard Kipling, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, care spun aşa:
„Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,
Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,
(...)
Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,
Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,
(...)
Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!”
Mai este, oare, posibil în zilele noastre ca înainte de a ne declara susţinătorii unei tabere politice sau a alteia, să rămânem oameni?
Unii înfierează despotismul băsescian, iar alţii pe cel antonescian şi toţi se întreabă ce se va întâmpla dacă... preşedintele va fi ori nu va fi demis prin votul poporului. Observ cu îngrijorare că în jurul acestui DACĂ se ţes tot felul de scenarii apocaliptice, fără să se ţină seama de faptul că, totuşi, în lumea asta, nimeni nu este de neînlocuit. Sunt de acord că dispariţia/ rămânerea lui Băsescu la butoanele puterii ori a lui Antonescu din/în viaţa politică ar putea modifica în sensuri diferite traiectoria societăţii româneşti, însă nu accept ideea acreditată de tot felul de politruci, conform căreia destinul acestei naţii începe şi se termină odată cu cei doi.
Mai sunt câteva zile până la referendum, un exerciţiu democratic cu rezultat previzibil, după părerea mea şi cred că în locul acestei dileme de tip moromeţian - ce se întâmplă dacă... - ar trebui, mai întâi, să răspundem chemării de a ne exprima opinia printr-o prezenţă masivă la vot, care ne va scuti ulterior de încă o povară morală, pentru că altfel ne va fi dificil să ne cerem drepturile în faţa oricărui deţinător de putere, din moment ce-l nesecototim pe cel mai elementar dintre ele.
Ştiu că nu este uşor să întorci şi celălalt obraz, în calitate de cetăţean al acestui popor, după ce 22 de ani ai fost pălmuit peste primul fără încetare şi tocmai de aceea, când scriu aceste rânduri, îmi revin în minte, obsesiv, ca un îndemn la introspecţie şi echilibru, versurile din poemul Dacă, scris de Rudyard Kipling, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, care spun aşa:
„Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,
Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,
(...)
Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,
Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,
(...)
Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!”
Mai este, oare, posibil în zilele noastre ca înainte de a ne declara susţinătorii unei tabere politice sau a alteia, să rămânem oameni?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu