Primăvara lui 2012 îşi face loc cu greu printre nămeţii încă depozitaţi pe străzile atât de reasfaltate şi mai tot timpul franjurate ale oraşului. Cetăţenii cenuşii se împacă tot mai greu cu propria existenţă, iar clasa politică îşi pregăteşte oferta pentru o nouă şarjă de promisiuni electorale pritocite în cuptoarele incandescente ale grupurilor de interse dornice de putere. Se anunţă o vară (un an) de foc, în care el, cetăţeanul, ultima verigă supusă întotdeauna celor mai mari presiuni, într-o societate construită şi condusă greşit, se va afla faţă în faţă cu o nouă dilemă socială şi anume alegerea celor care îi vor reprezenta interesele pentru următorii patru ani la nivel local, judeţean ori naţional. Dramatică şi nefirească povară pe umerii celor care în marea lor majoritate nu mai cred în nimeni şi nimic.
Şi totuşi, noua dilemă electorală îşi face loc tot mai apăsat în mentalul colectiv, ca o rată la bancă de care s-a scârbit, dar pe care însă, într-un fel sau altul tot trebuie să o plătească. Refuzul de a alege îşi are propriile riscuri într-o societate condusă prin votul unei minorităţi predispuse la abandonul de conştiinţă.
Pe cine alegem când nimeni nu ne place? Iată întrebarea care izvorăşte din glasul unui popor uitat în ultimii 22 de ani de propriile opţiuni. Cine se încumetă să ofere răspuns unei astfel de întrebări trebuie să fie un idealist incurabil ori un mare prostănac (vorba lui nea Nelu), pentru că indiferent de argumente, istoria postdecembristă îl va contrazice. Vidul de moralitate socială a născut neîncrederea, refuzul şi încrâncenarea, ingrediente cu efect de spray paralizant pentru o societate şi aşa divizată. Cu toate astea, cred că răspunsul îl găsim în fiecare dintre noi, atunci când ajungem la buna credinţă, care ne îndrumă către cel ce se foloseşte de ea în exercitarea atribuţiilor publice pentru care a fost ales. Mai simplu spus, trebuie să avem luciditatea de a alege bobul de neghină.
În urbea noastră, noua dilemă se anunţă a fi una de profundă introspecţie pentru fiecare cetăţean responsabil, având în vedere că marea confruntare se va da între două forţe politice sensibil egale de data asta (spre deosebire de 2008) în notorietate, PDL şi USL, cărora li se adaugă ca un soi de apendice proaspăt înfiinţatul PPDD, un partid al deznădejdii românilor, împinşi cu intenţie înspre zonele vulnerabile ale societăţii.
Chiar aşa fiind, la Câmpina, PPDD şi-a anunţat deja intenţiile ofensive printr-o nouă achiziţie surprinzătoare în persoana Jenicăi Tabacu, şefa Muzeului Hasdeu, care a ales să se înscrie într-o formaţiune politică cu înclinaţii naţionaliste, inventată în scopul de a ocupa o zonă socială care până nu de mult era în portofoliul PRM, PUNR ori PNG. Nimic surprinzător în faptul PPDD reprezintă un eşantion social destul de mare în zilele în care România se zbate într-o cruntă degradare morală şi materială, însă cu totul bulversant este faptul că oameni cu educaţie peste medie şi cu preocupări intelectuale se înregimentează fără reţineri la jugul unei halucinante experienţe politicianiste, supuse indiscutabil eşecului pe termen mediu şi lung. Probabil că explicaţia este aceea că astfel de oameni trăiesc cu intensitate plăcerea prezentului aducător de beneficii imediate, lăsând în seama altora idealismul unei construcţii politice durabile, pilonul de bază care lipseşte atât de mult în morala clasei politice.
Şi totuşi, noua dilemă electorală îşi face loc tot mai apăsat în mentalul colectiv, ca o rată la bancă de care s-a scârbit, dar pe care însă, într-un fel sau altul tot trebuie să o plătească. Refuzul de a alege îşi are propriile riscuri într-o societate condusă prin votul unei minorităţi predispuse la abandonul de conştiinţă.
Pe cine alegem când nimeni nu ne place? Iată întrebarea care izvorăşte din glasul unui popor uitat în ultimii 22 de ani de propriile opţiuni. Cine se încumetă să ofere răspuns unei astfel de întrebări trebuie să fie un idealist incurabil ori un mare prostănac (vorba lui nea Nelu), pentru că indiferent de argumente, istoria postdecembristă îl va contrazice. Vidul de moralitate socială a născut neîncrederea, refuzul şi încrâncenarea, ingrediente cu efect de spray paralizant pentru o societate şi aşa divizată. Cu toate astea, cred că răspunsul îl găsim în fiecare dintre noi, atunci când ajungem la buna credinţă, care ne îndrumă către cel ce se foloseşte de ea în exercitarea atribuţiilor publice pentru care a fost ales. Mai simplu spus, trebuie să avem luciditatea de a alege bobul de neghină.
În urbea noastră, noua dilemă se anunţă a fi una de profundă introspecţie pentru fiecare cetăţean responsabil, având în vedere că marea confruntare se va da între două forţe politice sensibil egale de data asta (spre deosebire de 2008) în notorietate, PDL şi USL, cărora li se adaugă ca un soi de apendice proaspăt înfiinţatul PPDD, un partid al deznădejdii românilor, împinşi cu intenţie înspre zonele vulnerabile ale societăţii.
Chiar aşa fiind, la Câmpina, PPDD şi-a anunţat deja intenţiile ofensive printr-o nouă achiziţie surprinzătoare în persoana Jenicăi Tabacu, şefa Muzeului Hasdeu, care a ales să se înscrie într-o formaţiune politică cu înclinaţii naţionaliste, inventată în scopul de a ocupa o zonă socială care până nu de mult era în portofoliul PRM, PUNR ori PNG. Nimic surprinzător în faptul PPDD reprezintă un eşantion social destul de mare în zilele în care România se zbate într-o cruntă degradare morală şi materială, însă cu totul bulversant este faptul că oameni cu educaţie peste medie şi cu preocupări intelectuale se înregimentează fără reţineri la jugul unei halucinante experienţe politicianiste, supuse indiscutabil eşecului pe termen mediu şi lung. Probabil că explicaţia este aceea că astfel de oameni trăiesc cu intensitate plăcerea prezentului aducător de beneficii imediate, lăsând în seama altora idealismul unei construcţii politice durabile, pilonul de bază care lipseşte atât de mult în morala clasei politice.
Ceea ce face azi Jenica Tabacu nu este deloc condamnabil, pentru că ea este o victimă a propriilor iluzii, alimentate în timp, nejustificat, de mulţi potentaţi dornici să îşi exercite manevrabilitatea pe un asemenea fond uman. Tocmai de aceea, refugiul Jenicăi, numit ieri PIN iar azi PPDD, trebuie privit ca o reacţie firească a unui personaj social care îşi caută calea înspre propria devenire, nefirească într-o astfel de barcă stridentă, însă justificată din punctul de vedere al pragmatismului individual. Dacă va candida la funcţia de primar din partea PPDD, Jenica Tabacu îşi va da examenul de maturitate politică în faţa unui electorat destul de puţin permisiv faţă de astfel de invenţii politice, riscând descalificarea definitivă ori validarea unui nou început cu final neaşteptat.
Revenind la PDL şi USL, cred că vom asista la o confruntare între două stiluri total diferite: cel insipid, al lui Horia Tiseanu, care ne-a demonstrat în ultimii 16 ani tot ceea ce poate şi cel impetuos, al fostului ofiţer Virgil Guran, care ne propune schimbări radicale în cel mai afectat perimetru al existenţei noastre, nivelul de trai ca sursă a unei vieţi decente.
În lunile care urmează vom avea cu prisosinţă ocazia să disecăm cele două oferte şi să luăm hotărârea cea mai înţeleaptă.
Revenind la PDL şi USL, cred că vom asista la o confruntare între două stiluri total diferite: cel insipid, al lui Horia Tiseanu, care ne-a demonstrat în ultimii 16 ani tot ceea ce poate şi cel impetuos, al fostului ofiţer Virgil Guran, care ne propune schimbări radicale în cel mai afectat perimetru al existenţei noastre, nivelul de trai ca sursă a unei vieţi decente.
În lunile care urmează vom avea cu prisosinţă ocazia să disecăm cele două oferte şi să luăm hotărârea cea mai înţeleaptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu