Complicitatea din şcoli

Una dintre problemele esenţiale cu care se confruntă societatea românească a zilelor noastre este aceea a educaţiei tinerei generaţii, care peste câţiva ani va ajunge în situaţia de a fi miezul acestei civilizaţii est-europene, clasă conducătoare ori bază a unor comunităţi aflate într-o eternă tranziţie conceputală, spirituală şi economică. Când spun educaţie mă refer strict la învăţământul românesc primar, gimnazial, liceal, universitar şi chiar post-universitar, care în mare măsură trăieşte în umbra meschină a unor complicităţi otrăvitoare al căror rezultat a început de mult să producă efecte vizibile în zona calităţii umane. Desigur, n-am să generalizez acest fenomen, însă nici nu-l pot ascunde sub preş (în imediata mea apropiere), atâta vreme cât el există şi produce nemulţumire în rândul părinţilor dispuşi să se îngrijească de viitorul copiilor. Concret, în ultimele luni de când mă aflu la conducerea comisiei de cultură, sport, învăţământ din Consiliul Local, am primit foarte multe sesizări, de la părinţii ai căror copii sunt elevi în şcolile câmpinene (în special din zona învăţământului gimnazial şi liceal), care reclamă faptul că anumiţi dascăli au un comportament total neadecvat (acordă calificative şi note în funcţie de poziţia socială a părinţilor, sunt dezinteresaţi de promovarea elevilor cu reale aptitudini, nu stimulează valoarea în general, întârzie repetat şi nemotivat la ore şi chiar lasă impresia unor deviaţii „admirative” faţă de liceenele din ultimii ani de studiu ş.a.m.d.) pentru o meserie care are drept obiect modelarea conştiinţelor tinere.
Primul impuls a fost acela de a-i întreba pe nemulţumiţi din ce motiv nu semnalează aceste aspecte negative direct la conducerea şcolilor respective, directorilor şi consiliilor de administraţie. Răspunsul a fost unul halucinant şi aproape în unanimitate: „Dacă sesizăm aceste nereguli, atunci copiii noştri vor ajunge un fel de paria pentru profesorii în cauză, care oricum vor fi acoperiţi de directori. Nu ne putem permite să ne jucăm cu vieţile propriilor noştri copii”. Am rămas cu gura căscată în faţa unor astfel de argumente, de altfel justificate în realitate. Aşadar, părinţii se tem să îi tragă de mânecă pe dascăli, invocând complicitatea unui sistem educaţional parţial putred, care odată scos la lumină ar produce efecte negative tot împotriva celor care suferă. Multă vreme după ce am descoperit aceste realităţi, am încercat să înţeleg mecanismul tăcerii (în fapt, un alt gen de complicitate) şi am ajuns la concluzia că este de datoria mea (în calitate de ales local) să intervin pe fondul acestor reclamaţii. Două săptămâni mai târziu (cred că pe la mijlocul lunii februarie) am organizat o şedinţă cu toţi directorii instituţiilor de învăţământ câmpinene, în sala mică a Casei de Cultură „Geo Bogza”. Pe lângă discuţiile ce ţin de colaborarea în plan cultural şi nu numai, dintre comisia pe care o conduc şi şcolile locale, am adus în prim plan (la modul general, fără să nominalizez vreo şcoală generală ori vreun liceu) şi problemele arătate mai sus. După cum se ştie din presă, discuţia a generat un adevărat iureş, în urma căruia o mare parte dintre directori s-au simţit lezaţi (subliniez, fără să fi făcut eu referire la vreunul dintre ei ori la instituţiile pe care le conduc). Evident că îi atinsesem în zone nevralgice, nezgândărite de nimeni până atunci. Am încercat să le propun şi o soluţie, aceea de monitorizare mai atentă a şcolilor de către administraţia publică locală, prin intermediul unui angajat al Primăriei care să verifice zilnic aspecte ce ţin de disciplină şi de buna desfăşurare a procesului de învăţământ. Mai simplu spus, un om care să observe nereguli şi chiar să primească sesizări de la aceia care au ceva de spus în acest sens. Reacţia a fost pe măsură. Categoric nu. Dascălii au lăsat să se înţeleagă faptul că nu sunt dispuşi să accepte un astfel de supracontrol. Am înţeles atunci că orice intervenţie din afară în sistemul complicităţii din învăţământ provoacă panică. O panică pe care însă mi-o asum, pentru că dincolo de inerţia din învăţământ, trebuie să le oferim celor care mai cred în educaţia românească speranţa că mâine va fi mai bine.

P.S. Întâlnirea la care am făcut referire a produs şi ceva efecte. În câteva licee, anumiţi profesori şi-au schimbat deja atitudinea. Este şi ăsta un început de drum, pe care am să-l continui prin întâlniri periodice (o dată la două luni), atât cu părinţii, cât şi cu diriguitorii şcolilor. Ţin să precizez că, din fericire, ceea ce am scris mai înainte nu reprezintă trăsătura de bază a învăţământului local, ci mai degrabă excepţia care întăreşte regula.

A mai murit puţin din adevărul lumii

Azi mă aflu în faţa unei grele încercări publicistice şi anume aceea de a scrie despre dispariţia fulgerătoare şi prematură a unui coleg de breaslă, o ziaristă alături de care, până în urmă cu doar patru-cinci zile, scoteam la lumină fapte, întâmplări, poveşti de viaţă şi în general ceea ce oamenii (cititorii, cetăţenii) trebuie să ştie prin intermediul presei care îşi respectă menirea, într-o societate democratică, în orice comunitate.
Îmi este aproape imposibil să vorbesc la timpul trecut despre Carmen Negreu, un om în floarea vârstei (52 de ani), impetuos, scormonitor, autodidact, născut pentru investigaţie şi căutarea adevărului cu orice risc, un ziarist aproape complet care, după mine, mai avea foarte multe lucruri de spus în această meserie frumoasă.
Am recunoscut/ simţit la ea toate aceste calităţi încă din urmă cu zece ani, când am început timid colaborarea la ediţia de Breaza a ziarului pe care îl conduc. Căutam atunci redactori pentru acel proiect, ocazie pentru Carmen de a intra în breaslă, după câteva încercări similare la Constanţa, oraşul natal. S-a adaptat repede şi încă de atunci am înţeles că munca şi perseverenţa care o caracterizau îi vor aduce multe satisfacţii, într-o meserie nu foarte bine plătită, însă atât de mult croită pe sufletul ei. Faptul că în urmă cu zece ani i-am simţit stofa de ziarist este dovedit de evoluţia ei ulterioară în presa locală, care s-a încheiat nefiresc de repede, dar surprinzător, tot alături de noi (de mine), într-o formă, de data asta mult mai complexă de colaborare.
Carmen a revenit la ziarul „Oglinda de azi” în vara anului trecut, după ce am purtat o discuţie de aproximativ cinci minute, în urma căreia am înţeles că ne prefera pentru că, dincolo de meserie, avea nevoie şi de liniştea unei colaborări oneste, în care ziaristul să-şi poată face meseria. Îşi dorea cu apăsare acest lucru şi ştia că îl găseşte acolo de unde plecase pe acest drum.
Sunt multe lucruri de spus despre ziaristul şi omul Carmen Negreu, însă ele vor rămâne, probabil, în memoria noastră, a celor care am cunoscut-o cu adevărat. Pentru mine va rămâne o vie amintire, pentru tot ceea ce a făcut în slujba presei şi a cetăţeanului, dar mai ales pentru faptul că în ziua nefastă a morţii ei, cu doar câteva ore înainte de momentul tragic (joi, 7 martie, în jurul orei 22.00), am avut privilegiul să fiu ultimul ei intervievat. Am vorbit preţ de 35-40 de minute în redacţie despre plăcerea şi dificultatea de a fi jurnalist într-o lume cu atâtea probleme şi mai ales despre strădaniile mele de a ţine în viaţă o publicaţie locală care să-şi respecte menirea de a spune adevărul. Mi-a pus întrebări interesante şi ne-am bucurat împreună de faptul că întotdeauna am reuşit să discutăm deschis pe absolut orice temă. Rememorând acum acele momente, realizez că undeva, în marginea sufletului ei, se consumau regrete, care anunţau într-un fel sfârşitul unei cariere.
Cutremurător poate fi şi faptul că la finalul interviului a observat, atunci parcă pentru prima dată, că undeva, pe peretele din spatele biroului meu, există un poster pe care stă scris: „Un om poate avea două feţe, însă adevărul are una singură”. L-a privit îndelung, fără să scoată o vorbă, pentru ca, la un moment dat, să-mi spună peste umăr, cu voce scăzută: „Ştiu că nu l-am găsit întotdeauna, însă l-am căutat de fiecare dată”. Era vorba, bineînţeles, de adevăr.
Aşa s-a încheiat viaţa ziaristei Carmen Negreu, alături de care joi, 7 martie, târziu în noapte, a mai murit puţin din adevărul lumii.

Femeia din umbra bărbatului

Au trecut mai bine de două luni de când m-am aflat pentru prima dată, dintr-o stranie conjunctură, în situaţia de a pune umărul la rezolvarea unei probleme ce putea împinge destinul unei femei într-o zonă relativ delicată, cu profunde implicaţii emoţionale. Straniul se referă la faptul că femeia despre care vorbesc, Anca, îmi era aproape necunoscută (nu cred că am schimbat mai mult de 50-60 de cuvinte în câţiva ani, de când o cunosc, în calitate de soţie cu ştaif), până în ziua în care mi-a cerut, din senin, o întâlnire, fără să-mi spună motivul. Am stat atunci de vorbă la cafeneaua cochetă de la Teatru aproape un ceas, timp în care am aflat şi încercat să desluşesc, vrând – nevrând, firul unei intrigi conjugale ce înţelegeam că putea duce înspre un deznodământ nefiresc pentru pretenţiile unei zone a societăţii elitiste a oraşului din care provenea. În fapt, Anca se afla în situaţia de a fi renunţat, de bună voie şi fără pretenţii (cel puţin iniţial) la privilegiile unei căsnicii îndestulătoare, cu un cunoscut om de afaceri al oraşului, dar şi în neplăcuta conjunctură de a pierde propria mică afacere pusă pe picioare în timpul mariajului (un parc de distracţii pentru copii, construit la marginea oraşului, în parteneriat cu administraţia locală), pe fondul toanelor fostului soţ răzbunător. Ulterior avea să mi se confirme acest aspect, chiar din spusele celui care căuta răzbunarea.
Astfel stând lucrurile, Anca mi-a cerut ajutorul, în sensul de a iniţia în Consiliul Local un proiect de hotărâre prin intermediul căruia solicita modificarea anumitor clauze contractuale din parteneriatul cu administraţia locală, pentru a-şi pune la adăpost afacerea (singura sursă de existenţă) faţă de furia fostului soţ.
Dincolo de subiectivismul situaţiei (aflasem doar versiunea ei), eram conştient că mă aflu în faţa unei situaţii ce reflectă fidel condiţia femeii în societate, femeia care a avut  curajul să se rupă (ori să fugă) din preajma bărbatului stăpân pe situaţie, femeia care rămâne fără drepturi, suspendată într-o viaţă incertă, ca o ancoră ce urcă şi coboară la „reverul” unui vapor, după dorinţa căpitanului.
Am acceptat fără prea multă şovăire să dau o mână de ajutor unei persoane care îşi pierduse încrederea în oameni şi chiar speranţele pentru viitor. O femeie care la 36 de ani, cu doi copii, îşi căuta un alt drum într-o lume a bărbaţilor. Ceea ce a urmat poate fi o poveste incredibilă; două luni de intrigi politice, administrative, presiuni din toate părţile şi chiar trafic de influenţă, în care forţe văzute şi nevăzute şi-au dat mâna pentru a zădărnici acest proiect şi a da peste nas celei care nu îşi accepta condiţia. Personal, mi-am auzit fel de fel de vorbe mârşave, care nu au avut decât darul să mă scârbească, dar să mă şi ambiţioneze pentru a scoate la lumină un principiu: anume acela de a fi întotdeauna de partea celui mai slab, a celui care are nevoie de ajutor, în cazul nostru o femeie.
Din fericire, toată această strădanie nu a fost în zadar, graţie unor oameni cu judecată limpede din administraţia locală. Proiectul a fost votat de marea majoritate a consilierilor, Anca îşi va administra liniştită afacerea pe mai departe, oraşul va avea în continuare un parc de distracţii pentru copii condus de o femeie, iar doamnele şi domnişoarele care vor citi aceste rânduri vor înţelege, probabil, că există dreptate într-o lume condusă de bărbaţi.
P.S. Am ales să scriu acum această poveste (fără să cer acordul celei care întruchipează personajul principal!!!), pentru că peste puţine zile, femeile din viaţa noastră vor fi din nou sărbătorite. Şi cred că dincolo de aprecierile de suprafaţă, ele merită ceva în plus: o speranţă că adevărul şi dreptatea pot fi şi de partea femeii condamnate să stea în umbra bărbatului.
La mulţi ani tuturor doamnelor şi domnişoarelor care citesc aceste rânduri şi nu numai.

Bau-baul liberalilor

Istoria post-decembristă a liberalismului local poate fi socotită drept una pe cât de sinuoasă, pe atât de interesantă. Pornind din anii 90, când familia Veţeleanu deţinea „cheia” locală a acestui partid istoric, liberalismul câmpinean a trecut prin importante transformări structurale şi chiar ideologice, ţinând cont de faptul că Mihai Stănescu, primul primar ales post-decembrist, reprezenta o anumită aripă desprinsă din PNL, iar în perioada 1996-2000, alianţa cu ţărăniştii sub umbrela CDR a salvat, oarecum, liberalismul de un eşec usturător în competiţia cu partidul-stat PDSR. Au urmat alţi ani de căutări, în care PNL Câmpina a înregistrat rezultate modeste, atât electoral cât şi politico-administrativ, pe fondul deselor schimbări în structura de conducere la nivel local, judeţean şi naţional.
În 2008, după un eşec usturător la alegerile locale (candidatul Arghir a obţinut doar câteva procente în preferinţele câmpinenilor), PNL a abordat scrutinul electoral pentru Parlament cu o nouă conducere, sub preşedinţia lui Virgil Guran, lider autoritar, care a şi generat sosirea şi plecarea multor personaje din nucleul dur. Unul dintre cei sosiţi a fost Liviu Briciu, ajuns în urma alegerilor interne vicepreşedinte în biroul politic local, un personaj tăios, principial, gata oricând să răstoarne ordinea (atunci când era cazul, dar şi atunci când nu era) şi complicitatea prestabilită a unor decizii politice în numele unei idei. Coabitarea dintre liderul autoritar şi autocrat Guran şi viceliderul răzvrătit Briciu nu a durat decât aproximativ doi ani, cu mari eforturi, până când răzvrătitul a fost nevoit să demisioneze dintr-un birou politic devenit între timp mai rarefiat. Ruptura venea şi în contextul alianţei PNL – PSD (USL), pe care Briciu a respins-o categoric. Mai în glumă, mai în serios, mult timp după aceea, umbra lui Briciu la PNL plutea în aer, iar comportamentul răzvrătitului era dat ca exemplu negativ. Drept este însă şi faptul că au existat situaţii în care bau-baul Briciu a fost folosit cu oarecare succes împotriva autocraţiei din partid.
Peste câteva zile, mai precis vineri, 15 februarie, conducerea liberalismului câmpinean va trece din nou prin sita alegerilor interne, la care bau-baul Briciu şi-a anunţat intenţia (prin declaraţii de presă) de a-l contracandida pe Guran la funcţia de preşedinte. Unii spun că este o alegere curajoasă a lui Briciu. Eu zic că este un exerciţiu util de democraţie în urma căruia partidul se va mai scutura de praf, dar care nu va aduce schimbări esenţiale. Poate doar o altă versiune autocratică a aceluiaşi lider. Briciu va rămâne, probabil, un etern bau-bau decorativ, la reverul scrobit al unui preşedinte care, neînvins în lupta internă de partid, va trebui în cele din urmă, vrând-nevrând, să-şi prezinte realizările şi eşecurile politico-administrative în faţa electoratului suveran.

P.S. La sfârşitul săptămânii trecute au avut loc alegeri la TNL Câmpina. Am trăit o mare bucurie, văzând mulţi tineri frumoşi şi şcoliţi, care ar putea reprezenta viitorul în politica românească. Dincolo de faptul că în ultimii ani m-am străduit mult să formez acest grup, sâmbătă, 9 februarie, în compania tinerilor liberali am simţit că respir, în sfârşit, aer curat în politică, meserie în care i-am rugat să păşească respectându-şi principiile şi rămânând oameni pentru oameni, într-o ţară care are nevoie mai mult ca oricând de caractere adevărate.

Fantomele prezentului

După o binemeritată pauză de o lună de zile, îmi reiau activitatea de publicist, căreia mulţi au crezut că i-am pus cruce odată intrat mai adânc în administraţie şi politică. Sincer, dincolo de faptul că m-am simţit oarecum obosit după trei ani neîntrerupţi de activitate în acest colţ de ziar, vacanţa prelungită pe care mi-am permis-o a fost şi un exerciţiu de percepţie a interesului public faţă de scriiturile mele, chestiune absolut vitală în angrenajul interior al oricărui constructor de vorbe aflat în slujba oamenilor. Mai simplu spus, am vrut să aflu dacă azi, cititorii mai au nevoie ori nu de „Cuvântul care înţeapă”. Foarte mulţi mi-au arătat, sub diverse forme, că mai au nevoie. Şi acesta a fost un motiv în plus să trec peste starea de amorţeală indusă de politrucul din mine, publicistului din celălalt capăt al sufletului. Aşa că de azi, înapoi la treabă, mai lucid şi sper mai echidistant ca niciodată, pentru că în urma celor trăite în ultima vreme în administraţia locală, am înţeles mai mult ca oricând că în viaţa publică este mare nevoie de adevăr, fie el şi prezentat subiectiv.
Azi nu mi-am propus să vorbesc despre un caz anume, ci mai degrabă să încerc să vă prezint, în stilul meu, raportul de activitate al ultimelor aproximativ şapte luni de când fac parte din Consiliul Local Câmpina, acolo unde mulţi dintre dumneavoastră m-aţi trimis să vă reprezint. Nu am pretenţia că ceea ce voi scrie în continuare este adevărul absolut (ar fi o utopie!), ci adevărul meu, cel pe care l-am trăit şi îl susţin aici spre ştiinţa celor care au dreptul să-l cunoască.
Recent am împlinit 45 de ani şi niciodată de când mă ştiu nu am trăit o perioadă mai confuză şi mai plină de amărăciune ca în aceste ultime şapte luni de la învestirea în funcţia publică pe care o deţin. Faţă de ceea ce am sperat că voi putea face pentru oraşul meu în administraţia publică locală, realitatea este cu totul alta.
Pornind de la faptul că Primăria, Consiliul Local şi partidele politice sunt controlate până la detaliu de câţiva oameni importanţi din mediul de afaceri, trebuie să ştiţi că nimic nu mişcă în oraş fără acordul acestor indivizi, care acţionează nestingheriţi prin intermediul altor indivizi, goliţi de conţinut, pe care am să-i numesc aici fantome.
Aceste personaje, fantomele, au fost „plantate” cu minuţiozitate în toate instituţiile publice (cu mici excepţii), iar în marea lor majoritate sunt legate ombilical prin interese dintre cele mai meschine, de la mari escrocherii până la slugărnicii penibile. Şefi de instituţii publice care primesc şpagă în bijuterii de aur ori fac trafic de influenţă pentru firmele rudelor de grad apropiat, hoţi dovediţi care au furat bani publici şi au fost  doar concediaţi, ca să nu îşi dea în primire complicii, consilieri municipali care cumpără terenuri şi clădiri publice prin interpuşi, pentru ca apoi să le revândă în profit, politruci mărunţi care trăiesc pe picior mare dintr-un salariu relativ  mic, directori de şcoli care plătesc fără discernământ miliarde de lei pentru căldură în şcoli în beneficiul unei firme private. Şi câte alte nemernicii despre care am să scriu cu altă ocazie.
Ca nou venit în lumea acestor făţarnici, ai două posibilităţi: să participi la fărădelegile lor ori nu. Dacă participi şi nu eşti în graţiile „patronilor spirituali”, joci eventual la pitici şi automat eşti înghiţit de sistemul complicităţii; dacă te ţii băţos, ajungi într-o zonă gri, unde fantomele te supraveghează de la distanţă, îngrijindu-se să nu afli prea multe; dacă te ţii băţos şi mai eşti şi isteţ, găseşti putregaiul din spatele lor şi devii periculos. Atunci încep să apară „capcanele îndulcite cu miere”. Dacă din principiu eşti total dezinteresat de mierea lor otrăvită, nu-ţi rămâne decât să te zbaţi ca peştele pe uscat pentru a susţine o idee în care crezi  ori un proiect pentru comunitate, care nu vor fi niciodată realizabile fără acordul celor care conduc oraşul cu adevărat. Pe niciunii dintre cei la care mă refer nu-i interesează cu adevărat viaţa societăţii în care trăiesc ori problemele oamenilor. Aproape totul se reduce la o încrengătură a intereselor, în urma cărora apar şi ceva realizări. Nu vă gândiţi că cele construite prin oraş răsar în urma unor gândiri izvorâte exclusiv din necesităţile oamenilor (poate doar în foarte mică măsură), parte a unui proiect economico-edilitar de anvergură pe termen lung. Nici vorbă! Oamenii ăştia se gândesc doar cum să dea de lucru firmelor din anturajul lor. Şi asta macină, în mare măsură, bugetul oraşului.  Desigur, sunt şi lucruri făcute din obligaţie, pentru funcţionalitatea urbei, lucruri pe care de obicei se cheltuiesc foarte mulţi bani şi care sunt de o calitate îndoielnică. Cel mai tare argument în susţinerea a ceea ce spun este lipsa evidentă a unei strategii de dezvoltare edilitară şi economică a oraşului în următorii ani. Totul se face după ureche şi de cele mai multe ori la ordin.
În ceea ce mă priveşte, am încercat în tot acest timp să le desluşesc încrengăturile, raţionamentele şi logica. Cu mici excepţii, am descoperit doar oameni cu interese mai mici sau mai mari, multă încrâncenare, vendete politice şi foarte puţină preocupare pentru proiecte cu adevărat importante, într-o societate câmpineană cu multe lipsuri. Administraţia locală şi instituţiile din subordinea ei, cu mici excepţii, funcţionează din inerţie, conduse în cea mai mare parte de oameni nepotriviţi, servili şi supuşi compromisului. De fiecare dată când am avut ocazia, am încercat să schimb câte ceva în bine, dar de puţine ori am şi reuşit. Tocmai de aceea mi-am propus ca în timpul care urmează să abordez lucrurile mult mai tranşant, atât în ceea ce priveşte transparenţa deciziilor şi a cheltuielilor publice, cât şi a proiectelor majore pentru viaţa comunităţii. Cu siguranţă nu va fi uşor într-o astfel de încrengătură mocirloasă, însă nu sunt omul care să renunţe uşor. În plus de asta, am să aduc în faţa opiniei publice tot ceea ce cred că este de interes general, pentru că numai aşa se vor putea îndrepta lucrurile.
Poate că vă trece prin minte că prin natura meseriei de publicist sunt predispus să scot în evidenţă numai părţile negative din lumea celor care deţin puterea în oraş. Din nefericire, în experienţa de până acum, am întâlnit foarte puţine părţi pozitive şi doar câţiva oameni de bună credinţă alături de care să ai sentimentul că nu te iroseşti. Tot e ceva! Tocmai de aceea mai sunt oarecum optimist. Dincolo de toate deziluziile mele, se poate pune întrebarea dacă eu însumi am ajuns o formă fără fond, o fantomă a prezentului. Greu de spus! În acest moment mă simt o formă politico-administrativă fără fond, gata oricând să explodeze. În ziua în care vulcanul din mine va fi obligat să erupă, am să spun adevărul brutal şi am să mă retrag din această „selectă” companie. Pentru că nu am de gând, aşa cum am mai spus-o în repetate rânduri, să abdic de la tot ceea ce am susţinut atâta amar de vreme.

P.S. Peste câteva zile, liberalismul câmpinean va trece prin „sita” unor alegeri interne. Singurul meu deziderat în politica liberală a fost şi va fi acela de a coabita alături de oameni cu principii sănătoase, care sunt capabili să facă ceva pentru ţară şi să crească în umbra lor generaţia politică de mâine, ce trebuie învăţată, neapărat, să nu fure. În mare măsură am reuşit să pun bazele unei astfel de ideologii politice în organizaţia din care fac parte, însă şi aici drumurile par a fi într-un fel înfundate. Inerţia şi ipocrizia mi-au ajuns la gât şi mă întreb dacă merită să îmi consum viaţa pentru astfel de cauze, la prima vedere pierdute. Am să mă gândesc serios dacă mai sunt dispus să incomodez politicienii momentului, care odată înscăunaţi în funcţii, cred că lumea începe şi se termină odată cu ei.  Am să revin asupra acestui subiect, care nu ţine de o anumită bucătărie internă, ci mai degrabă de conceptul libertăţii de opinie şi acţiune într-un partid istoric democratic.

Răspunsul de bun simţ pentru o clasă politică nesimţită

Ooofff! Rare îmi vor fi probabil ocaziile de aici înainte de a începe o astfel de scriitură cu un oftat prelung, care să îmi evidenţieze starea de spirit copleşitoare. Nu ştiu dacă trebuie să mă bucur ori să fiu îngrijorat după această ultimă bătălie politică, însă ştiu sigur că în toate fibrele existenţei mele s-a aşternut epuizarea acumulată în acest 2012, un an aprig, care poate fi definit prin profunde transformări sociale, politice şi economice, la care am fost, din proprie voinţă în multe situaţii, parte activă.
Sincer, am trecut cu destule dificultăţi peste aceste mici „războaie” (în sensul că toate, la un loc şi-au lăsat amprenta asupra existenţei şi devenirii mele), începând de la “revoluţia” antibăsesciană din ianuarie, la care am participat fără rezerve în stradă, atât la Câmpina, cât şi la Bucureşti, continuând cu alegerile locale, referendumul pentru demiterea preşedintelui şi terminând cu alegerile parlamentare, în urma cărora vă mărturisesc că am învăţat mai multe lucruri, dintre care unul  important şi anume acela că politicienii trebuie să înceteze să-şi mai arate nemărginita nesimţire în faţa unui popor care, în ciuda sărăciei şi a nevoilor, şi-a dovedit încă o dată bunul simţ, acceptând o nouă formaţiune politică ce încă nu a dovedit nimic consistent.
Victoria USL în alegeri este, evident, rezultatul unui vot politic bazat pe nemulţumirea faţă de regimul portocaliu, care îi obligă pe câştigători la atitudini principiale şi măsuri economico-sociale fără precedent. Sigur că bunăstarea nu pică din cer, începând de mâine dimineaţa, însă bunul simţ al politcienilor în raport direct cu alegătorul trebuie obligatoriu să se manifeste din acest moment, pentru că altfel, cei care sunt azi la putere nu vor fi cu nimic mai buni decât cei de ieri.
În ceea ce priveşte Câmpina, rezultatul alegerilor era oarecum previzibil, pentru că era de aşteptat că atât Virgil Guran, cât şi Georgică Severin, înfăşuraţi în steagul USL, să primească votul de încredere al majorităţii electoratului, predispusă la o schimbare politică majoră. Excepţional va rămâne, însă, verdictul alegătorilor câmpineni (şi în general al celor din Colegiul 2 Deputaţi) în ceea ce priveşte „confruntarea”  (nu cred că mai este cazul să vă reamintesc amănunte despre cea mai mizerabilă campanie post-decembristă) dintre Anghel şi Guran, căreia dintr-un remarcabil bun simţ, majoritatea electoratului i-a întors spatele. Nu este asta o dovadă de bun simţ a poporului, la care făceam referire mai sus? Ceea ce de azi înainte va rămâne de urmărit în acest caz este doar răspunsul proaspătului deputat Virgil Guran.
P.S. Cred că aş putea scrie un roman despre acest 2012 electoral, dar deocamdată mă limitez la aceste rânduri, care reflectă trăirile mele din prezent. Le mulţumesc tuturor celor care în ultima vreme au apreciat efortul meu de a fi un jurnalist echilibrat şi îi asigur că a fost important şi mobilizator să îi ştiu aproape.

Întoarcerea în timp şi candidatul portocaliu

Au mai rămas câteva zile până la deznodământul campaniei electorale, un spectacol de circ pentru care tot noi vom plăti bilet încă patru ani de aici înainte. Se va lăsa cortina şi, din păcate, nu vom rămâne nici măcar cu iluzia unei jonglerii inteligente, în urma căreia să trăim cu speranţa că unul sau altul dintre politrucii candidaţi va scoate din joben iepurele bunăstării generale. Dimpotrivă. Am asistat în toată această perioadă la măscăreala aceluiaşi tip de clowni care în ultimii 23 de ani s-au dezbrăcat de caracter pentru a accede la demnităţi publice, în care tocmai caracterul este esenţa lucrurilor. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, ne aflăm într-un etern cerc vicios, din care nu vom putea ieşi decât atunci când nu vom mai accepta astfel de specimene politice. Speranţa există, numai că va trebui, la un moment dat, să deschidem ochii şi să vedem că în jurul nostru (în ţară ori în străinătate – a se vedea faptul că astăzi la celebra universitate din Oxford, Marea Britanie, studiază cu rezultate strălucite peste 80 de tineri români) există oameni pentru care ţara reprezintă şi altceva decât un ţinut care poate fi jefuit din umbra planurilor politice mafiote. Ei trebuie căutaţi şi sprijiniţi să ajungă în locul şmecherilor de azi şi ăsta cred că trebuie să fie proiectul de căpătâi al fiecărui politician al zilelor noastre rămas de bună credinţă.
Ceea ce susţin aici poate părea un soi de idealism, însă sunt convins (aşa cum au fost şi alţii înaintea mea) că în ziua în care copiii/ tinerii noştri vor învăţa că a fura este o crimă, România se va însănătoşi.
Revenind la campania electorală din aceste zile, trebuie să spun că ea nu se deosebeşte cu nimic de cele săvârşite cu 15-16 ani în urmă, când şi politrucii de atunci se scuipau în creştet unii pe alţii, organizau chermeze cu lăutari în vatra satului ori umblau cu tolba de promisiuni deşarte din poartă în poartă. Excluzând pata de culoare a unor bluzoane multicolore, a materialelor promoţionale cu hârtie lucioasă ori a emisiunilor electorale televizate, cred că, de fapt, ne-am întors în timp, la porţile societăţii româneşti a anilor 90, care învăţa vrând-nevrând ce înseamnă democraţia şi economia de piaţă. Şi azi, ca şi atunci, întâlneşti în pridvorul existenţei neamului aceleaşi feţe nedumerite, gata să înghită nemestecat hapul învelit în poleială din palma politrucilor gângavi. Cineva a spus că orice popor are conducătorii pe care îi merită. Eu spun că aceia care se cred conducătorii unui astfel de popor nu pot trăi decât cu ruşinea de a fi fost vremelnic în această situaţie, fără să lase nimic în urmă.
Cred că într-un fel, cel mai aşteptat portret al acestei serii electorale, este  al candidatului portocaliu pentru Camera Deputaţilor Colegiul 1 Prahova, Alexandru Anghel, din partea ARD, fiul de acum celebru al unui tată la fel de celebru, Florin Anghel, pe scena politică locală şi naţională.
Candidatul Alexandru Anghel poate fi privit din două unghiuri diferite: Alexandru Anghel, fiul deputatului PDL Florin Anghel ori Alexandru Anghel, tânărul aspirant în politică, al cărui tată este omul Florin Anghel.
Alexandru, fiul deputatului Florin Anghel, este produsul unei familii de intelectuali care în perioada tranziţiei post-decembriste a ştiut să acumuleze o adevărată avere atunci când zorii economiei de piaţă i-au oferit oportunitatea. Trecerea la noul statut social l-a transformat iremediabil pe Florin Anghel care, odată ajuns în cercul puterii economico-politice, şi-a dorit mai mult, devenind astfel, pentru fiul său Alexandru, un exemplu viu al românului de succes în umbra căruia nu duci grija zilei de mâine şi, mai mult decât atât, îţi poţi permite să visezi la orice devenire ulterioară. Influenţa modelului Florin asupra lui Alexandru o regăsim azi, la finalul lui 2012, în decizia fiului de a urma calea tatălui în politică, ceea ce poate reprezenta atât un avantaj, cât şi un dezavantaj. Un avantaj pentru că, mai mult ca sigur, Florin Anghel va face în aşa fel încât să îl ferească pe Alexandru de propriile greşeli făcute în politică şi un dezavantaj pentru că, inevitabil, greşelile lui Florin Anghel (oricare ar fi ele) se vor aşeza în spinarea lui Alexandru. Este evident că societatea românească nu este încă pregătită să absolve fiii de greşelile părinţilor şi tocmai de aceea cred că Alexandru Anghel va putea înflori cu greu (politic vorbind) pe un câmp sufocat de bălăriile folclorului sădit în urma tatălui său.
Privind lucrurile din cealaltă perspectivă, să ne gândim că tânărul aspirant în politică Alexandru a pornit pe acest drum călăuzit doar de valorile învăţate într-o familie de intelectuali. Dacă aşa stau lucrurile, el ar putea avea toate şansele să-şi dezvolte propria identitate politică, în măsura în care va şti cum să îşi „pensioneze” tatăl, păstrându-l în conştiinţă doar ca pe omul căruia îi datorează totul, în afară de viitoarea carieră publică. Poate că este o utopie să te gândeşti că un asemenea fiu îşi poate „pensiona” părintele pentru a-şi clădi propriul destin, dar într-o astfel de situaţie nu cred că se poate altfel.
În aceste zile tulburi, în care adevărul umblă cu capul spart, mulţi susţin că deputatul Florin Anghel şi-a împins fiul în politică fără niciun scrupul, pentru a-l folosi ulterior într-o ecuaţie a puterii şi că asta ar fi găselniţa lui pentru a se apăra în eventualitatea unor probleme cu legea. Nu vreau să cred că un tată i-ar putea face asta fiului său, pentru că mai presus de orice ordinărie lumească, există sufletul de părinte care se consumă pentru cel căruia i-a dat viaţă şi a crescut sub ochii săi. Nu îl simpatizez pe politicianul Florin Anghel, dar de câteva ori am avut ocazia să îi văd lumina din ochi când îşi priveşte fiul. Şi asta spune mult.
Alexandru Anghel candidează azi pentru Camera Deputaţilor. El poate fi considerat doar fiul deputatului Florin Anghel sau, pur şi simplu, produsul propriului destin. În ambele situaţii, vă revine dumneavoastră cititorilor (cetăţenilor) sarcina de a decide cum îl percepeţi, pentru că, vrând-nevrând, Alexandru Anghel reprezintă una dintre ofertele politice de azi care mâine ar putea să vă hotărască soarta.

P.S. Odată cu acest ultim portret de candidat se încheie şi demersul meu jurnalistic de a le uşura cititorilor misiunea ingrată de alegători. Am încercat să fiu obiectiv şi de ajutor dumneavoastră, concetăţenilor mei şi asta mă face să mă simt bine acum, în ajunul sfintei sărbători a Crăciunului.
Pe 9 decembrie să vă dea Dumnezeu gândul cel bun!