Laşitatea la români

Aproape zilnic ajung la noi în redacţie tot felul de sesizări de la oameni care au probleme în diverse domenii. Fie că este vorba de neînţelegeri cu vecinii, cu administraţia locală, cu Poliţia, justiţia, sistemul de sănătate ori de învăţământ, majoritatea acestor sesizări au un numitor comun şi anume faptul că petenţii nu vor să îşi asume responsabilitatea reclamaţiilor pe care le fac, preferând, în cele mai multe cazuri, să rămână anonimi, cu problemele nerezolvate, de frica eventualelor repercusiuni. I-am întrebat, pe fiecare la rândul lui, cum îşi va găsi dreptatea, din moment ce atunci când o caută se ascunde după cireş. Răspunsul a fost cam de fiecare dată acelaşi: „Păi de-asta am venit la dumneavoastră, să ne ajutaţi!”
Aşadar, românii aşteaptă ca altcineva să le rezolve problemele ori să scoată castanele din foc cu mâna altuia, ceea ce, din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai evidente forme ale laşităţii. De fiecare dată când am am avut de a face cu astfel de oameni i-am trimis elegant la plimbare şi aşa voi proceda şi de acum înainte. Iată câteva argumente în sprijinul acestei atitudini:
Cred cu tărie că infernul în care trăim azi în societatea românească vine din fiecare din noi. Laşităţile noastre de fiecare zi, mai mici sau mai mari, au născut monştri care ne-au dat motive să fim satisfăcuţi de a duce o viaţă mizerabilă. Am tăcut prea mult, am strigat prea puţin şi ne-am silit să trăim rezonabil atunci când ne venea să urlăm.
Dacă cineva ar avea vreun motiv să ne facă o radiografie identitară ar afla că suntem bârfitori, resemnaţi, solidari doar în frică şi divizaţi în mai toate celelalte. Trăim într-o veşnică aşteptare, probabil singurul lucru la care ne pricepem cel mai bine. În anii 40 i-am aşteptat pe americani să ne scape de Stalin, pe urmă am aşteptat să scăpăm de Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, iar azi aşteptăm să scăpăm de Băsescu. De fapt, în tot acest timp am aşteptat propria noastră decădere care, iată, este pe cale să se întâmple. E drept că aşteptarea poate fi uneori o sursă de speranţă, însă în cazul nostru a fost doar o dezamăgire.
Nu ştiu dacă mai avem dreptul şi timpul necesar să trăim în voia unei societăţi româneşti anormale şi tocmai de aceea trebuie să facem pasul spre normalitate. Să încercăm să trăim cu obsesia demnităţii pe care nu o au cu adevărat decât cei care au trecut printr-un timp al umilinţelor.
Într-una din scrierile sale, Octavian Paler spunea: „Dacă îţi pierzi total încrederea în alţii, nu-ţi mai rămâne decât infernul din tine”. Poate că încercarea de a ne recăpăta încrederea unii în alţii ar putea fi primul pas spre normalitate. Şi încă ceva. Deasupra intrării din aula unei prestigioase universităţi din SUA (UPPSALA) stă scrisă o deviză: „A gândi liber e mare lucru. A gândi corect e şi mai mare lucru”. Cu astfel de concepte despre viaţă trebuie să punem bazele viitoarei societăţi româneşti, o societate despre care tânăra generaţie trebuie să înveţe că poate fi cu totul alta decât cea de azi. Copiii noştri au nevoie să ştie că şansele cele mai mari în viaţă nu le au indivizii mediocri, lipsiţi de şira spinării, care dau dovadă de obiedienţă şi că filozofia supravieţuirii nu duce nicăieri. Altfel, noi vom rămâne cu ruşinea de a tăcea, iar ei ne vor călca pe urme.
Suntem oare dispuşi să ne asumăm în continuare răspunderea tăcerii? Eu cred că nu. Şi mai mult decât atât, mai cred că „tot ceea ce putem face în viaţă este să ne străduim până la capăt”.

P.S. Cei doi deontologi din Primărie, Horia Tiseanu – primar şi Paul Moldoveanu – secretar, care acum câteva luni îmi dădeau lecţii de moralitate şi deontologie profesională prin tot soiul de comunicate de presă, au plecat duminică într-o vizită de lucru în Franţa. Poate că nu ar fi un capăt de ţară că primii doi bugetari din administraţia locală pleacă la plimbare într-o vreme de criză, în care mulţi dintre cetăţenii cărora le-au mărit ei taxele şi impozitele cu 20%, nu mai au ce mânca. Dar să pleci aşa şmechereşte, fără să te expui public, parcă nu ţine de demnitatea unor deontologi ca ei. Vă reamintesc că delegaţia votată în Consiliul Local pentru această deplasare în Franţa a fost formată din 8 consilieri nominalizaţi (Elena Albu, Viorel Bondoc, Monica Clinciu, Mihaela Petrovici, Enache Dragomir, Adrian Piţigoi, Viorica Dumitrescu, Gena Preda) şi 2 reprezentanţi nenominalizaţi ai Primăriei care, în cele din urmă, s-au dovedit a fi primarul Tiseanu şi secretarul Moldoveanu.

Lecţia lui Bute

Sâmbătă seara, cu ocazia meciului de box al lui Lucian Bute, am simţit, după multă vreme de deznădejde, că naţia asta a noastră nu este încă pierdută. L-am văzut pe campion vibrând cu lacrimi în ochi la intonarea imnului naţional, l-am văzut luptând exemplar, pentru ca la sfârşit, înfăşurat în drapelul patriei, să spună cu mare mândrie că a încasat pumni pentru bucuria românilor şi pentru ţara sa.
Dincolo de succes în plan sportiv, bani ori publicitate, Lucian Bute a predat, în direct, o lecţie despre ceea ce ar trebui să însemne a fi român într-o Românie în care cei care se cred români se muşcă între ei, se înşală unul pe altul, se batjocoresc şi, ceea ce este mai grav, se afundă într-o laşitate periculoasă, susţinută din umbră de o gaşcă de politruci nenorociţi.
România lui Bute cred că a existat doar pentru câteva ore, când poporul privitor la televizor a simţit că se poate trăi şi altfel, cu demnitate, în propria ţară. Însă, odată cu încheierea transmisiei televizate, fiecare dintre noi s-a întors la sânul călduţ al laşităţilor sale, mai mici sau mai mari. De a doua zi, România lui Bute a rămas doar o poveste urbană pe care o comentăm cel mult cu admiraţie, fără să avem curajul să-i urmăm exemplul. În cele câteva reprize în ring, Lucian Bute, acest om simplu, ne-a învăţat că pentru a învinge, în cazul nostru un sistem nenorocit, trebuie să lupţi pentru drepturile tale, trebuie să-ţi respecţi obligaţiile, trebuie să fii modest, cu bun simţ şi trebuie să-ţi iubeşti patria chiar şi atunci când ea, prin conducătorii ei nevolnici şi vremelnici, nu îţi oferă mare lucru în schimb. Sigur că este greu şi pentru unii chiar imposibil să urmeze exemplul lui Bute, însă doar asta este calea spre normalitate.
România lui Bute există undeva, bine ascunsă, în fiecare dintre noi şi iese la iveală din când în când în timpul unei  transmisii televizate în direct, fie că este vorba de o revoluţie ori de un meci de box. Piatra de moară care stă bine fixată la gâtul poporului nostru este, de fapt, laşitatea prin care acceptăm tot ceea ce ni se întâmplă, în ţara noastră, în oraşul nostru, pe strada noastră şi uneori chiar în familia noastră. Mă întreb de multă vreme de unde vine acest sentiment de autoconservare exacerbată al românilor? La un moment dat am fost tentat să cred că lipsa de educaţie ar putea fi motivul, însă am realizat destul de repede că un astfel de argument nu este decât în parte valabil, din moment ce o sumedenie de oameni şcoliţi, cu pretenţii, susţin că problemele societăţii nu sunt şi problemele lor. Laşitatea, indiferenţa şi lehamitea nu se măsoară în diplome de absolvire, decât într-o mică măsură. Ele apar mai degrabă ca o moştenire, din generaţie în generaţie şi devin la un moment dat trăiri normale într-o societate anormală.
Octavian Paler scria într-una din cărţile sale că „pentru noi, libertatea a însemnat mulţi ani şi, în bună măsură mai înseamnă şi azi, doar ieşirea din cuşcă. Închişi într-un «paradis» înconjurat cu o cortină de fier, constrânşi să ne fie frică şi, totodată, să constatăm zilnic că prin frica noastră îi ajutăm pe cei care ne înfricoşează să ne înfricoşeze şi mai mult, am uitat că libertatea are propria ei ordine. Ne-am format o imagine falsă, denaturată a libertăţii, din pricina căreia suntem şi azi descumpăniţi”. Sau: „Dezastrele de scurtă durată, cum ar fi un război, te pot omorî, dar nu ajung să facă răul să pară normal, pe când în dezastrele de lungă durată, cum a fost şi este în cazul nostru, anormalitatea te înghite ca o apă”..
Este foarte posibil ca Paler să aibă dreptate, iar răul pe care îl trăim azi să se fi născut în trecutul nostru nenorocit, dar azi nu mai avem nicio scuză pentru răul care li se pregăteşte copiilor noştri, având în vedere că, între timp, am dobândit dreptul de a gândi liber şi corect. E limpede că în deplină libertate poţi să vorbeşti inutil cât vrei şi că sentimentul inutilităţii are cam acelaşi efect ca frica, care duce încet dar sigur la lehamite. Trebuie însă să înţelegem foarte bine că depravarea regimului impus de anumiţi politruci nenorociţi în ultimii 20 de ani tocmai pe asta se bazează, pe lehamitea noastră.

P.S. Săptămâna trecută am scris în paginile săptămânalului nostru despre faptul că bazinul didactic de înot a intrat pe mâna unui apropiat al deputatului Florin Anghel. Mai spuneam că personajul cu pricina, George Armaşu şi firma pe care o administrează, Gercom Business Ploieşti, a încasat multe miliarde pe lucrări publice în Câmpina şi prin asta dădeam de înţeles că alegerea făcută de administraţia Tiseanu este, în mod evident, imorală şi discreţionară. Şi cu toate astea, aţi auzit vreun politruc dintre cei care conduc oraşul că se deranjează să dea măcar o minimă explicaţie opiniei publice în acest sens? Nici vorbă.
Orice alte comentarii sunt de prisos.

Dictatura nesimţirii

Dacă mi-ar fi spus cineva în urmă cu aproximativ o lună, după tot scandalul mediatic şi politic creat, că bazinul didactic de înot de la căminele Petrol va ajunge în administrarea unui apropiat al deputatului PDL Florin Anghel, i-aş fi spus că ori este nebun, ori că primarul Tiseanu ar fi de-a dreptul penibil să apeleze la o astfel de soluţie.
Penibilul s-a întâmplat, iar primarul ne transmite tuturor, prin această decizie, că îl doare în... bascheţi de cetăţeanul contribuabil, care plăteşte taxe şi impozite mărite cu 20% şi pe care el le împarte cu dărnicie la tot felul de firme păstorite de politruci abonaţi la banul public.
Firma Gercom Business Ploieşti, care a câştigat selecţia de oferte pentru administrarea bazinului, este în proprietatea lui George Armaşu, fost consilier local acum câteva mandate (dacă nu mă înşel, din partea PNŢCD, condus atunci de Florin Anghel) şi fost angajat al lui Anghel la una din companiile sale.  Din câte se pare, acest domn Armaşu este foarte priceput în toate, de la construcţii civile, renovări şi zugrăveli, până la administrarea unui bazin de înot. Surse autorizate din cadrul Spitalului Municipal Câmpina susţin că, recent, aceeaşi firmă Gercom ar fi renovat şi fostul Spital de Boli Contagioase, desfiinţat azi, pentru care ar fi încasat aproximativ 6 miliarde de lei vechi din banul public. Poate ne răspunde domnul primar Tiseanu dacă este adevărat sau nu.
Trecând peste penibilul de a da administrarea unui bazin de înot unei firme care se ocupă de renovări şi zugrăveli, am să mă opresc asupra metodei ingenioase la care s-au gândit politrucii oraşului pentru a face din acest bazin, construit cu milioane de euro, o afacere pentru această firmă. Cred că metoda i-ar face geloşi şi pe Bill Gates ori Donald Trump, că doar nu e de colo să vină cineva să-ţi dea pe mână un bazin ultramodern de înot, să îţi plătească 80% din utilităţi, iar tu să nu ai altceva de făcut decât să încasezi 40% din venituri. Ei, ce ziceţi stimaţi cititori plătitori de taxe şi impozite cu 20% mai mari? Vă interesează o astfel de afacere? Sigur că vă interesează, însă, din păcate, nu faceţi parte din gaşca potrivită.
La Câmpina, am mai spus şi cu alte ocazii, s-a instaurat de multă vreme un soi de dictatură a nesimţirii, întreţinută cu mult talent şi abnegaţie de unii dintre politrucii care conduc oraşul. Ei ne sfidează fără jenă, pentru că au învăţat că războiul lor se câştigă cu bani, însă nu realizează că scârba şi disperarea celor din ce în ce mai mulţi nu se şterge cu 100 de lei din patru în patru ani.

P.S. Aţi mai auzit ceva de concesionarea hotelului de la Casa Tineretului? Eu nu. Totul a intrat, aşa, într-un con de umbră. S-a ţinut o licitaţie la care nu a participat nimeni, se vorbeşte despre o alta, la care probabil tot nu se va înghesui nimic, iar într-un final se va organiza mult dorita selecţie de oferte, în urma căreia, probabil, vom vedea acelaşi film penibil ca şi în cazul de mai sus. Nu mă mai miră nimic în ceea ce-i priveşte pe politrucii ăştia!

Ce fel de caractere clădim în şcoli?

Zilele trecute am primit la redacţie vizita unei doamne cu părul alb, ce avea un aer misterios şi un baston de care nu cred că avea mare nevoie.
Mă privea ca un detectiv în recunoaştere şi parcă nu-şi găsea locul. Era evident că încă se mai gândea dacă a făcut bine să mă caute, dar în acelaşi timp părea hotărâtă. S-a aşezat pe canapea şi mi-a mărturisit că ceea ce vrea să îmi dezvăluie trebuie să rămână confidenţial. Am recunoscut, la rândul meu, că sunt obişnuit cu oamenii care vor să reclame ceva sau pe cineva fără să-şi asume în vreun fel răspunderea ori identitatea. Societatea românească, încă bântuită de tarele trecutului, este plină de astfel de exemple, am continuat eu. M-a privit în ochi şi mi-a spus că îmi admiră curajul şi tocmai de aceea m-a căutat. Doamna cu părul nins  ştia să umble la sentiment. Am înţeles că nu era o persoană oarecare şi m-am hotărât să o ascult. Şi-a început povestea prin afirmaţia că nu îmi va spune cum se numeşte, din simplul motiv că asta i-ar putea dăuna copilului despre care este vorba. Am acceptat şi această nouă cerinţă, mai mult din curiozitatea de a afla ce se ascunde în spatele unui copil. O mică dramă, a unui elev de clasa a II-a, pe care sistemul de învăţământ românesc sau poate mai degrabă un învăţător prea drastic ori prea indulgent l-a făcut să simtă cu mult înainte de vreme cât de nedreaptă este uneori viaţa.
Bunica lui, femeia din faţa mea, auzise din gura nepotului, după serbarea şcolară de sfârşit de an, vorbe care au îndurerat-o profund. Elevul era printre puţinii din clasa lui care primise, după un an de învăţătură, premiul al II-lea, spre deosebire de majoritatea colegilor pentru care coroniţa a fost recompensa supremă. Evident că nu valoarea premiului se pune în discuţie, ci răspunsul copilului, care văzându-şi părinţii supăraţi după o asemenea ispravă, a venit cu o justificare profundă pentru vârsta lui: „Buni, de ce s-a supărat mami că am luat premiul al II-lea? Ea nu ştie că premiul I costă bani?”
Auzind aceste cuvinte, i-am înţeles deznădejdea doamnei şi m-am întrebat ce fel de caractere se nasc acolo, în clasele primare ale şcolii româneşti. Am încercat apoi să aflu dacă nu cumva învăţătorul a avut dreptate şi poate a evaluat copilul la justa lui valoare. Interlocutoarea mi-a răspuns cu o întrebare retorică: oare sunt chiar atât de mulţi copii foarte buni în şcolile câmpinene?
M-am hotărât să investighez în teren tâlcul acestei întrebări. Am aflat în scurtă vreme că în clasele primare din toate şcolile generale din oraş sunt exagerat de mulţi copii care au încheiat anul şcolar cu premiul I ori calificativul „Foarte bine”. Am mai aflat că foarte mulţi învăţători preferă această soluţie pentru a nu crea tensiuni printre părinţi, dar şi din dorinţa de a-i stimula pe cei mici, însă am auzit şi multe grozăvii, care ţin exclusiv de putreziciunea unui sistem corupt şi de lipsa de profesionalism a unor dascăli.

Mi-ar face mare plăcere să vă dau exemple concrete, însă din păcate, oamenii care ar putea să depună mărturie se ascund în spatele propriilor probleme.
În urma acestei poveşti urbane, cu oameni mărunţi (şi aici mă refer la unii dintre dascăli, care nu sunt dascăli şi la cei care preferă să ţină sub preş deziluziile copiilor lor), rămâne doar trauma unui copil de 8 ani care a învăţat, la sfârşit de an şcolar,  că totul are un preţ şi că, uneori, nu e de ajuns să fii bun ca să fii în frunte.

P.S. Să vă zic una tare. Sâmbătă, pe la prânz, m-am întâlnit pe stradă cu primarul Tiseanu. Sunt convins că ne-am fi evitat reciproc dacă nu dădeam nas în nas. Cum fiecare dintre noi avem o educaţie ce nu exclude politeţea şi nici complezenţa, ne-am întreţinut pe un trotuar (neasfaltat încă), preţ de 15 minute. Pe tot parcursul întrevederii am discutat diverse aspecte, care ne-au dus la concluzia că el s-a săturat de mine şi eu de el, adică nimic nou. Ceea ce speram să fie o luptă liberă de idei nu a fost decât un război civil verbal. Ne-am despărţit eu zâmbind, el cam crispat, cu promisiunea că ne vom reîntâlni, el crezând că posibil la Tribunal, iar eu cu speranţa că undeva pe drumul normalităţii şi al adevărului.

Filozofia de cartier a lui EpiCur din Slobozia

Epicur (filozof grec a cărui înţelepciune a lăsat lumii teoria distingerii adevărului de fals) clasa plăcerile în trei grupe: în prima, le aşeza pe cele pe care trebuie să le favorizezi; în a doua, pe cele pe care trebuie să le admiţi; în a treia, pe cele de care trebuie să fugi.
Cea mai nouă plăcere a mea, care se încadrează, deigur, în grupa celor de care trebuie să fugi, este să citesc, după lăsarea serii, mesajele scrise de „filozoful” nostru din cartierul Slobozia, Horia Tiseanu - un fel de EpiCur al zilelor noastre -, pe blogurile şi site-urile publicaţiilor locale.
Este o adevărată delectare să-i descifrezi comentariile la adresa celor care îl critică şi să-i observi „filozofia” de cartier, care se aseamănă, în opinia mea, cu îndemnul aşezat de Dante pe poarta infernului: „Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi!”
După ce săptămâna trecută, la conferinţa de presă a PDL, mai avea puţin şi se urca pe masă să strige în gura mare ce mogul mincinos sunt eu, zilele trecute, Epicur al nostru, „filozoful” asfaltangiu din Slobozia, a intrat pe net şi a început să trăncăne tot felul de istorioare deocheate despre liderul local al PNL, Virgil Guran, atitudine care, din punctul meu de vedere, este nedemnă de funcţia de primar al oraşului cu cei mai mulţi intelectuali (cel puţin acesta era renumele Câmpinei până nu de mult) şi, în plus de asta, care ne arată intensitatea senzaţiilor instalate în iţarii electorali ai unui om care simte că-i fuge scaunul de sub fund.
Reproduc în continuare mesajul semnat de primarul Tiseanu pe site-ul campinaph.ro, care este de fapt un comentariu la cele spuse pertinent de Guran în conferinţa de presă organizată vineri, 17 iunie, de PNL Câmpina:

"Horia Tiseanu says:
18 June 2011 at 8:46 pm
Dl. Guran crede ca a descoperit margica… Bineanteles ca bazinul este pentru copii, iar cursurile vor incepe o data cu anul scolar 2011-2012. Iar in legatura cu hotelul, presedintele liberal este al doilea, ca de obicei (in sodaje este chiar al patrulea). Consiliul local deja a aprobat un caiet de sarcini foarte corect pentru licitatie, inainte ca liberalii sa se dezmeticeasca si sa propuna ceva.
Cat priveste smecheriile, trebuie sa ne explice dl. Guran cum imbuteliaza Apa Talea sau cum a produs tone de bauturi alcoolice in trecut…(stie el mai bine ce vreau sa zic)."
Iată cu ce se ocupă primarul Câmpinei, oraşul în care economia se stinge, iar cetăţenii o duc din ce în ce mai greu! Îi verifică apa din bidoane lui Guran şi îi dezgroapă afacerile din trecut în speranţa că va găsi un hoit. Nu credeţi că astfel de metode seamănă izbitor cu cele bolşevice de pe vremea lui Vladimir Ilici Ulianov (zis Lenin), când opozanţii celor de la putere trebuiau stârpiţi?
Pe lângă faptul că „filozoful” asfaltangiu - şi când spun asfaltangiu mă refer la milioanele de euro îngropate în asfalt şi zugrăveli care au intrat în buzunarele... (ştie el mai bine ce vreau să zic) - s-a dat la fineţuri literare (auzi, Guran a descoperit mărgica!), mai lasă şi şmechereşte, într-o paranteză, informaţia că liberalul ar fi al patrulea în preferinţele electoratului pentru funcţia de primar la viitoarele alegeri.

Păi bine, domnule scriitor de felicitări din Paşte în Crăciun, dacă tot e Guran atât de neînsemnat în sondaje, de ce nu îl ignori, aşa ca un mare vătaf ce te afli pe moşia publică? Dacă  eşti tare şi crezi că ai Câmpina la picioare după trei străzi asfaltate şi un bazin de înot închis, de ce nu te porţi cu demnitate, ca un lider incontestabil? Pentru că nu este deloc aşa cum spui, iar Guran îţi suflă în ceafă şi asta îţi dă fiori prin iţarii politici care nu prea te mai încap pentru un alt mandat.
Într-un alt comentariu postat tot pe un site de informaţie local, „junele” de Slobozia se întreabă retoric de ce primarii dinaintea lui nu au asfaltat ei străzile. Răspunsul este simplu. Pentru că înaintea lui tot el a fost primar şi înaintea lui, când tot el a fost primar, tot el a fost viceprimar, vreme de 8 ani. Aşadar, tot el trebuia să asfalteze, ceea ce reiese din întrebare lui că nu s-a făcut.
Dacă ai răbdarea, în calitate de cetăţean, să citeşti pe blogurile şi site-urile locale, toate „filozofelile” de acest gen semnate de primarul nostru, te apucă o mândrie soră cu disperarea că eşti câmpinean.
Nu vreau să închei fără să-i spun acestui politician că trebuie să respecte altfel demnitatea funcţiei pe care o ocupă, că este firesc să răspundă atacurilor politicianiste, însă nu prin metode bolşevice şi că este ultimul din administraţia publică şi politica locală care poate arăta cu degetul înspre altcineva, oricine ar fi el. Şi a propos! Dacă tot e curios ce apă bagă Guran în bidoane la fabrica lui particulară, cred că e normal ca primarul să ne răspundă şi nouă, cetăţenilor, la câteva întrebări din care să aflăm cam prin ce buzunare ajung banii publici dirijaţi de el în bugetul local: 1) Ce firmă a încasat cele aproximativ 6 miliarde de lei pentru reparaţii la fostul spital de boli contagioase? 2) Care sunt cei doi PDL-işti din imediata sa apropiere care încasează zeci de milioane de lei lunar de la rampa ecologică de gunoi prin intermediul CPGC Băneşti, condusă de Ion Costache Petre? 3) Ce firmă a încasat în ultimii ani grosul miliardelor pentru studiile de fezabilitate comandate, cu rost sau fără rost, de ei?
Vezi, eu mogulul cel mincinos, nu m-am plictisit să întreb mereu acelaşi lucru. Şi azi mai vin şi cu un supliment, aşa mai şmecheresc, ca ăla cu... mărgica. Din ce resurse financiare a fost construită spălătoria auto ecologică din Slobozia, în valoare de zeci de mii de euro?

Mogulul cel rău şi primarul corect

Am scris atât de multe lucruri adevărate despre tot ceea ce este în neregulă în societatea politico-administrativă câmpineană încât mă tem că, mergând în continuare pe acest drum, miile de oameni care le citesc să nu se obişnuiască cu ele şi ceea ce este mai rău, să le accepte ca pe o fatalitate a existenţei lor.
Am vrut şi încă mai vreau să demonstrez că nu este nevoie să fim laşi, precauţi şi „înţelepţi” în faţa celor care deţin puterea şi ne calcă pe grumaz ori de câte ori au ei chef. Octavian Paler spunea la un moment dat că „un om curajos este o oglindă neplăcută într-o societate bântuită de frică” şi că  „el devine stânjenitor şi de aceea trebuie explicat într-un mod convenabil”. Din păcate, acest gen de explicaţii „convenabile” despre curajul meu de a ridica vocea împotriva autorităţii au început deja să apară, la modul organizat, în conferinţe de presă. Nu mai departe de marţi (7 iunie), primarul PDL-ist Tiseanu, alături de câţiva rezervişti absolut neglijabili din punctul meu de vedere, le-a povestit cetăţenilor, prin intermediul presei, ce mogul rău şi mincinos sunt eu şi că el, de fapt, nu răspunde la toate interpelările din această rubrică, transformată periodic într-un supliment de atitudine al ziarului „Oglinda de azi”, pentru că este prea ocupat cu „marile realizări” edilitare ale oraşului şi nu are timp de prostii. Trecând peste faptul că nu are pic de imaginaţie şi că îl copiază în declaraţii pe şeful Băsescu, pentru care sursa tuturor relelor este critica presei, am să-i spun acestui politruc cu veşnică vocaţie de subaltern că încercarea lui şi a găştii care îl înconjoară de a mă decredibiliza în faţa opiniei publice nu este decât o nouă dovadă a faptului că adevărurile pe care le spun îi deranjează foarte mult. Mai mult de atât, îl anunţ că ziua dreptăţii nu este departe şi indiferent dacă va reuşi sau nu să mai păcălească electoratul pentru încă un mandat, tot ceea ce azi spune că este o minciună va ieşi la lumină. Şi pentru că eu sunt mogulul cel rău şi spun minciuni, îl invit public (pentru a câta oară?) pe acest primar destoinic şi corect să răspundă punctual la trei întrebări, prin care să ne demonstreze buna credinţă pe care o clamează ori de câte ori are ocazia: 1) Ce firmă a încasat cele aproximativ 6 miliarde de lei pentru reparaţii la fostul spital de boli contagioase? 2) Care sunt cei doi PDL-işti din imediata sa apropiere care încasează zeci de milioane de lei lunar de la rampa ecologică de gunoi prin intermediul CPGC Băneşti, condusă de Ion Costache Petre? 3) Ce firmă a încasat în ultimii ani grosul miliardelor pentru studiile de fezabilitate comandate, cu rost sau fără rost, de ei? Despre licitaţia de la proiectul Calea Dacia o să-l întreb altă dată.
De fapt, în ceea ce priveşte întrebarea nr. 2, Tiseanu a şi răspuns, mai pe ocolite, încolţit de întrebările ziariştilor, că nu ştie de existenţa unor contracte de prestări servicii derulate prin firmele celor doi consilieri PDL, iar „acest lucru ar trebui probat” şi că, atenţie, „nu e treaba noastră (a lui - n.r.) să ştim cu cine face CPGC Băneşti deratizarea”. Pentru ca mai apoi, în stilul caracteristic, să încerce să arunce pisica răspunderii în cârca Consiliului Local (pe care îl controlează) şi a viceprimarului Dragomir, declarând: „Nu zic că e rău sau bine, dar eu constat că toate tarifele au fost aprobate (de Consiliul local - n.r.), iar domnul viceprimar semnează în continuare ordinele de plată chiar cu mâna tremurândă”.
Înţelegând printre rânduri o astfel de reacţie, este evident faptul că primarul Tiseanu ştie exact toate amănuntele despre încrengăturile acestei afaceri, însă este obligat să respecte legea tăcerii.
Aşadar, cum rămâne cu mogulul cel rău şi mincinos, domnule primar?

Circuitul banilor publici la groapa de gunoi

De foarte multă vreme afirm în această rubrică faptul că administraţia Tiseanu nu este decât un măr frumos devorat din interior de o aprigă armată de viermi preocupaţi să ronţăie permanent banul public. Putregaiul acestei administraţii, în care colcăie tot felul de indivizi slugarnici care trăiesc din politică şi care sunt împărţiţi în sfere de influenţă şi de interese, iese la iveală în fiecare zi, însă din păcate, o mare parte a cetăţenilor, preocupaţi de greutăţile vieţii de zi cu zi, nu mai au chef să-l vadă.
Ultimul exemplu este legat de zecile de milioane de lei vechi pe care le încasează firmele a doi PDL-işti din imediata apropiere a primarului Tiseanu de pe urma unor servicii prestate (sau nu?!) la groapa ecologică de gunoi de la Băneşti.
Pontul a fost livrat către presă (intenţionat sau nu) de viceprimarul Ion Dragomir, care în ultima şedinţă de consiliu, când a venit vorba de rampa de gunoi de la Băneşti, de mult închisă, şi sumele alocate de administraţia locală Câmpina pentru întreţinerea ei, a afirmat: „Îmi tremură pixul când semnez ordinul de plată!” Dragomir se referea, de fapt, la cei 500 de milioane lei vechi pe care bugetul local îi plăteşte lunar către Compania Publică Băneşti drept cotă parte la administrarea şi întreţinerea rampei, care după cum spuneam s-a transformat într-o afacere bănoasă pentru colaboratorii lui Tiseanu.
Pe lângă snoava cu tremuratul de pix, Dragomir a mai lăsat să-i scape, pentru urechile presei, şi faptul că primarul Băneştiului, Ion Costache Petre, semnează cheltuieli nejustificate şi mai mari decât ar fi normal pentru administrarea rampei. Iată declaraţiile sale publice: „Mă îndoiesc de necesitatea tuturor cheltuielilor invocate de cei de la Băneşti”; „Pe mine nu mă poate convinge nimeni că avem nevoie de contabil şi jurist cu jumătate de normă la o rampă închisă. Şi mai sunt şi alte cheltuieli absolut nejustificate, plus altele mai mari decât ar fi normal”.
Aflând despre toate astea, am decis că subiectul este interesant şi am tras uşor de fitil. După o scurtă documentare, am intrat în posesia listei cu cheltuieli lunare întocmită de SC Compania Publică SA Băneşti, aflată sub directa îndrumare a primarului Ion Costache Petre. Şi ce să vezi? Printre cheltuielile cu telefonul, hârtia de scris, deplasări şi salarii, am regăsit şi aproximativ 100 de milioane lei vechi cheltuieli cu dezinsecţia, deratizarea, analizele şi clorinarea apelor uzate. Bănuitor din fire, am întrebat câţiva ştiutori autorizaţi din Băneşti despre firmele care prestează aceste servicii bănoase. La unison, prompt şi fără dubii, oamenii mi-au răspuns că suma este împărţită oarecum frăţeşte de doi consilieri ai lui Tiseanu şi că, mai mult de atât, nu cu mult timp în urmă, unul dintre ei chiar i-ar fi făcut scandal primarului Costache pentru că acesta ar fi rămas în urmă cu plăţile către firma politrucului câmpinean. Aşadar, 100 de milioane de lei vechi pe lună din cele 500 plătite cu „pixul tremurând” de viceprimarul Ion Dragomir ajung în buzunarul unor politicieni câmpineni care, culmea, îşi şi votează (direct sau indirect) în Consiliul Local, fonduri bugetare pentru propriile afaceri.

Astfel, circuitul banilor publici la groapa de gunoi este următorul: Consiliul Local alocă şi aprobă bani pentru administrarea rampei de gunoi, Primăria Câmpina plăteşte lunar aproximativ 500 de milioane în contul Companiei Publice Băneşti, iar aceasta din urmă întoarce o parte din aceşti bani către buzunarele celor doi portocalii, care încasează, fără să facă mai nimic, aproximativ 50 de milioane lei vechi, lunar, fiecare.
Este evident faptul că o astfel de afacere cu banul public nu se poate face fără acordul tacit al primarilor Tiseanu şi Costache şi tocmai de aceea îi invit pe cei doi edili să-şi exprime public (poate chiar în conferinţa de presă ce va avea loc azi, 7 iunie, la sediul PDL Câmpina) un punct de vedere faţă de această situaţie şi, mai mult de atât, să le spună cetăţenilor care plătesc taxe şi impozite (la Câmpina mărite cu 20%) cine sunt cei doi afacerişti de carton.
Sunt sigur că în această situaţie Tiseanu va pune din nou batista pe ţambal, pentru că încrengătura din jurul său nu îi va permite niciodată momente de sinceritate.