Detest toate scârbele astea care nu mai au nimic sfânt!

De câteva zile, mă confrunt cu o altă situaţie (după cazul Apostolescu) dramatică a unui om rămas pe drumuri, fără familie şi un acoperiş deasupra capului. Vasile Rotaru are 80 de ani şi după o viaţă de muncă (dovada este pensia de 1.100 de lei) a ajuns să umble din poartă în poartă, cerând atât de puţin: un loc unde să pună capul pe o pernă, azi, mâine şi până la sfârşitul zilelor lui. Nu ştiu cum a ajuns într-o astfel de situaţie şi nici nu mă interesează, însă ştiu că acest om are dreptul la o bătrâneţe trăită decent, asigurată de statul român, îngrijitorul acestei naţii. 

În acest sens, am intervenit (ca şi în cazul Apostolescu) pe la toate instituţiile care, teoretic, ar trebui să se îngrijească de soarta lui şi am aflat că Vasile Rotaru este unul dintre cei mulţi (copii, bătrâni) care nu au nicio şansă în societate. În aşezămintele sociale din judeţ nu mai sunt locuri (aflu că există liste de aşteptare de sute de persoane), iar la Câmpina nu se încadrează în prevederilor unor legi absurde după care se ghidează Asociaţia Diaconia, aflată sub patronajul Patriarhiei Române. I-am întrebat pe aceşti toţi răspunzători ai sistemului ce e de făcut. Nimeni nu ştie şi nu vrea să-şi asume o răspundere. Azi, Vasile Rotaru mă priveşte cu ochi blajini şi mă roagă din sufletul lui de om bătrân şi chinuit să-l ajut. Ştiu că-mi este practic imposibil să decimez acest sistem nenorocit şi mă gândesc la ce bun să mai fac politică într-o ţară în care ne mor bătrânii şi copiii pe stradă?! În ultimă instanţă, am încercat şi sensibilizarea unor politicieni cu funcţii de răspundere şi mi-au râs în nas, considerându-mă un ciudat. Detest toate scârbele astea care nu mai au nimic sfânt! Până vineri, 28 februarie, la prânz, Vasile Rotaru va “locui” într-o cameră de hotel la Casa Tineretului, gest pentru care îi mulţumesc lui Florin Buda. De mâine, însă, Dumnezeu cu mila!

Încă mai sper ca autorităţile să fie de acord cu reinternarea bătrânului la Centrul social de pe Voila. Aproape că am ajuns să le cerşesc bunăvoinţa. Nu mă deranjează, atâta vreme cât Vasile Rotaru va avea unde să doarmă, cel puţin pentru o vreme. 

Exerciţiu... cultural

Pe la sfârşitul anului 2011, cu mult timp înainte de alegerile locale şi parlamentare din 2012, am scris Actul I al unei piese de teatru, un fel de pamflet la adresa politicianismului câmpinean, cu personaje reale şi replici, în mare măsură, autentice. Am încercat chiar să o pun în scenă alături de câţiva colegi liberali cu simţ artistic (dar şi al umorului), sub îndrumarea profesionistă a unui regizor local, însă am renunţat, la insistenţele altor colegi, care s-au simţit lezaţi în urma demersului meu cultural. Azi, după mai bine de un an de la alegeri, mă bate gândul să scriu Actul II, dar înainte de asta tare aş vrea să cunosc părerea cât mai multor cititori faţă de Actul I. Pentru că, în fond, cititorul dă măsura valorii oricărui text. 

„D’ale liberalilor”

Actul I

Acţiunea se desfăşoară într-o zi de marţi la orele 17 trecute fix, în sediul PNL, sub privirile iscoditoare ale înaintaşului Brătianu, din tabloul agăţat pe peretele dinspre apus.

Pe uşa partidului îşi fac apariţia liberali mai vechi şi mai noi, câţiva băgători de seamă, printre care unul sau doi trimişi special de la alte partide şi în cele din urmă onorabilii deţinători de funcţii în biroul politic.

Se aprind ţigări şi se formează bisericuţe, după simpatii. Enache ajunge mai târziu, dar ajunge. Zumzetul vocilor se accentuează până în momentul în care, de undeva, din sala de şedinţă, se aude vocea hotărâtă a celui mai însărcinat liberal al organizaţiei, secretarul, trezorierul, vicepreşedintele, membru în Biroul Judeţean şi şeful tuturor campaniilor electorale, Dani Ioniţă.

  

Ioniţă:

 - Haideţi, lăsaţi ţigările şi sporovăiala inutilă! Domnul preşedinte a zis să înceapă şedinţa!

(Ioniţă afişează un zâmbet plin de satisfacţie, iar din secretariat se aud voci cu îndemnuri proletare – la muncă, ţara are nevoie de voi! – Ioniţă dă din cap dezaprobator şi îi dojeneşte cu degetul pe cârcotaşi).

 Se aşază fiecare la locul său, şuşotind cu vecinii. Începe şedinţa.

Guran:

(uitându-se prin sală, să vadă audienţa)

 -Dani, fă o mică prezenţă. Suntem statutari?

Ioniţă:

(notând în agendă şi numărând )

- Păi, dacă vine si dna. Rodica, suntem aproape toţi.

 Guran:

(luându-şi aerul de şef de partid)

- Bună ziua la toată lumea. Se pare că pentru unii nu e chiar aşa bună. Încă nu au ajuns la şedinţă... Au treburi mai importante, dar ce să mai comentez, obicei prost...

Ioniţă:

 (intervine şi completează, dând din cap cu convingere)

-  Românesc, domnu’ preşedinte... obicei prost!

Guran:

- Azi avem trei puncte pe ordinea de zi, nu-i aşa, domnu’ Dani? (Ioniţă afişează o grimasă, dă din cap aprobator şi deschide agenda). Dar, înainte de asta, vreau să lămurim ceva: am informaţii că prin alte partide se comentează ce discut eu aici. Eu vă spun şi repet: dacă cineva vrea să conducă în locul meu şi este mai bun, eu mă dau la o parte! De cârcotaşi şi de ăştia care dau sfaturi m-am săturat! Cine vrea să facă treabă, să facă, cine nu, să ne lase!

 (Întreaga asistenţă freamătă pe scaun, întrebându-se unii pe alţii din ochi despre cine e vorba. Ioniţă notează concentrat în agendă, răsfoind-o şi aruncând priviri furişe să vadă reacţia colegilor la spusele preşedintelui)

Guran:

- Şi acum, să trecem la primul punct de pe ordinea de zi. Mi se reproşează că sunt autoritar şi că ar trebui să le vorbesc oamenilor mai mult despre principii şi idealuri. Daţi-mi voie să vă spun ceva: idealismul în politica de azi nu face doi bani în faţa maşinăriei pedeliste! Ăştia au puterea şi bugetul, iar noi, ce facem să-i contracarăm? Venim la partid să-i dăm sfaturi preşedintelui! Aşa nu se mai poate! Are cineva ceva de zis? Nu!

(doi membri ai biroului îşi cer dreptul insistent la cuvânt, cu mâinile pe sus, nebăgaţi în seamă de Guran care se consultă cu Dani Ioniţă,  iar în sala de şedinţă îşi face apariţia preşedinta organizaţiei de femei, Rodica Papuc).

Guran:

(uitându-se dezabrobator la Rodica, care se fâţâia să-şi ia locul pe scaun, continuă:)

- La punctul doi pe ordinea de zi am să vă informez ce mai este pe la judeţ.

Rodica:

(toată numai un zâmbet):

- Hellooooo! Îmi cer scuze de întârziere, am avut ceva problem la firmă!

 (Guran o priveşte rece şi îşi continuă monologul, fără să ţină seama de cei doi membri ai biroului care îşi cereau dreptul la cuvânt).

Guran:

 - La Ploieşti, Semcu nu mai poate de dragul meu şi eu de-al lui. Trebuia făcută ceva ordine şi acolo şi am făcut eu cu toţi. Să vă spună şi Dani. Nu-i aşa. domnu’ Dani?

(Ioniţă caută în agendă, îşi afişează din nou zâmbetul şi aprobă din cap şi în acelaşi timp, zâmbăreaţă şi nerăbătoare Rodica Papuc intevine):

Rodica:

- Domnu’ preşedinte, domnu’ preşedinte, eu cred că ar trebui să ieşim cu tineretu', să-i învăţăm pe oameni să mănânce sănătos, să facă mişcare, să meargă desculţi prin iarbă şi să asculte natura. Mirată că lumea o urmărea apatic, fără interes: - Oare s-a discutat acest subiect în lipsa mea? 

(Guran se face verde-albastru la faţă, Enache zâmbeşte pe sub mustăţi, asistenţa se înviorează).

Realizând cu cine are de-a face, Guran continuă:

Guran:

- Mda (cu o lehamite în glas), să trecem mai departe. La punctul trei vă propun să facem o acţiune în cartiere, să stăm de vorbă cu oamenii, dar asta dacă va fi vreme bună. Ce ziceţi domnu’ Dani, cum stăm cu vremea?

(Ioniţă scoate grabnic telefonul, intră pe internet şi răspunde):

Ioniţă:

- Unirea a bătut pe Vispeşti cu 2-0, domnule preşedinte!

Guran:

-Lasă Dani, zi cu vremea cum stăm...

Ioniţă:

 -Stăm bine... şi în următoarele şapte zile nu plouă decât dacă vrem noi.

Guran:

(Guran îl aprobă mulţumit)

-Foarte bine, Dani! Vezi să te ocupi de vreme...

Enache:

(intervine nemulţumit)

- Ce vreme? Lasă dom’le vremea, că pierdem timpul! Virgile, partidul trebuie organizat. Zic să-ncepem să ne împărţim pe comisii, iar vicepreşedinţii să lucreze pentru partid, aşa cum scrie la statut. Să ne întâlnim şi cu aliaţii de la PSD şi să avem acţiuni comune.

 (IntervineFrăţilă intempestiv):

Frăţilă:

- Virgile, uite care-i treaba. Pe mine să nu mă pui să umblu cu Biţă de mână prin oraş, că nu ştiu ce se întâmplă!  Orice, dar asta nu! Şi în plus de asta, cred că Enache are dreptate, ar trebui să ne organizăm mai bine.

Guran:

(iritat de sfaturi):

- Sigur că da. Ocupaţi-vă împreună de organizare. Succes! De sfaturi am podul plin! Domnu’ Dani, notează: Enache şi Frăţilă se vor împărţi pe comisii şi vor lucra pentru partid, aşa cum scrie la statut. Că văd că moncheru’ Enache s-a întors doldora de idei din deplasarea pe bani publici la Paris.

(Vădit iritat, Enache bate în retragere).

Enache:

- Virgile, eu am făcut doar aşa, o propunere, nu trebuie să o iei chiar aşa, dar dacă asta e acum problema cea mai importantă a partidului, eu vă las şi-mi văd de treabă!

(uitându-se către audienţă): 

-  Fraţilor, mi s-a făcut o imputare. O primesc! Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte,  că sunt ultraliberal, că vreau progresul cu orice preţ. Da, da, de trei ori da! Vreau progresul partidului şi nimic alta.( Ridicându-se în picioare, cu un aer mândru, de vechi liberal, cu faţa spre public) Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Ei bine,  daţi-mi voie să vă spun şi eu, precum marele nostru înaintaş Brătianu, că nu-i chiar aşa. Politica e ceva serios, Virgile, serios de tot, domnilor!

 (Undeva, la masă, într-o geantă se aude ţârâitul unui apel telefonic. Rodica Papuc cotrobăie printre rimeluri, găseşte aparatul într-un târziu şi răspunde).

Rodica:

- Iuli, dragă, sunt în şedinţă. Încălzeşte-ţi şi tu singur ciorbiţa, că vin şi eu.

(Cu o mână la falcă şi oarecum resemnat, Guran ascultă la scurta convorbire a familiei Papuc, după care întreabă ironic).

Guran:

- Nu-i aşa că trebuie să pleci, Rodicuţa?

Rodica:

- Cum le ştiţi dvs. pe toate, domn’ preşedinte! Îmi cer scuze dar, ştiţi, a intervenit o problemă la firmă. (În loc de rămas bun, Rodica se ridică şi pleacă, fără să uite a le trimite colegilor bezele şi un salut în stilu-i inconfundabil). - Vă pup,drăgălaşilor! Fetelor, vedeţi cu tineretul să mobilizăm lumea, să facem ceva acţiuni...( Căutându-şi cheia de la maşină, în timp ce pleca: Unde mi-o fi cheia? Mi-a văzut careva cheia de la maşină? Dani?

(Ioniţă dă din umeri şi-i face semn că are cheile în mână)

Guran:

(mustăcind nemulţumit de plecarea Rodicăi)

-Mda, cine are firmă are şi responsabilităţi... după cum se vede. Or fi pesediştii cum or fi, dar la ei e disciplină, nu mişcă unu-n front. La noi vine lumea când vrea, pleacă când vrea, c-aşa înţeleg unii spiritul liberal.

Frăţilă:

-Stimaţi colegi,  fraţilor, să ne concentrăm pe alegeri! Aici nu e de glumă!! Noi trebuie să facem primii paşi către normalitate, că de politrucii ăştia nenorociţi şi de asfaltangii m-am săturat. Ce, adică noi nu ştim, nu vedem, orbi suntem? Trebuie să-i batem pe ăştia, şi dumneata, domn’ preşedinte, eşti candidatul perfect!

Enache:

- Atâta mai spun şi eu şi cu asta am încheiat. Virgile, ai înmâna ta viaţa partidului şi viitorul Câmpinei! Tu ne conduci, tu să ne zici ce să facem!

Guran:

-Ai dreptate! V-am spus şi-o mai repet o dată, că dacă aduceţi pe unul mai bun ca mine, eu mă dau la o parte...

Guran:

(trecând peste murmurele şi comentariile colegilor,se întoace spre Dani) 

- Dani, mai avem azi vreo primire în partid?  Dacă nu...

Frăţilă:

-Pai nu mai avem, domn’ preşedinte,că dacă vine vreunul şi vă ia locul?!

Ioniţă:

- Domnu’ preşedinte,pot să am şi eu o părere?

Guran:

- Da, domn’ vice, oricâte doreşti!

Ioniţă:

(întorcându-se oarecum complice către Guran)

- Şi cu Biţă??!!!  Cu Biţă cum rămâne?

Guran:

- Las că-ţi spun eu cum facem: pe Biţă i-l lăsăm lui Frăţilă!

Stop joc!

Lumina care cade pe scena biroului politic al PNL se estompează. S-a încheiat o altă şedinţă a Biroului Politic.

Interviu cu Dumnezeu

Când scriu aceste rânduri încă mai este Duminica Floriilor, o zi mult prea însorită, predispusă parcă la învierea sufletelor. Pentru prima dată în ultima vreme am timp să observ frumuseţea naturii.
Mă gândesc la toate cele bune şi rele, câte la ştiu, despre lumea în care trăim, la Săptămâna Patimilor, care urmează şi nu îmi dau seama în ce măsură toate acestea se pot contopi, măcar pentru o zi, în miracolul livezilor înflorite primăvara. Îmi pun întrebări, caut răspunsuri şi nimic nu se leagă. Mă tem că disperarea, caracteristica predominantă a lumii actuale, nu este compatibilă cu floarea de cireş. Şi-atunci... pentru cine mai înfloresc cireşii dacă nimeni nu mai are chef să se lase încântat? Astăzi filozofez şi probabil că mulţi o să-mi spună că o astfel de stare nu mă poate susţine în faţa ratelor de la bancă. De acord, dar nu sunt deloc dispus să mă transform într-un bancomat care încasează şi plăteşte facturi.
Mă întorc la Octavian Paler, ca de fiecare dată când nu înţeleg ce se întâmplă în jurul meu. Profesor de oameni şi filozof al concretului, Paler mă învaţă să pricep, ca un părinte spiritual. El ştie să îmi transmită, printre rânduri, că nu sunt singur în sensul gândurilor mele, iar în cazul de faţă că omenirea, preocupată să vândă şi să cumpere orice, a uitat de sine. Undeva, pe un site de socializare, găsesc o scriitură semnată de Paler – „Interviu cu Dumnezeu”. O citesc pe nerăsuflate şi apele tulburi ale nedumeririlor mele încep să se limpezească. Mai târziu aflu că acest „interviu” nu-i aparţine lui Paler şi că i-a negat multă vreme paternitatea. Mă cuprinde un soi de amărăciune, vindecabilă doar cu ajutorul gândului că, în fond, nu are importanţă cine a scris acest text. Pentru mine, autorul rămâne Paler, pentru că el îmi oferă răspunsuri acceptate de sufletul meu.
În dialogul ipotetic dintre Paler şi Dumnezeu, filozoful întreabă: “Ce te surprinde cel mai mult la oameni?” Iar Dumnezeu, prin conştiinţa lui Paler, răspunde: “Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul”.
Iată de ce încă cireşii se mai încăpăţânează să înflorească...

Interviu cu Dumnezeu
- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am răspuns.
Dumnezeu a zâmbit.
Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească… iar apoi tânjesc iar sâ fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult. ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc dar pur şi simplu încă nu sţiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

P.S. Le mulţumesc zecilor de prieteni şi cunoscuţi care m-au felicitat de Florii. Sunt onorat.

Moartea domnului Şovăială

Din nefericire, mă aflu din nou, într-un interval de timp foarte scurt, în situaţia de a privi prin fereastra regretelor, la dispariţia unui coleg de breaslă, colaborator asiduu şi important al publicaţiei pe care o conduc. Sunt bulversat de injusteţea acestei dispariţii, care mă duce din nou cu gândul la rostul trecerii noastre prin lume şi chiar la o reaşezare a conceptului existenţial personal. Ne dorim atât de multe şi efemere lucruri şi în fond nu suntem decât un nasture prins cu un fir de aţă la manşeta unei cămăşi cârpite numite viaţă.
Moartea domnului Ion Şovăială - (în urma unei tratabile infecţii abdominale, ignorată nejustificat de mult – rămâne în discuţie modul de abordare al medicilor câmpineni şi ploieşteni în acest caz) - avocat, publicist, arhivist de excepţie şi istoric al trecerilor notabile prin lume, înseamnă, în fapt, şi moartea subită a mare parte din amintirile Câmpinei, pe care acest specialist le culegea, uneori enervant de meticulos, de la oameni, pentru a le reda omenirii ca sursă de informaţie şi inspiraţie.
Ion Şovăială săpa neobosit în trecutul societăţii noastre, pentru că prezentul îl dezgusta, iar viitorul, spunea el, „se poate clădi doar pe fundamentul a ceea ce a fost bun în trecut”. În discuţiile periodice pe care le purtam în redacţie (de patru, cinci ori pe lună, atunci când venea să lucreze la suplimentul cultural al săptămânalului „Oglinda de azi”) se arăta măcinat de nedreptate, în general şi fascinat de izvoarele existenţei şi activităţii unor importanţi oameni de cultură şi artă care au trăit ori care au lăsat semnul trecerii lor prin acest oraş. Îl invidiam pentru această forţă de a regăsi trecutul, cu toate că-l observam cum se consumă  mai mult decât era cazul pentru tot ceea ce făcea. În ultimii ani refuza orice fel de colaborare cu oamenii strâmbi, autorităţi, culturnici ori simpli cetăţeni. Aşa se întâmpla să pară în ochii multor cunoscuţi drept un personaj ciudat, greu de înţeles.
Pentru cine îl cunoştea cu adevărat, Ion Şovăială era un perfecţionist şi un om foarte puţin dispus la compromisul prieteniei ori amiciţiei de complezenţă. Se proteja de lume şi cu toate astea trăia pentru ea, oferindu-i mărturii uneori definitiv uitate. „Câmpina literar-artistică şi istorică”  -(ultimul proiect de lungă durată al activităţii sale publicistice) - suplimentul cultural apărut ani la rând, sub îngrijirea sa, în săptămânalul „Oglinda de azi”, este o dovadă vie în acest sens.
Ion Şovăială a fost unul dintre puţinii români care au făcut gazete culturale aproape de unii singuri, fără să ceară nimic în schimb şi pentru asta trebuia să-i fim recunoscători aici, pe Pământ şi nu de aici înainte, în gând, aşa cum ştim noi bine să procedăm cu toţi adevăraţii truditori ai acestui neam.
În ceea ce mă priveşte, am un mare regret faţă de acest om şi anume acela de a fi întârziat să îl anunţ, cât încă trăia, că am reuşit, cu multe eforturi, să obţin fondurile necesare pentru a-i publica într-un volum, poate chiar două, valoroasa muncă din ultimii zece ani. Ştiu că aştepta această veste şi că s-ar fi bucurat pentru un vis împlinit. Sigur că am să-i împlinesc dorinţa, ca pe o datorie de onoare, însă gestul nu îmi va acoperi amărăciunea.
Dacă în finalul acestei mult prea scurte scriituri despre dispariţia prematură a lui Ion Şovăială aş spune că a lăsat în urma sa un imens gol în cultura câmpineană, ar fi prea puţin şi sunt sigur că un asemenea clişeu i-ar fi displăcut în primul rând lui, un om atât de modest.
Moartea domnului Şovăială ne lasă doar singuri, într-o lume abstractă, greu de înţeles, în care de prea multe ori valoarea se măsoară în arginţi ori în like-uri pe conturi de Facebook.

De ce trebuie să miluim cetăţenii în sutană?

Sunt aproape sigur că scriitura de azi îmi va atrage oarece critici atât din zona habotnicilor, cât şi din aceea a slujbaşilor Domnului, dar cu toate astea simt că nu pot să trec peste o stare de fapt care mă scandalizează la nivel de procedură şi nu neapărat pe fondul ei.
De ani de zile sau poate mai nimerit spus dintotdeauna (încă nu am verificat şi nu vă pot oferi un reper în timp), bisericile câmpinene (româneşti) au cerut şi au primit bani din bugetul public fără ca nimeni din sfera politico-administrativă să se întrebe vreodată ce se întâmplă cu aceste „sponsorizări” alocate orbeşte întru sprijinul bisericii.
Zilele trecute, unul dintre colegii din Comisia de cultură, învăţământ, sport şi culte religioase (nu dau nume pentru că nu el este iniţiatorul acestui demers) mi-a înaintat un document, înspre avizare, ce cuprindea lista alocărilor bugetare în anul 2013 pentru fiecare biserică în parte, al cărei total se ridică la 1,5 miliarde lei vechi, fără nicio fundamentare. În primul moment am rămas surprins de lejeritatea gestului prin care mi se cerea un asemenea gir pentru o chletuială însemnată din vistieria publică. Imediat după aceea m-am dezmeticit şi am cerut lămuriri. Prima şi ultima întrebare (!!!) adresată colegului meu a fost în ce scop folosesc bisericile locale aceşti bani şi în urma cărora criterii se repartizează sumele pentru fiecare. Răspunsul a fost unul  dezarmant: „Păi nu ştiţi că aşa s-a împământenit, să dăm bani în fiecare an bisericilor? Şi ca să evităm nemulţumirile (a se înţelege afuriseala – n.m.) anumitor preoţi, lăsăm la latitudinea protopopului împărţeala!!!” Sincer, în momentul respectiv am avut o trăire apropiată de revoltă şi mă gândeam la săptămânile în care m-am chinuit fără nicio izbândă să-i conving pe politrucii din administraţie de absoluta necesitate a alocării unei sume modice pentru educaţia unor copii sărmani, îngrijiţi de Asociaţia AISI de la Casa Tineretului.
Aşadar, trebuie să dăm, fără să ştim pentru ce, 1,5 miliarde lei vechi, bisericilor, bani pe care câţiva cetăţeni în sutană îi vor încasa la împărţeala protoierească în numele enoriaşilor. Mă îndoiesc că în imediatul lor beneficiu. Nu vreau să comentez aici practicile de zi cu zi absolut comerciale ale unor preoţi cu salariul plătit de la stat şi nici faptul că sunt puţini dintre ei care îşi ajută cu adevărat semenii din parohie, pentru că aş avea multe de spus. Vreau doar să scot în evidenţă acest soi de complicitate, aproape odioasă, dintre politrucul avid de voturi (pe seama influenţei popeşti) şi anumiţi cetăţeni în sutană. Cine citeşte aceste rânduri poate avea impresia că sunt un om fără credinţă. Nici vorbă de aşa ceva! Sunt de bună credinţă, ortodoxă şi cred în valorile creştinismului, fără să minimalizez celelalte credinţe, însă asta nu mă împiedică să-mi pun întrebări în ceea ce priveşte justeţea unor decizii legate de acest fenomen. Aprob finanţarea din bani publici a oricărei biserici, în măsura în care fondurile sunt folosite exclusiv pentru oamenii aflaţi în nevoie şi nu pentru un termopan ori o centrală termică la casa parohială confortabilă a unui preot ce stoarce bani neimpozitaţi de la oameni pentru îngropăciune, cununie ori botez. Accept situaţii în care lăcaşurile de cult au nevoie urgentă de reparaţii ori consolidări, însă nu subscriu la luxul de prost gust, în totală contradicţie cu starea naţiei şi a societăţii per ansamblu. Tocmai de aceea, atât cât va ţine de mine, am să mă opun unor astfel de practici, pentru că, în fond, nu înţeleg de ce trebuie să miluim aceşti cetăţeni în sutană, a căror menire cred că Dumnezeu a lăsat-o pe Pământ în cu totul alt scop decât acela de a strânge averi.

P.S. Înspre o cât mai corectă informare a cititorilor, public în continuare lista cu sumele propuse pentru fiecare biserică în parte.
Parohia “Adormirea Maicii Domnului”, Parohia “Sf. Mc. Dimitrie”, Parohia “Naşterea Maicii Domnului”, Parohia “Sf. Nicolae”, Parohia “Sf. Treime”, Parohia “Sf. Voievozi”, Parohia “Sf. Apostol Andrei” - total 1,16 miliarde lei vechi, ce urmează a fi împărţiţi de Protoierie. Menţionez că fiecare parohie în parte a primit, anul trecut, suma de 190 milioane lei vechi.
Parohia Romano-Catolică - 120 milioane lei vechi.
Asociaţia Augustinelor “Sf. Rita” - 20 milioane lei vechi.
Biserica Creştină -Adventistă de Ziua a 7-a, str. Sălaj - 40 milioane lei vechi.
Biserica Creştină -Adventistă de Ziua a 7-a, str. Mărăşeşti - 40 milioane lei vechi.
Biserica Creştină -Adventistă de Ziua a 7-a, str. Petru Rareş - 40 milioane lei vechi.
Biserica Penticostală Emanuel - 40 milioane lei vechi.
Biserica Penticostală Betel - 40 milioane lei vechi.

Copilul cu bentiţă tricoloră

Am urmărit în zilele din urmă povestea aproape incredibilă a elevei Sabina Elena Muruianu, din Covasna, aceea care a avut curajul să îşi înfrunte condiţia de cetăţean minoritar (într-un conclav regional maghiar) în propria ţară. De la bun început am rezonat cu acest copil din simplul motiv că eu însumi am trăit o mică dramă în tinereţe, undeva în inima Ardealului, acolo unde viaţa m-a trimis să execut serviciul militar obligatoriu în acea vreme a regimului totalitar ceauşist. Aproape în aceeaşi situaţie cu acest copil de azi, copilul din mine de atunci s-a trezit în faţa unor conaţionali ostili care vorbeau altă limbă în România şi se comportau absolut discriminatoriu cu românul din faţa lor. În câteva cuvinte, povestea mea se rezumă la faptul că, internat fiind la Spitalul Militar din Cluj pentru ceva investigaţii la secţia de ortopedie, trebuia să intru în legătură urgent cu părinţii pentru a-i înştiinţa cu privire la starea mea de sănătate şi implicit pentru a-i ruga să vină la spital în vederea unei discuţii cu medicii specialişti. Puţin speriat de situaţie, nu aveam decât posibilitatea de a-i anunţa telefonic, de la o cabină publică din curtea spitalului, dar pentru asta exista o condiţie destul de grea în vremea aceea şi anume de a face rost de multe fise, pe care să le înghită cutia respingătoare de metal ce ţinea loc de aparat telefonic. Singura sursă de fise în acel moment era chioşcul spitalului, „patronat” de câţiva gestionari unguri ai comerţului socialist. Cu puţinii bani pe care îi aveam în buzunarul vestonului militar, m-am aşezat la rând să-mi obţin dreptul la comunicare. În faţa mea erau alţi doi militari în termen, de naţionalitate maghiară, care aveam să aflu că aveau acelaşi scop. Ei şi-au primit repede mult doritele fise, însă când a venit rândul meu, gestionara îmbrăcată într-un halat alb, soios la manşete, mi-a răspuns într-o limbă română aproape de neînţeles că nu are fise de un leu şi de trei lei pentru mine. Am simţit că pică cerul pe mine şi am încercat să-i explic, pe limba mea, faptul că trebuie să vorbesc urgent acasă şi că am mare nevoie să-mi schimbe cei 25 de lei pe care îi mai aveam în buzunar. Reacţia unguroaicei de dincolo de tejghea a fost aceea de a vorbi necontenit pe limba ei, încercând să-mi explice că nu înţelege româneşte. Aşadar, subit, urmaşa lui Horthy nu mai înţelegea româneşte. Nu este acum cazul să vă detaliez cât de umilit m-am simţit atunci. Finalmente, am obţinut în ziua următoare ceea ce îmi doream, prin intermediul unui medic român căruia i-am povestit toată întâmplarea. Din ziua aceea am înţeles că ceva nu este în regulă în această zonă de ţară, iar azi, după mai bine de 25 de ani, constat că lucrurile nu s-au schimbat. Dovada este chiar tânăra elevă româncă şi bentiţa ei tricoloră. Nu sunt un naţionalist excentric şi intolerant, care să ştampileze inevitabil o naţie (în cazul nostru o minoritate) pentru câţiva turbaţi, care încă se mai cred de stirpe imperială, dar este inacceptabil ca în ţara ta, pentru care milioane de români au vărsat sânge de-a lungul istoriei, să fii tratat ca un străin cu statutul de tolerat, aşa cum se întâmplă cu românii, de zeci de ani, în ţinuturile ungureşti transilvane.
Tocmai de aceea vă spun că gestul tinerei eleve de a purta ostentativ bentiţa tricoloră în mijlocul ungurimii româneşti are valoare de simbol şi el trebuie încurajat de autorităţi în sensul de a se legifera mult mai apăsat promovarea însemnelor naţionale în toate instituţiile statului şi mai ales în şcoli. Naţionalităţile conlocuitoare trebuie învăţate să ne respecte, aşa cum noi le prea respectăm pe ele, căci altfel, copilul cu bentiţă tricoloră va rămâne doar un exemplu ciudat al unui popor care încă mai are o şansă să devină o naţiune, aşa cum copilul-erou cu drapelul găurit de la revoluţia din decembrie 1989 a rămas doar într-o arhivă de televiziune.
Dincolo de site-urile de socializare pe care încă mai circulă fel de fel de comentarii în aceste zile despre povestea copilului cu bentiţă tricoloră n-am văzut nicio reacţie oficială a Guvernului României ori a Ministerului Educaţiei şi asta mă doare. Guvernanţii se tem să nu încingă relaţiile şi aşa tensionate cu Ungaria şi aici le dau într-un fel dreptate, însă nimeni nu se gândeşte la impactul psihologic pe care o eventuală reacţie calculată şi pozitivă a autorităţilor statului l-ar putea avea asupra tinerei generaţii pe care o reprezintă eleva româncă. Dacă într-un astfel de caz statul doarme, să nu ne mirăm că în viitor, copiii de azi vor alege să defileze în viaţă sub culorile altor drapele, care le arată şi cere respect.

P.S. În urma articolului de săptămâna trecută, „Complicitatea în şcoli”, am primit multe mesaje pozitive de la oameni care îmi apreciază iniţiativele în administraţia publică locală. Le mulţumesc pentru susţinere.

Complicitatea din şcoli

Una dintre problemele esenţiale cu care se confruntă societatea românească a zilelor noastre este aceea a educaţiei tinerei generaţii, care peste câţiva ani va ajunge în situaţia de a fi miezul acestei civilizaţii est-europene, clasă conducătoare ori bază a unor comunităţi aflate într-o eternă tranziţie conceputală, spirituală şi economică. Când spun educaţie mă refer strict la învăţământul românesc primar, gimnazial, liceal, universitar şi chiar post-universitar, care în mare măsură trăieşte în umbra meschină a unor complicităţi otrăvitoare al căror rezultat a început de mult să producă efecte vizibile în zona calităţii umane. Desigur, n-am să generalizez acest fenomen, însă nici nu-l pot ascunde sub preş (în imediata mea apropiere), atâta vreme cât el există şi produce nemulţumire în rândul părinţilor dispuşi să se îngrijească de viitorul copiilor. Concret, în ultimele luni de când mă aflu la conducerea comisiei de cultură, sport, învăţământ din Consiliul Local, am primit foarte multe sesizări, de la părinţii ai căror copii sunt elevi în şcolile câmpinene (în special din zona învăţământului gimnazial şi liceal), care reclamă faptul că anumiţi dascăli au un comportament total neadecvat (acordă calificative şi note în funcţie de poziţia socială a părinţilor, sunt dezinteresaţi de promovarea elevilor cu reale aptitudini, nu stimulează valoarea în general, întârzie repetat şi nemotivat la ore şi chiar lasă impresia unor deviaţii „admirative” faţă de liceenele din ultimii ani de studiu ş.a.m.d.) pentru o meserie care are drept obiect modelarea conştiinţelor tinere.
Primul impuls a fost acela de a-i întreba pe nemulţumiţi din ce motiv nu semnalează aceste aspecte negative direct la conducerea şcolilor respective, directorilor şi consiliilor de administraţie. Răspunsul a fost unul halucinant şi aproape în unanimitate: „Dacă sesizăm aceste nereguli, atunci copiii noştri vor ajunge un fel de paria pentru profesorii în cauză, care oricum vor fi acoperiţi de directori. Nu ne putem permite să ne jucăm cu vieţile propriilor noştri copii”. Am rămas cu gura căscată în faţa unor astfel de argumente, de altfel justificate în realitate. Aşadar, părinţii se tem să îi tragă de mânecă pe dascăli, invocând complicitatea unui sistem educaţional parţial putred, care odată scos la lumină ar produce efecte negative tot împotriva celor care suferă. Multă vreme după ce am descoperit aceste realităţi, am încercat să înţeleg mecanismul tăcerii (în fapt, un alt gen de complicitate) şi am ajuns la concluzia că este de datoria mea (în calitate de ales local) să intervin pe fondul acestor reclamaţii. Două săptămâni mai târziu (cred că pe la mijlocul lunii februarie) am organizat o şedinţă cu toţi directorii instituţiilor de învăţământ câmpinene, în sala mică a Casei de Cultură „Geo Bogza”. Pe lângă discuţiile ce ţin de colaborarea în plan cultural şi nu numai, dintre comisia pe care o conduc şi şcolile locale, am adus în prim plan (la modul general, fără să nominalizez vreo şcoală generală ori vreun liceu) şi problemele arătate mai sus. După cum se ştie din presă, discuţia a generat un adevărat iureş, în urma căruia o mare parte dintre directori s-au simţit lezaţi (subliniez, fără să fi făcut eu referire la vreunul dintre ei ori la instituţiile pe care le conduc). Evident că îi atinsesem în zone nevralgice, nezgândărite de nimeni până atunci. Am încercat să le propun şi o soluţie, aceea de monitorizare mai atentă a şcolilor de către administraţia publică locală, prin intermediul unui angajat al Primăriei care să verifice zilnic aspecte ce ţin de disciplină şi de buna desfăşurare a procesului de învăţământ. Mai simplu spus, un om care să observe nereguli şi chiar să primească sesizări de la aceia care au ceva de spus în acest sens. Reacţia a fost pe măsură. Categoric nu. Dascălii au lăsat să se înţeleagă faptul că nu sunt dispuşi să accepte un astfel de supracontrol. Am înţeles atunci că orice intervenţie din afară în sistemul complicităţii din învăţământ provoacă panică. O panică pe care însă mi-o asum, pentru că dincolo de inerţia din învăţământ, trebuie să le oferim celor care mai cred în educaţia românească speranţa că mâine va fi mai bine.

P.S. Întâlnirea la care am făcut referire a produs şi ceva efecte. În câteva licee, anumiţi profesori şi-au schimbat deja atitudinea. Este şi ăsta un început de drum, pe care am să-l continui prin întâlniri periodice (o dată la două luni), atât cu părinţii, cât şi cu diriguitorii şcolilor. Ţin să precizez că, din fericire, ceea ce am scris mai înainte nu reprezintă trăsătura de bază a învăţământului local, ci mai degrabă excepţia care întăreşte regula.

A mai murit puţin din adevărul lumii

Azi mă aflu în faţa unei grele încercări publicistice şi anume aceea de a scrie despre dispariţia fulgerătoare şi prematură a unui coleg de breaslă, o ziaristă alături de care, până în urmă cu doar patru-cinci zile, scoteam la lumină fapte, întâmplări, poveşti de viaţă şi în general ceea ce oamenii (cititorii, cetăţenii) trebuie să ştie prin intermediul presei care îşi respectă menirea, într-o societate democratică, în orice comunitate.
Îmi este aproape imposibil să vorbesc la timpul trecut despre Carmen Negreu, un om în floarea vârstei (52 de ani), impetuos, scormonitor, autodidact, născut pentru investigaţie şi căutarea adevărului cu orice risc, un ziarist aproape complet care, după mine, mai avea foarte multe lucruri de spus în această meserie frumoasă.
Am recunoscut/ simţit la ea toate aceste calităţi încă din urmă cu zece ani, când am început timid colaborarea la ediţia de Breaza a ziarului pe care îl conduc. Căutam atunci redactori pentru acel proiect, ocazie pentru Carmen de a intra în breaslă, după câteva încercări similare la Constanţa, oraşul natal. S-a adaptat repede şi încă de atunci am înţeles că munca şi perseverenţa care o caracterizau îi vor aduce multe satisfacţii, într-o meserie nu foarte bine plătită, însă atât de mult croită pe sufletul ei. Faptul că în urmă cu zece ani i-am simţit stofa de ziarist este dovedit de evoluţia ei ulterioară în presa locală, care s-a încheiat nefiresc de repede, dar surprinzător, tot alături de noi (de mine), într-o formă, de data asta mult mai complexă de colaborare.
Carmen a revenit la ziarul „Oglinda de azi” în vara anului trecut, după ce am purtat o discuţie de aproximativ cinci minute, în urma căreia am înţeles că ne prefera pentru că, dincolo de meserie, avea nevoie şi de liniştea unei colaborări oneste, în care ziaristul să-şi poată face meseria. Îşi dorea cu apăsare acest lucru şi ştia că îl găseşte acolo de unde plecase pe acest drum.
Sunt multe lucruri de spus despre ziaristul şi omul Carmen Negreu, însă ele vor rămâne, probabil, în memoria noastră, a celor care am cunoscut-o cu adevărat. Pentru mine va rămâne o vie amintire, pentru tot ceea ce a făcut în slujba presei şi a cetăţeanului, dar mai ales pentru faptul că în ziua nefastă a morţii ei, cu doar câteva ore înainte de momentul tragic (joi, 7 martie, în jurul orei 22.00), am avut privilegiul să fiu ultimul ei intervievat. Am vorbit preţ de 35-40 de minute în redacţie despre plăcerea şi dificultatea de a fi jurnalist într-o lume cu atâtea probleme şi mai ales despre strădaniile mele de a ţine în viaţă o publicaţie locală care să-şi respecte menirea de a spune adevărul. Mi-a pus întrebări interesante şi ne-am bucurat împreună de faptul că întotdeauna am reuşit să discutăm deschis pe absolut orice temă. Rememorând acum acele momente, realizez că undeva, în marginea sufletului ei, se consumau regrete, care anunţau într-un fel sfârşitul unei cariere.
Cutremurător poate fi şi faptul că la finalul interviului a observat, atunci parcă pentru prima dată, că undeva, pe peretele din spatele biroului meu, există un poster pe care stă scris: „Un om poate avea două feţe, însă adevărul are una singură”. L-a privit îndelung, fără să scoată o vorbă, pentru ca, la un moment dat, să-mi spună peste umăr, cu voce scăzută: „Ştiu că nu l-am găsit întotdeauna, însă l-am căutat de fiecare dată”. Era vorba, bineînţeles, de adevăr.
Aşa s-a încheiat viaţa ziaristei Carmen Negreu, alături de care joi, 7 martie, târziu în noapte, a mai murit puţin din adevărul lumii.

Femeia din umbra bărbatului

Au trecut mai bine de două luni de când m-am aflat pentru prima dată, dintr-o stranie conjunctură, în situaţia de a pune umărul la rezolvarea unei probleme ce putea împinge destinul unei femei într-o zonă relativ delicată, cu profunde implicaţii emoţionale. Straniul se referă la faptul că femeia despre care vorbesc, Anca, îmi era aproape necunoscută (nu cred că am schimbat mai mult de 50-60 de cuvinte în câţiva ani, de când o cunosc, în calitate de soţie cu ştaif), până în ziua în care mi-a cerut, din senin, o întâlnire, fără să-mi spună motivul. Am stat atunci de vorbă la cafeneaua cochetă de la Teatru aproape un ceas, timp în care am aflat şi încercat să desluşesc, vrând – nevrând, firul unei intrigi conjugale ce înţelegeam că putea duce înspre un deznodământ nefiresc pentru pretenţiile unei zone a societăţii elitiste a oraşului din care provenea. În fapt, Anca se afla în situaţia de a fi renunţat, de bună voie şi fără pretenţii (cel puţin iniţial) la privilegiile unei căsnicii îndestulătoare, cu un cunoscut om de afaceri al oraşului, dar şi în neplăcuta conjunctură de a pierde propria mică afacere pusă pe picioare în timpul mariajului (un parc de distracţii pentru copii, construit la marginea oraşului, în parteneriat cu administraţia locală), pe fondul toanelor fostului soţ răzbunător. Ulterior avea să mi se confirme acest aspect, chiar din spusele celui care căuta răzbunarea.
Astfel stând lucrurile, Anca mi-a cerut ajutorul, în sensul de a iniţia în Consiliul Local un proiect de hotărâre prin intermediul căruia solicita modificarea anumitor clauze contractuale din parteneriatul cu administraţia locală, pentru a-şi pune la adăpost afacerea (singura sursă de existenţă) faţă de furia fostului soţ.
Dincolo de subiectivismul situaţiei (aflasem doar versiunea ei), eram conştient că mă aflu în faţa unei situaţii ce reflectă fidel condiţia femeii în societate, femeia care a avut  curajul să se rupă (ori să fugă) din preajma bărbatului stăpân pe situaţie, femeia care rămâne fără drepturi, suspendată într-o viaţă incertă, ca o ancoră ce urcă şi coboară la „reverul” unui vapor, după dorinţa căpitanului.
Am acceptat fără prea multă şovăire să dau o mână de ajutor unei persoane care îşi pierduse încrederea în oameni şi chiar speranţele pentru viitor. O femeie care la 36 de ani, cu doi copii, îşi căuta un alt drum într-o lume a bărbaţilor. Ceea ce a urmat poate fi o poveste incredibilă; două luni de intrigi politice, administrative, presiuni din toate părţile şi chiar trafic de influenţă, în care forţe văzute şi nevăzute şi-au dat mâna pentru a zădărnici acest proiect şi a da peste nas celei care nu îşi accepta condiţia. Personal, mi-am auzit fel de fel de vorbe mârşave, care nu au avut decât darul să mă scârbească, dar să mă şi ambiţioneze pentru a scoate la lumină un principiu: anume acela de a fi întotdeauna de partea celui mai slab, a celui care are nevoie de ajutor, în cazul nostru o femeie.
Din fericire, toată această strădanie nu a fost în zadar, graţie unor oameni cu judecată limpede din administraţia locală. Proiectul a fost votat de marea majoritate a consilierilor, Anca îşi va administra liniştită afacerea pe mai departe, oraşul va avea în continuare un parc de distracţii pentru copii condus de o femeie, iar doamnele şi domnişoarele care vor citi aceste rânduri vor înţelege, probabil, că există dreptate într-o lume condusă de bărbaţi.
P.S. Am ales să scriu acum această poveste (fără să cer acordul celei care întruchipează personajul principal!!!), pentru că peste puţine zile, femeile din viaţa noastră vor fi din nou sărbătorite. Şi cred că dincolo de aprecierile de suprafaţă, ele merită ceva în plus: o speranţă că adevărul şi dreptatea pot fi şi de partea femeii condamnate să stea în umbra bărbatului.
La mulţi ani tuturor doamnelor şi domnişoarelor care citesc aceste rânduri şi nu numai.

Bau-baul liberalilor

Istoria post-decembristă a liberalismului local poate fi socotită drept una pe cât de sinuoasă, pe atât de interesantă. Pornind din anii 90, când familia Veţeleanu deţinea „cheia” locală a acestui partid istoric, liberalismul câmpinean a trecut prin importante transformări structurale şi chiar ideologice, ţinând cont de faptul că Mihai Stănescu, primul primar ales post-decembrist, reprezenta o anumită aripă desprinsă din PNL, iar în perioada 1996-2000, alianţa cu ţărăniştii sub umbrela CDR a salvat, oarecum, liberalismul de un eşec usturător în competiţia cu partidul-stat PDSR. Au urmat alţi ani de căutări, în care PNL Câmpina a înregistrat rezultate modeste, atât electoral cât şi politico-administrativ, pe fondul deselor schimbări în structura de conducere la nivel local, judeţean şi naţional.
În 2008, după un eşec usturător la alegerile locale (candidatul Arghir a obţinut doar câteva procente în preferinţele câmpinenilor), PNL a abordat scrutinul electoral pentru Parlament cu o nouă conducere, sub preşedinţia lui Virgil Guran, lider autoritar, care a şi generat sosirea şi plecarea multor personaje din nucleul dur. Unul dintre cei sosiţi a fost Liviu Briciu, ajuns în urma alegerilor interne vicepreşedinte în biroul politic local, un personaj tăios, principial, gata oricând să răstoarne ordinea (atunci când era cazul, dar şi atunci când nu era) şi complicitatea prestabilită a unor decizii politice în numele unei idei. Coabitarea dintre liderul autoritar şi autocrat Guran şi viceliderul răzvrătit Briciu nu a durat decât aproximativ doi ani, cu mari eforturi, până când răzvrătitul a fost nevoit să demisioneze dintr-un birou politic devenit între timp mai rarefiat. Ruptura venea şi în contextul alianţei PNL – PSD (USL), pe care Briciu a respins-o categoric. Mai în glumă, mai în serios, mult timp după aceea, umbra lui Briciu la PNL plutea în aer, iar comportamentul răzvrătitului era dat ca exemplu negativ. Drept este însă şi faptul că au existat situaţii în care bau-baul Briciu a fost folosit cu oarecare succes împotriva autocraţiei din partid.
Peste câteva zile, mai precis vineri, 15 februarie, conducerea liberalismului câmpinean va trece din nou prin sita alegerilor interne, la care bau-baul Briciu şi-a anunţat intenţia (prin declaraţii de presă) de a-l contracandida pe Guran la funcţia de preşedinte. Unii spun că este o alegere curajoasă a lui Briciu. Eu zic că este un exerciţiu util de democraţie în urma căruia partidul se va mai scutura de praf, dar care nu va aduce schimbări esenţiale. Poate doar o altă versiune autocratică a aceluiaşi lider. Briciu va rămâne, probabil, un etern bau-bau decorativ, la reverul scrobit al unui preşedinte care, neînvins în lupta internă de partid, va trebui în cele din urmă, vrând-nevrând, să-şi prezinte realizările şi eşecurile politico-administrative în faţa electoratului suveran.

P.S. La sfârşitul săptămânii trecute au avut loc alegeri la TNL Câmpina. Am trăit o mare bucurie, văzând mulţi tineri frumoşi şi şcoliţi, care ar putea reprezenta viitorul în politica românească. Dincolo de faptul că în ultimii ani m-am străduit mult să formez acest grup, sâmbătă, 9 februarie, în compania tinerilor liberali am simţit că respir, în sfârşit, aer curat în politică, meserie în care i-am rugat să păşească respectându-şi principiile şi rămânând oameni pentru oameni, într-o ţară care are nevoie mai mult ca oricând de caractere adevărate.

Fantomele prezentului

După o binemeritată pauză de o lună de zile, îmi reiau activitatea de publicist, căreia mulţi au crezut că i-am pus cruce odată intrat mai adânc în administraţie şi politică. Sincer, dincolo de faptul că m-am simţit oarecum obosit după trei ani neîntrerupţi de activitate în acest colţ de ziar, vacanţa prelungită pe care mi-am permis-o a fost şi un exerciţiu de percepţie a interesului public faţă de scriiturile mele, chestiune absolut vitală în angrenajul interior al oricărui constructor de vorbe aflat în slujba oamenilor. Mai simplu spus, am vrut să aflu dacă azi, cititorii mai au nevoie ori nu de „Cuvântul care înţeapă”. Foarte mulţi mi-au arătat, sub diverse forme, că mai au nevoie. Şi acesta a fost un motiv în plus să trec peste starea de amorţeală indusă de politrucul din mine, publicistului din celălalt capăt al sufletului. Aşa că de azi, înapoi la treabă, mai lucid şi sper mai echidistant ca niciodată, pentru că în urma celor trăite în ultima vreme în administraţia locală, am înţeles mai mult ca oricând că în viaţa publică este mare nevoie de adevăr, fie el şi prezentat subiectiv.
Azi nu mi-am propus să vorbesc despre un caz anume, ci mai degrabă să încerc să vă prezint, în stilul meu, raportul de activitate al ultimelor aproximativ şapte luni de când fac parte din Consiliul Local Câmpina, acolo unde mulţi dintre dumneavoastră m-aţi trimis să vă reprezint. Nu am pretenţia că ceea ce voi scrie în continuare este adevărul absolut (ar fi o utopie!), ci adevărul meu, cel pe care l-am trăit şi îl susţin aici spre ştiinţa celor care au dreptul să-l cunoască.
Recent am împlinit 45 de ani şi niciodată de când mă ştiu nu am trăit o perioadă mai confuză şi mai plină de amărăciune ca în aceste ultime şapte luni de la învestirea în funcţia publică pe care o deţin. Faţă de ceea ce am sperat că voi putea face pentru oraşul meu în administraţia publică locală, realitatea este cu totul alta.
Pornind de la faptul că Primăria, Consiliul Local şi partidele politice sunt controlate până la detaliu de câţiva oameni importanţi din mediul de afaceri, trebuie să ştiţi că nimic nu mişcă în oraş fără acordul acestor indivizi, care acţionează nestingheriţi prin intermediul altor indivizi, goliţi de conţinut, pe care am să-i numesc aici fantome.
Aceste personaje, fantomele, au fost „plantate” cu minuţiozitate în toate instituţiile publice (cu mici excepţii), iar în marea lor majoritate sunt legate ombilical prin interese dintre cele mai meschine, de la mari escrocherii până la slugărnicii penibile. Şefi de instituţii publice care primesc şpagă în bijuterii de aur ori fac trafic de influenţă pentru firmele rudelor de grad apropiat, hoţi dovediţi care au furat bani publici şi au fost  doar concediaţi, ca să nu îşi dea în primire complicii, consilieri municipali care cumpără terenuri şi clădiri publice prin interpuşi, pentru ca apoi să le revândă în profit, politruci mărunţi care trăiesc pe picior mare dintr-un salariu relativ  mic, directori de şcoli care plătesc fără discernământ miliarde de lei pentru căldură în şcoli în beneficiul unei firme private. Şi câte alte nemernicii despre care am să scriu cu altă ocazie.
Ca nou venit în lumea acestor făţarnici, ai două posibilităţi: să participi la fărădelegile lor ori nu. Dacă participi şi nu eşti în graţiile „patronilor spirituali”, joci eventual la pitici şi automat eşti înghiţit de sistemul complicităţii; dacă te ţii băţos, ajungi într-o zonă gri, unde fantomele te supraveghează de la distanţă, îngrijindu-se să nu afli prea multe; dacă te ţii băţos şi mai eşti şi isteţ, găseşti putregaiul din spatele lor şi devii periculos. Atunci încep să apară „capcanele îndulcite cu miere”. Dacă din principiu eşti total dezinteresat de mierea lor otrăvită, nu-ţi rămâne decât să te zbaţi ca peştele pe uscat pentru a susţine o idee în care crezi  ori un proiect pentru comunitate, care nu vor fi niciodată realizabile fără acordul celor care conduc oraşul cu adevărat. Pe niciunii dintre cei la care mă refer nu-i interesează cu adevărat viaţa societăţii în care trăiesc ori problemele oamenilor. Aproape totul se reduce la o încrengătură a intereselor, în urma cărora apar şi ceva realizări. Nu vă gândiţi că cele construite prin oraş răsar în urma unor gândiri izvorâte exclusiv din necesităţile oamenilor (poate doar în foarte mică măsură), parte a unui proiect economico-edilitar de anvergură pe termen lung. Nici vorbă! Oamenii ăştia se gândesc doar cum să dea de lucru firmelor din anturajul lor. Şi asta macină, în mare măsură, bugetul oraşului.  Desigur, sunt şi lucruri făcute din obligaţie, pentru funcţionalitatea urbei, lucruri pe care de obicei se cheltuiesc foarte mulţi bani şi care sunt de o calitate îndoielnică. Cel mai tare argument în susţinerea a ceea ce spun este lipsa evidentă a unei strategii de dezvoltare edilitară şi economică a oraşului în următorii ani. Totul se face după ureche şi de cele mai multe ori la ordin.
În ceea ce mă priveşte, am încercat în tot acest timp să le desluşesc încrengăturile, raţionamentele şi logica. Cu mici excepţii, am descoperit doar oameni cu interese mai mici sau mai mari, multă încrâncenare, vendete politice şi foarte puţină preocupare pentru proiecte cu adevărat importante, într-o societate câmpineană cu multe lipsuri. Administraţia locală şi instituţiile din subordinea ei, cu mici excepţii, funcţionează din inerţie, conduse în cea mai mare parte de oameni nepotriviţi, servili şi supuşi compromisului. De fiecare dată când am avut ocazia, am încercat să schimb câte ceva în bine, dar de puţine ori am şi reuşit. Tocmai de aceea mi-am propus ca în timpul care urmează să abordez lucrurile mult mai tranşant, atât în ceea ce priveşte transparenţa deciziilor şi a cheltuielilor publice, cât şi a proiectelor majore pentru viaţa comunităţii. Cu siguranţă nu va fi uşor într-o astfel de încrengătură mocirloasă, însă nu sunt omul care să renunţe uşor. În plus de asta, am să aduc în faţa opiniei publice tot ceea ce cred că este de interes general, pentru că numai aşa se vor putea îndrepta lucrurile.
Poate că vă trece prin minte că prin natura meseriei de publicist sunt predispus să scot în evidenţă numai părţile negative din lumea celor care deţin puterea în oraş. Din nefericire, în experienţa de până acum, am întâlnit foarte puţine părţi pozitive şi doar câţiva oameni de bună credinţă alături de care să ai sentimentul că nu te iroseşti. Tot e ceva! Tocmai de aceea mai sunt oarecum optimist. Dincolo de toate deziluziile mele, se poate pune întrebarea dacă eu însumi am ajuns o formă fără fond, o fantomă a prezentului. Greu de spus! În acest moment mă simt o formă politico-administrativă fără fond, gata oricând să explodeze. În ziua în care vulcanul din mine va fi obligat să erupă, am să spun adevărul brutal şi am să mă retrag din această „selectă” companie. Pentru că nu am de gând, aşa cum am mai spus-o în repetate rânduri, să abdic de la tot ceea ce am susţinut atâta amar de vreme.

P.S. Peste câteva zile, liberalismul câmpinean va trece prin „sita” unor alegeri interne. Singurul meu deziderat în politica liberală a fost şi va fi acela de a coabita alături de oameni cu principii sănătoase, care sunt capabili să facă ceva pentru ţară şi să crească în umbra lor generaţia politică de mâine, ce trebuie învăţată, neapărat, să nu fure. În mare măsură am reuşit să pun bazele unei astfel de ideologii politice în organizaţia din care fac parte, însă şi aici drumurile par a fi într-un fel înfundate. Inerţia şi ipocrizia mi-au ajuns la gât şi mă întreb dacă merită să îmi consum viaţa pentru astfel de cauze, la prima vedere pierdute. Am să mă gândesc serios dacă mai sunt dispus să incomodez politicienii momentului, care odată înscăunaţi în funcţii, cred că lumea începe şi se termină odată cu ei.  Am să revin asupra acestui subiect, care nu ţine de o anumită bucătărie internă, ci mai degrabă de conceptul libertăţii de opinie şi acţiune într-un partid istoric democratic.

Răspunsul de bun simţ pentru o clasă politică nesimţită

Ooofff! Rare îmi vor fi probabil ocaziile de aici înainte de a începe o astfel de scriitură cu un oftat prelung, care să îmi evidenţieze starea de spirit copleşitoare. Nu ştiu dacă trebuie să mă bucur ori să fiu îngrijorat după această ultimă bătălie politică, însă ştiu sigur că în toate fibrele existenţei mele s-a aşternut epuizarea acumulată în acest 2012, un an aprig, care poate fi definit prin profunde transformări sociale, politice şi economice, la care am fost, din proprie voinţă în multe situaţii, parte activă.
Sincer, am trecut cu destule dificultăţi peste aceste mici „războaie” (în sensul că toate, la un loc şi-au lăsat amprenta asupra existenţei şi devenirii mele), începând de la “revoluţia” antibăsesciană din ianuarie, la care am participat fără rezerve în stradă, atât la Câmpina, cât şi la Bucureşti, continuând cu alegerile locale, referendumul pentru demiterea preşedintelui şi terminând cu alegerile parlamentare, în urma cărora vă mărturisesc că am învăţat mai multe lucruri, dintre care unul  important şi anume acela că politicienii trebuie să înceteze să-şi mai arate nemărginita nesimţire în faţa unui popor care, în ciuda sărăciei şi a nevoilor, şi-a dovedit încă o dată bunul simţ, acceptând o nouă formaţiune politică ce încă nu a dovedit nimic consistent.
Victoria USL în alegeri este, evident, rezultatul unui vot politic bazat pe nemulţumirea faţă de regimul portocaliu, care îi obligă pe câştigători la atitudini principiale şi măsuri economico-sociale fără precedent. Sigur că bunăstarea nu pică din cer, începând de mâine dimineaţa, însă bunul simţ al politcienilor în raport direct cu alegătorul trebuie obligatoriu să se manifeste din acest moment, pentru că altfel, cei care sunt azi la putere nu vor fi cu nimic mai buni decât cei de ieri.
În ceea ce priveşte Câmpina, rezultatul alegerilor era oarecum previzibil, pentru că era de aşteptat că atât Virgil Guran, cât şi Georgică Severin, înfăşuraţi în steagul USL, să primească votul de încredere al majorităţii electoratului, predispusă la o schimbare politică majoră. Excepţional va rămâne, însă, verdictul alegătorilor câmpineni (şi în general al celor din Colegiul 2 Deputaţi) în ceea ce priveşte „confruntarea”  (nu cred că mai este cazul să vă reamintesc amănunte despre cea mai mizerabilă campanie post-decembristă) dintre Anghel şi Guran, căreia dintr-un remarcabil bun simţ, majoritatea electoratului i-a întors spatele. Nu este asta o dovadă de bun simţ a poporului, la care făceam referire mai sus? Ceea ce de azi înainte va rămâne de urmărit în acest caz este doar răspunsul proaspătului deputat Virgil Guran.
P.S. Cred că aş putea scrie un roman despre acest 2012 electoral, dar deocamdată mă limitez la aceste rânduri, care reflectă trăirile mele din prezent. Le mulţumesc tuturor celor care în ultima vreme au apreciat efortul meu de a fi un jurnalist echilibrat şi îi asigur că a fost important şi mobilizator să îi ştiu aproape.

Întoarcerea în timp şi candidatul portocaliu

Au mai rămas câteva zile până la deznodământul campaniei electorale, un spectacol de circ pentru care tot noi vom plăti bilet încă patru ani de aici înainte. Se va lăsa cortina şi, din păcate, nu vom rămâne nici măcar cu iluzia unei jonglerii inteligente, în urma căreia să trăim cu speranţa că unul sau altul dintre politrucii candidaţi va scoate din joben iepurele bunăstării generale. Dimpotrivă. Am asistat în toată această perioadă la măscăreala aceluiaşi tip de clowni care în ultimii 23 de ani s-au dezbrăcat de caracter pentru a accede la demnităţi publice, în care tocmai caracterul este esenţa lucrurilor. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, ne aflăm într-un etern cerc vicios, din care nu vom putea ieşi decât atunci când nu vom mai accepta astfel de specimene politice. Speranţa există, numai că va trebui, la un moment dat, să deschidem ochii şi să vedem că în jurul nostru (în ţară ori în străinătate – a se vedea faptul că astăzi la celebra universitate din Oxford, Marea Britanie, studiază cu rezultate strălucite peste 80 de tineri români) există oameni pentru care ţara reprezintă şi altceva decât un ţinut care poate fi jefuit din umbra planurilor politice mafiote. Ei trebuie căutaţi şi sprijiniţi să ajungă în locul şmecherilor de azi şi ăsta cred că trebuie să fie proiectul de căpătâi al fiecărui politician al zilelor noastre rămas de bună credinţă.
Ceea ce susţin aici poate părea un soi de idealism, însă sunt convins (aşa cum au fost şi alţii înaintea mea) că în ziua în care copiii/ tinerii noştri vor învăţa că a fura este o crimă, România se va însănătoşi.
Revenind la campania electorală din aceste zile, trebuie să spun că ea nu se deosebeşte cu nimic de cele săvârşite cu 15-16 ani în urmă, când şi politrucii de atunci se scuipau în creştet unii pe alţii, organizau chermeze cu lăutari în vatra satului ori umblau cu tolba de promisiuni deşarte din poartă în poartă. Excluzând pata de culoare a unor bluzoane multicolore, a materialelor promoţionale cu hârtie lucioasă ori a emisiunilor electorale televizate, cred că, de fapt, ne-am întors în timp, la porţile societăţii româneşti a anilor 90, care învăţa vrând-nevrând ce înseamnă democraţia şi economia de piaţă. Şi azi, ca şi atunci, întâlneşti în pridvorul existenţei neamului aceleaşi feţe nedumerite, gata să înghită nemestecat hapul învelit în poleială din palma politrucilor gângavi. Cineva a spus că orice popor are conducătorii pe care îi merită. Eu spun că aceia care se cred conducătorii unui astfel de popor nu pot trăi decât cu ruşinea de a fi fost vremelnic în această situaţie, fără să lase nimic în urmă.
Cred că într-un fel, cel mai aşteptat portret al acestei serii electorale, este  al candidatului portocaliu pentru Camera Deputaţilor Colegiul 1 Prahova, Alexandru Anghel, din partea ARD, fiul de acum celebru al unui tată la fel de celebru, Florin Anghel, pe scena politică locală şi naţională.
Candidatul Alexandru Anghel poate fi privit din două unghiuri diferite: Alexandru Anghel, fiul deputatului PDL Florin Anghel ori Alexandru Anghel, tânărul aspirant în politică, al cărui tată este omul Florin Anghel.
Alexandru, fiul deputatului Florin Anghel, este produsul unei familii de intelectuali care în perioada tranziţiei post-decembriste a ştiut să acumuleze o adevărată avere atunci când zorii economiei de piaţă i-au oferit oportunitatea. Trecerea la noul statut social l-a transformat iremediabil pe Florin Anghel care, odată ajuns în cercul puterii economico-politice, şi-a dorit mai mult, devenind astfel, pentru fiul său Alexandru, un exemplu viu al românului de succes în umbra căruia nu duci grija zilei de mâine şi, mai mult decât atât, îţi poţi permite să visezi la orice devenire ulterioară. Influenţa modelului Florin asupra lui Alexandru o regăsim azi, la finalul lui 2012, în decizia fiului de a urma calea tatălui în politică, ceea ce poate reprezenta atât un avantaj, cât şi un dezavantaj. Un avantaj pentru că, mai mult ca sigur, Florin Anghel va face în aşa fel încât să îl ferească pe Alexandru de propriile greşeli făcute în politică şi un dezavantaj pentru că, inevitabil, greşelile lui Florin Anghel (oricare ar fi ele) se vor aşeza în spinarea lui Alexandru. Este evident că societatea românească nu este încă pregătită să absolve fiii de greşelile părinţilor şi tocmai de aceea cred că Alexandru Anghel va putea înflori cu greu (politic vorbind) pe un câmp sufocat de bălăriile folclorului sădit în urma tatălui său.
Privind lucrurile din cealaltă perspectivă, să ne gândim că tânărul aspirant în politică Alexandru a pornit pe acest drum călăuzit doar de valorile învăţate într-o familie de intelectuali. Dacă aşa stau lucrurile, el ar putea avea toate şansele să-şi dezvolte propria identitate politică, în măsura în care va şti cum să îşi „pensioneze” tatăl, păstrându-l în conştiinţă doar ca pe omul căruia îi datorează totul, în afară de viitoarea carieră publică. Poate că este o utopie să te gândeşti că un asemenea fiu îşi poate „pensiona” părintele pentru a-şi clădi propriul destin, dar într-o astfel de situaţie nu cred că se poate altfel.
În aceste zile tulburi, în care adevărul umblă cu capul spart, mulţi susţin că deputatul Florin Anghel şi-a împins fiul în politică fără niciun scrupul, pentru a-l folosi ulterior într-o ecuaţie a puterii şi că asta ar fi găselniţa lui pentru a se apăra în eventualitatea unor probleme cu legea. Nu vreau să cred că un tată i-ar putea face asta fiului său, pentru că mai presus de orice ordinărie lumească, există sufletul de părinte care se consumă pentru cel căruia i-a dat viaţă şi a crescut sub ochii săi. Nu îl simpatizez pe politicianul Florin Anghel, dar de câteva ori am avut ocazia să îi văd lumina din ochi când îşi priveşte fiul. Şi asta spune mult.
Alexandru Anghel candidează azi pentru Camera Deputaţilor. El poate fi considerat doar fiul deputatului Florin Anghel sau, pur şi simplu, produsul propriului destin. În ambele situaţii, vă revine dumneavoastră cititorilor (cetăţenilor) sarcina de a decide cum îl percepeţi, pentru că, vrând-nevrând, Alexandru Anghel reprezintă una dintre ofertele politice de azi care mâine ar putea să vă hotărască soarta.

P.S. Odată cu acest ultim portret de candidat se încheie şi demersul meu jurnalistic de a le uşura cititorilor misiunea ingrată de alegători. Am încercat să fiu obiectiv şi de ajutor dumneavoastră, concetăţenilor mei şi asta mă face să mă simt bine acum, în ajunul sfintei sărbători a Crăciunului.
Pe 9 decembrie să vă dea Dumnezeu gândul cel bun!

Circ fără pâine şi candidatul violet

Mă tot întreb, în această perioadă electorală, care sunt sigur că va rămâne de tristă amintire pentru societatea câmpineană, ce este mai greu pentru mine: să tac ori să vorbesc despre tot ceea ce se întâmplă în culisele politicii locale? Probabil că mai cu minte ar fi să tac, aşa cum am fost „sfătuit” după publicarea celui de-al treilea portret – al candidatului roşu, să-mi văd interesul de a fi parte a unui întreg care ar putea să reprezinte puterea de mâine, bună sau rea. Din păcate (ori din fericire), până în prezent nu am căutat niciodată căldura efemeră a unui astfel de culcuş şi cred că sunt slabe şansele să se întâmple şi de aici înainte. Şi asta pentru că nu vreau să fac politică în rolul maimuţoiului folosit pentru a înlocui o seamă de lichele cu altele. Aşa că nu-mi rămâne decât să vorbesc în continuare critic despre oameni şi faptele lor, indiferent de culoarea politică, atâta vreme cât deciziile şi comportamentul acestora afectează interesul societăţii şi al cetăţeanului. De 23 de ani tot băgăm gunoiul sub preş, în speranţa că el va dispărea subit într-o bună zi. Greşit! Gunoiul se va acumula până ne va ajunge la gât, dacă nu cumva a şi ajuns!
După această scurtă introducere, prin care sper că am reuşit să le transmit unor proletari că a fi în politică trebuie să însemne cu totul altceva decât pupatul în c..., să trecem la realităţile de campanie electorală ale momentului.
Faţă de tot ceea ce vedeţi şi auziţi în jurul dvs. în această perioadă, demn de remarcat este faptul că războiul dintre USL şi ARD (pentru un loc în Parlament la Camera Deputaţilor) atinge cote greu de imaginat. Tot mai mulţi dintre „spectatori” susţin că un astfel de „măcel” politic nu s-a întâmplat nicicând în târgul liniştit al Câmpinei. O adevărată maree de fiţuici de campanie, pline cu tot soiul de dezvăluiri, au inundat străzile, curţile şi cutiile poştale, cu obiectivul de a „informa” pe cetăţean cu privire la presupuse sau autentice nelegiuri. Un circ ieftin, care neînsoţit cel puţin de pâine, rămâne cu mult în urma luptelor dintre gladiatori în timpul Romei antice.
Deloc surprinzător, pe fondul unei vieţi anoste, reacţia emoţională a cetăţenilor este pe măsura circului oferit. Mulţi dintre alegători sunt de-a dreptul indignaţi de tupeul unei tabere sau alta, alţii sunt total scârbiţi, însă cu toţii atraşi de can-can şi dispuşi să comenteze evenimentele. Periculoasă atitudine pentru membrii unei societăţi, care în marea lor majoritate, trăiesc la limita sărăciei. Din nefericire, slăbiciunea alegătorului pentru acest gen de divertisment păgubos va fi în continuare folosită de politruci, ceea ce înseamnă, mai mult ca sigur, că şi în următoarele două săptămâni rămase din campanie, uliţele satelor şi străzile oraşului vor răsuna în continuare sub bocancul trupelor de activişti distribuitori de manifeste mai mult sau mai puţin denigratoare. După părerea mea, efectul final al acestei campanii electorale negative va fi absenteismul la vot, ceea ce ar putea să modifice semnificativ clasamentul candidaţilor în seara zilei de 9 decembrie.
În ceea ce priveşte portretul candidaţilor, aşa cum am promis acum patru săptămâni, ar trebui să urmeze cel al candidatului portocaliu, Alexandru Anghel (ARD). Numai că, în urma îndemnurilor mai multor cititori, am decis ca azi să mă ocup de portretul candidatului violet (după culoarea partidului care îl recomandă), Ionuţ Piţigoi, din partea PP-DD pentru Colegiul 1 Senat.
Tânărul poporean Piţigoi poate fi considerat un personaj aparte în politica locală. Aflat în curtea celui de-al doilea partid de nişă în ultimii patru ani (membru PIN până în 2012 şi membru PP-DD în prezent), Piţigoi a trecut destul de repede (???) de la primul nivel al politicii la nivelul VIP, acela de candidat cu şanse reale (mecanismele actualei legi electorale lasă loc unei asemenea interpretări) la vârful puterii statale. Beneficiar al unui vehicul politic economic, dar sigur, candidatul violet are avantajul tinereţii şi mai ales al notorietăţii moştenite de la tatăl său, Leonida Piţigoi, un foarte cunoscut şi apreciat medic din oraş. Dincolo de faptul că apare destul de rar prin zona noastră (colegiu), în majoritatea timpului fiind solicitat de probleme de serviciu în diverse zone din ţară, Ionuţ Piţigoi poate fi socotit un tip cerebral, care ştie ce înseamnă compromisul politic şi se pricepe să prindă orice oportunitate valabilă sieşi ori grupului din care face parte. Înclinat, cu anumite limite, înspre binele general, candidatul violet poate fi asimilat cu imaginea politicianului de mâine, iubitor de parfumuri scumpe, dar şi de dreptate socială. În cei aproximativ patru ani şi jumătate de activitate (consilier local) în slujba administraţiei locale, Piţigoi a fost destul de discret, preferând mai degrabă să se alinieze unei discipline de grup (partid), decât să se expună riscului unor iniţiative independente, ceea ce ne poate duce cu gândul că şi în Parlament ar putea adopta aceeaşi politică. E bine sau rău? Avem sau nu nevoie de astfel de oameni la vârful puterii? Asta rămâne să decideţi dvs., cititorii (cetăţenii), pentru că, vrând-nevrând, Ionuţ Piţigoi reprezintă una dintre ofertele politice de azi care mâine ar putea să vă hotărască soarta.

P.S. Odată ce aceste alegeri parlamentare se vor fi încheiat, va fi, probabil, mult mai uşor să vă povestesc ceea ce se întâmplă cu adevărat în spatele frontului politic: meschinării, trafic de influenţă şi chiar comportament de sorginte legionară, toate astea întregind tabloul kitchios al unor aşa-zise alegeri libere.
Fanatismul unor nemernici care trăiesc din politică a ajuns să înspăimânte largi mase de oameni, mai ales în zonele rurale. Am auzit cu urechile mele zeci de cetăţeni care, în şoaptă, se plâng că au fost ameninţaţi de politrucii aleşi recent în funcţii publice locale şi obligaţi să susţină pe cine... trebuie. În zadar li se explică acestor oameni speriaţi că trăim într-o ţară europeană, în care opţiunea de vot trebuie să fie una liber consimţită. Ei ştiu, văd şi simt că statul de drept nu le oferă nicio protecţie. Şi-atunci, de ce ne aşteptăm, oare, la o viaţă mai bună?

Candidatul roşu

„Care dintre mincinoşi sunteţi voi, mă?!” - îi întrebă deunăzi un moşneag pe tinerii din stafful de campanie al unui candidat, aflaţi la muncă politică într-o comună limitrofă Câmpinei. Sărăcăcios îmbrăcat, moşneagul îşi târa galoşii pe marginea unei şosele surpate şi ameninţa cu o ţambră ruptă din gard, care îi ţinea loc de baston, în direcţia capetelor câtorva dintre tineri. „Care dintre mincinoşi sunteţi voi, mă?” – se auzi din nou vocea răguşită a moşneagului. Şi cum nimeni din jurul său nu se sinchisea să-i răspundă, bătrânul a tras singura concluzia în cele din urmă. „Nouă ne mor şi păduchii de foame şi voi veniţi aici să ne vindeţi minciuni!  Dracu’ vă mai votează, că sunteţi toţi nişte hoţi!” Era evident că moşneagul (despre care ulterior am aflat că în tinereţe simpatizase cu legionarii) nu se referea la un anume partid ori candidat, ci mai degrabă la toţi politicienii care au ajuns ori nu vreodată pe acolo.
În loc de introducere, această scurtă naraţiune este, în fapt, esenţa unei stări de spirit, pe care am regăsit-o şi în prezent în rândul multor oameni ce trăiesc în sărăcie şi deznădejde, pe vatra unor sate din imediata vecinătate a Câmpinei. Unii dintre ei mai au curajul să vorbească, precum cel din exemplul arătat mai sus, însă marea majoritate rămân cu fruntea în pământ, tributari propriilor temeri existenţiale, aşadar uşor de influenţat şi manevrat în scopuri politicianiste. Ţăranul de la Vistieru (am dat doar un exemplu de localitate) nu mai crede într-o viaţă mai bună şi îşi acceptă condiţia de ultimă verigă a unei societăţi conduse de politruci cărora nu le pasă de soarta oamenilor. Ar fi multe de spus despre ceea ce am văzut în ultimele săptămâni, în periplul meu prin România reală, însă subiectul acesta îl voi aborda, poate, altădată. Până atunci, să revenim la portretele candidaţilor pentru Parlament, care înţeleg că au trezit un mare interes din partea cititorilor.
Cel de-al treilea portret este al senatorului încă în funcţie Georgică Severin. Candidatul roşu (după culoarea partidului care îl recomandă) din partea USL pentru Colegiul 1 Senat este un personaj asupra căruia merită să ne îndreptăm atenţia, fie şi numai pentru faptul că a reuşit întotdeauna să se aşeze în locurile cele mai bune, pe merit ori nu.
Imediat după revoluţia din decembrie 1989, Severin a fost unul dintre aceia care au găsit de cuviinţă că este de datoria lor să organizeze instituţiile democratice din Câmpina, fiind unul dintre primii membrii ai Frontului Salvării Naţionale.Ulterior a părăsit (!!!) politica în favoarea afacerilor, înfiinţând prima consignaţie a oraşului, cu fel de fel de produse aduse din import. Cu banii agonisiţi a intrat într-o altă afacere, mai mare, cu produse alimentare vândute en-gros şi en-detail, alături de un mai vechi comerciant al oraşului. Dever mare, bani mulţi pentru un fost profesor de istorie care s-a descurcat foarte bine, atât în regimul comunist, cât şi în zorii democraţiei mioritice. Drumurile lui Severin cu afacerile de timp cumpără şi vinde s-au închis odată cu despărţirea de comerciantul Mihai Milu, de pe urma căruia a rămas cu importante despăgubiri financiare. De aici înainte, Severin începe să cocheteze cu politica de dreapta şi înfiinţează, cu sprijinul  lui Florin Anghel, un trust de presă local, pe care îl foloseşte cu precădere în perioada de campanie electorală. Devine membru PNL, pentru ca apoi să intre în PD, PLD (formaţiunea politică înfiinţată de Stolojan) şi PD-L, partid pentru care candidează şi ajunge senator în 2008. Aici trebuie remarcat faptul că Severin a întrunit condiţiile, pentru a fi sprijinit de cei mai importanţi oameni de afaceri din oraş, să ajungă în funcţia de senator. Odată ajuns parlamentar PD-L, Severin n-a suportat să fie parte la deciziile draconice de austeritate impuse de guvernul Boc şi a părăsit grupul parlamentar portocaliu în favoarea celui roşu, în numele căruia azi candidează pentru un nou mandat.
Scurta prezentare a devenirii lui Georgică Severin ne arată că în ultimii 22 de ani, candidatul propus de USL pentru Senat a ştiut să-şi dirijeze meticulos propria viaţă, lăsând uneori chiar impresia că are resurse de conştiinţă şi pentru cei din jur, în cazul nostru cetăţeni, comunitate, societate şi ţară. În mandatul care peste puţină vreme se încheie, senatorul Severin nu a avut mari realizări în colegiul pe care îl reprezintă (exceptând intervenţia pe lângă instituţiile statului pentru rezolvarea unor probleme financiare ale Rafinăriei Câmpina), dar în schimb a ştiut să găsească momentul oportun pentru a înclina balanţa politică într-o situaţie delicată a parlamentarismului românesc. În plus, Severin şi-a asumat rolul de a critica regimul Băsescu pe la televiziunile naţionale, atunci când puţini oameni aveau curajul să o facă. Una peste alta, în cei patru ani petrecuţi în forul legislativ naţional, Severin a făcut ceea ce ştie mai bine un ideolog prin definiţie: a vorbit fără încetare despre oameni şi fapte, uneori cu folos, alteori fără. De aici se nasc două întrebări legitime: mai are nevoie România zilelor noastre, la vârful puterii, de ideologi? Sau de oameni ai concretului, capabili să urnească căruţa hodorogită a neamului? Dacă răspunsul le este favorabil ideologilor, atunci Severin ar putea fi unul dintre ei. Dacă nu, mă tem că senatorul s-ar putea afla în situaţia de a primi un vot de blam ori în aceea de a-şi reevalua existenţa publică. Dar asta numai dvs., cititorii (cetăţenii), o puteţi hotărî, pentru că vrând-nevrând, Georgică Severin reprezintă una dintre ofertele politice de azi, care mâine ar putea să vă hotărască soarta.

P.S. După primele două portrete, cele ale candidaţilor galben şi alb, am primit multe semnale pozitive, în special pentru ceea ce am scris în legătură cu Alexandru Matei. Surse din cadrul Spitalului Municipal Câmpina care au vrut să-şi păstreze anonimatul m-au informat că scriitura mea a circulat în clandestinitate pe la tot personalul medical şi de întreţinere din spital. Asta nu poate decât să mă onoreze şi este un semn că societatea civilă încă mai ştie să aleagă bobul de neghină într-o vreme în care internabilii (la psihiatrie) de serviciu din politica românească se întrec în a se mânji cu rahat unii pe alţii. Mă simt din ce în ce mai străin de această politică de mahala, care inevitabil pune umărul la degradarea umanităţii.