Copilul cu bentiţă tricoloră

Am urmărit în zilele din urmă povestea aproape incredibilă a elevei Sabina Elena Muruianu, din Covasna, aceea care a avut curajul să îşi înfrunte condiţia de cetăţean minoritar (într-un conclav regional maghiar) în propria ţară. De la bun început am rezonat cu acest copil din simplul motiv că eu însumi am trăit o mică dramă în tinereţe, undeva în inima Ardealului, acolo unde viaţa m-a trimis să execut serviciul militar obligatoriu în acea vreme a regimului totalitar ceauşist. Aproape în aceeaşi situaţie cu acest copil de azi, copilul din mine de atunci s-a trezit în faţa unor conaţionali ostili care vorbeau altă limbă în România şi se comportau absolut discriminatoriu cu românul din faţa lor. În câteva cuvinte, povestea mea se rezumă la faptul că, internat fiind la Spitalul Militar din Cluj pentru ceva investigaţii la secţia de ortopedie, trebuia să intru în legătură urgent cu părinţii pentru a-i înştiinţa cu privire la starea mea de sănătate şi implicit pentru a-i ruga să vină la spital în vederea unei discuţii cu medicii specialişti. Puţin speriat de situaţie, nu aveam decât posibilitatea de a-i anunţa telefonic, de la o cabină publică din curtea spitalului, dar pentru asta exista o condiţie destul de grea în vremea aceea şi anume de a face rost de multe fise, pe care să le înghită cutia respingătoare de metal ce ţinea loc de aparat telefonic. Singura sursă de fise în acel moment era chioşcul spitalului, „patronat” de câţiva gestionari unguri ai comerţului socialist. Cu puţinii bani pe care îi aveam în buzunarul vestonului militar, m-am aşezat la rând să-mi obţin dreptul la comunicare. În faţa mea erau alţi doi militari în termen, de naţionalitate maghiară, care aveam să aflu că aveau acelaşi scop. Ei şi-au primit repede mult doritele fise, însă când a venit rândul meu, gestionara îmbrăcată într-un halat alb, soios la manşete, mi-a răspuns într-o limbă română aproape de neînţeles că nu are fise de un leu şi de trei lei pentru mine. Am simţit că pică cerul pe mine şi am încercat să-i explic, pe limba mea, faptul că trebuie să vorbesc urgent acasă şi că am mare nevoie să-mi schimbe cei 25 de lei pe care îi mai aveam în buzunar. Reacţia unguroaicei de dincolo de tejghea a fost aceea de a vorbi necontenit pe limba ei, încercând să-mi explice că nu înţelege româneşte. Aşadar, subit, urmaşa lui Horthy nu mai înţelegea româneşte. Nu este acum cazul să vă detaliez cât de umilit m-am simţit atunci. Finalmente, am obţinut în ziua următoare ceea ce îmi doream, prin intermediul unui medic român căruia i-am povestit toată întâmplarea. Din ziua aceea am înţeles că ceva nu este în regulă în această zonă de ţară, iar azi, după mai bine de 25 de ani, constat că lucrurile nu s-au schimbat. Dovada este chiar tânăra elevă româncă şi bentiţa ei tricoloră. Nu sunt un naţionalist excentric şi intolerant, care să ştampileze inevitabil o naţie (în cazul nostru o minoritate) pentru câţiva turbaţi, care încă se mai cred de stirpe imperială, dar este inacceptabil ca în ţara ta, pentru care milioane de români au vărsat sânge de-a lungul istoriei, să fii tratat ca un străin cu statutul de tolerat, aşa cum se întâmplă cu românii, de zeci de ani, în ţinuturile ungureşti transilvane.
Tocmai de aceea vă spun că gestul tinerei eleve de a purta ostentativ bentiţa tricoloră în mijlocul ungurimii româneşti are valoare de simbol şi el trebuie încurajat de autorităţi în sensul de a se legifera mult mai apăsat promovarea însemnelor naţionale în toate instituţiile statului şi mai ales în şcoli. Naţionalităţile conlocuitoare trebuie învăţate să ne respecte, aşa cum noi le prea respectăm pe ele, căci altfel, copilul cu bentiţă tricoloră va rămâne doar un exemplu ciudat al unui popor care încă mai are o şansă să devină o naţiune, aşa cum copilul-erou cu drapelul găurit de la revoluţia din decembrie 1989 a rămas doar într-o arhivă de televiziune.
Dincolo de site-urile de socializare pe care încă mai circulă fel de fel de comentarii în aceste zile despre povestea copilului cu bentiţă tricoloră n-am văzut nicio reacţie oficială a Guvernului României ori a Ministerului Educaţiei şi asta mă doare. Guvernanţii se tem să nu încingă relaţiile şi aşa tensionate cu Ungaria şi aici le dau într-un fel dreptate, însă nimeni nu se gândeşte la impactul psihologic pe care o eventuală reacţie calculată şi pozitivă a autorităţilor statului l-ar putea avea asupra tinerei generaţii pe care o reprezintă eleva româncă. Dacă într-un astfel de caz statul doarme, să nu ne mirăm că în viitor, copiii de azi vor alege să defileze în viaţă sub culorile altor drapele, care le arată şi cere respect.

P.S. În urma articolului de săptămâna trecută, „Complicitatea în şcoli”, am primit multe mesaje pozitive de la oameni care îmi apreciază iniţiativele în administraţia publică locală. Le mulţumesc pentru susţinere.

Complicitatea din şcoli

Una dintre problemele esenţiale cu care se confruntă societatea românească a zilelor noastre este aceea a educaţiei tinerei generaţii, care peste câţiva ani va ajunge în situaţia de a fi miezul acestei civilizaţii est-europene, clasă conducătoare ori bază a unor comunităţi aflate într-o eternă tranziţie conceputală, spirituală şi economică. Când spun educaţie mă refer strict la învăţământul românesc primar, gimnazial, liceal, universitar şi chiar post-universitar, care în mare măsură trăieşte în umbra meschină a unor complicităţi otrăvitoare al căror rezultat a început de mult să producă efecte vizibile în zona calităţii umane. Desigur, n-am să generalizez acest fenomen, însă nici nu-l pot ascunde sub preş (în imediata mea apropiere), atâta vreme cât el există şi produce nemulţumire în rândul părinţilor dispuşi să se îngrijească de viitorul copiilor. Concret, în ultimele luni de când mă aflu la conducerea comisiei de cultură, sport, învăţământ din Consiliul Local, am primit foarte multe sesizări, de la părinţii ai căror copii sunt elevi în şcolile câmpinene (în special din zona învăţământului gimnazial şi liceal), care reclamă faptul că anumiţi dascăli au un comportament total neadecvat (acordă calificative şi note în funcţie de poziţia socială a părinţilor, sunt dezinteresaţi de promovarea elevilor cu reale aptitudini, nu stimulează valoarea în general, întârzie repetat şi nemotivat la ore şi chiar lasă impresia unor deviaţii „admirative” faţă de liceenele din ultimii ani de studiu ş.a.m.d.) pentru o meserie care are drept obiect modelarea conştiinţelor tinere.
Primul impuls a fost acela de a-i întreba pe nemulţumiţi din ce motiv nu semnalează aceste aspecte negative direct la conducerea şcolilor respective, directorilor şi consiliilor de administraţie. Răspunsul a fost unul halucinant şi aproape în unanimitate: „Dacă sesizăm aceste nereguli, atunci copiii noştri vor ajunge un fel de paria pentru profesorii în cauză, care oricum vor fi acoperiţi de directori. Nu ne putem permite să ne jucăm cu vieţile propriilor noştri copii”. Am rămas cu gura căscată în faţa unor astfel de argumente, de altfel justificate în realitate. Aşadar, părinţii se tem să îi tragă de mânecă pe dascăli, invocând complicitatea unui sistem educaţional parţial putred, care odată scos la lumină ar produce efecte negative tot împotriva celor care suferă. Multă vreme după ce am descoperit aceste realităţi, am încercat să înţeleg mecanismul tăcerii (în fapt, un alt gen de complicitate) şi am ajuns la concluzia că este de datoria mea (în calitate de ales local) să intervin pe fondul acestor reclamaţii. Două săptămâni mai târziu (cred că pe la mijlocul lunii februarie) am organizat o şedinţă cu toţi directorii instituţiilor de învăţământ câmpinene, în sala mică a Casei de Cultură „Geo Bogza”. Pe lângă discuţiile ce ţin de colaborarea în plan cultural şi nu numai, dintre comisia pe care o conduc şi şcolile locale, am adus în prim plan (la modul general, fără să nominalizez vreo şcoală generală ori vreun liceu) şi problemele arătate mai sus. După cum se ştie din presă, discuţia a generat un adevărat iureş, în urma căruia o mare parte dintre directori s-au simţit lezaţi (subliniez, fără să fi făcut eu referire la vreunul dintre ei ori la instituţiile pe care le conduc). Evident că îi atinsesem în zone nevralgice, nezgândărite de nimeni până atunci. Am încercat să le propun şi o soluţie, aceea de monitorizare mai atentă a şcolilor de către administraţia publică locală, prin intermediul unui angajat al Primăriei care să verifice zilnic aspecte ce ţin de disciplină şi de buna desfăşurare a procesului de învăţământ. Mai simplu spus, un om care să observe nereguli şi chiar să primească sesizări de la aceia care au ceva de spus în acest sens. Reacţia a fost pe măsură. Categoric nu. Dascălii au lăsat să se înţeleagă faptul că nu sunt dispuşi să accepte un astfel de supracontrol. Am înţeles atunci că orice intervenţie din afară în sistemul complicităţii din învăţământ provoacă panică. O panică pe care însă mi-o asum, pentru că dincolo de inerţia din învăţământ, trebuie să le oferim celor care mai cred în educaţia românească speranţa că mâine va fi mai bine.

P.S. Întâlnirea la care am făcut referire a produs şi ceva efecte. În câteva licee, anumiţi profesori şi-au schimbat deja atitudinea. Este şi ăsta un început de drum, pe care am să-l continui prin întâlniri periodice (o dată la două luni), atât cu părinţii, cât şi cu diriguitorii şcolilor. Ţin să precizez că, din fericire, ceea ce am scris mai înainte nu reprezintă trăsătura de bază a învăţământului local, ci mai degrabă excepţia care întăreşte regula.

A mai murit puţin din adevărul lumii

Azi mă aflu în faţa unei grele încercări publicistice şi anume aceea de a scrie despre dispariţia fulgerătoare şi prematură a unui coleg de breaslă, o ziaristă alături de care, până în urmă cu doar patru-cinci zile, scoteam la lumină fapte, întâmplări, poveşti de viaţă şi în general ceea ce oamenii (cititorii, cetăţenii) trebuie să ştie prin intermediul presei care îşi respectă menirea, într-o societate democratică, în orice comunitate.
Îmi este aproape imposibil să vorbesc la timpul trecut despre Carmen Negreu, un om în floarea vârstei (52 de ani), impetuos, scormonitor, autodidact, născut pentru investigaţie şi căutarea adevărului cu orice risc, un ziarist aproape complet care, după mine, mai avea foarte multe lucruri de spus în această meserie frumoasă.
Am recunoscut/ simţit la ea toate aceste calităţi încă din urmă cu zece ani, când am început timid colaborarea la ediţia de Breaza a ziarului pe care îl conduc. Căutam atunci redactori pentru acel proiect, ocazie pentru Carmen de a intra în breaslă, după câteva încercări similare la Constanţa, oraşul natal. S-a adaptat repede şi încă de atunci am înţeles că munca şi perseverenţa care o caracterizau îi vor aduce multe satisfacţii, într-o meserie nu foarte bine plătită, însă atât de mult croită pe sufletul ei. Faptul că în urmă cu zece ani i-am simţit stofa de ziarist este dovedit de evoluţia ei ulterioară în presa locală, care s-a încheiat nefiresc de repede, dar surprinzător, tot alături de noi (de mine), într-o formă, de data asta mult mai complexă de colaborare.
Carmen a revenit la ziarul „Oglinda de azi” în vara anului trecut, după ce am purtat o discuţie de aproximativ cinci minute, în urma căreia am înţeles că ne prefera pentru că, dincolo de meserie, avea nevoie şi de liniştea unei colaborări oneste, în care ziaristul să-şi poată face meseria. Îşi dorea cu apăsare acest lucru şi ştia că îl găseşte acolo de unde plecase pe acest drum.
Sunt multe lucruri de spus despre ziaristul şi omul Carmen Negreu, însă ele vor rămâne, probabil, în memoria noastră, a celor care am cunoscut-o cu adevărat. Pentru mine va rămâne o vie amintire, pentru tot ceea ce a făcut în slujba presei şi a cetăţeanului, dar mai ales pentru faptul că în ziua nefastă a morţii ei, cu doar câteva ore înainte de momentul tragic (joi, 7 martie, în jurul orei 22.00), am avut privilegiul să fiu ultimul ei intervievat. Am vorbit preţ de 35-40 de minute în redacţie despre plăcerea şi dificultatea de a fi jurnalist într-o lume cu atâtea probleme şi mai ales despre strădaniile mele de a ţine în viaţă o publicaţie locală care să-şi respecte menirea de a spune adevărul. Mi-a pus întrebări interesante şi ne-am bucurat împreună de faptul că întotdeauna am reuşit să discutăm deschis pe absolut orice temă. Rememorând acum acele momente, realizez că undeva, în marginea sufletului ei, se consumau regrete, care anunţau într-un fel sfârşitul unei cariere.
Cutremurător poate fi şi faptul că la finalul interviului a observat, atunci parcă pentru prima dată, că undeva, pe peretele din spatele biroului meu, există un poster pe care stă scris: „Un om poate avea două feţe, însă adevărul are una singură”. L-a privit îndelung, fără să scoată o vorbă, pentru ca, la un moment dat, să-mi spună peste umăr, cu voce scăzută: „Ştiu că nu l-am găsit întotdeauna, însă l-am căutat de fiecare dată”. Era vorba, bineînţeles, de adevăr.
Aşa s-a încheiat viaţa ziaristei Carmen Negreu, alături de care joi, 7 martie, târziu în noapte, a mai murit puţin din adevărul lumii.

Femeia din umbra bărbatului

Au trecut mai bine de două luni de când m-am aflat pentru prima dată, dintr-o stranie conjunctură, în situaţia de a pune umărul la rezolvarea unei probleme ce putea împinge destinul unei femei într-o zonă relativ delicată, cu profunde implicaţii emoţionale. Straniul se referă la faptul că femeia despre care vorbesc, Anca, îmi era aproape necunoscută (nu cred că am schimbat mai mult de 50-60 de cuvinte în câţiva ani, de când o cunosc, în calitate de soţie cu ştaif), până în ziua în care mi-a cerut, din senin, o întâlnire, fără să-mi spună motivul. Am stat atunci de vorbă la cafeneaua cochetă de la Teatru aproape un ceas, timp în care am aflat şi încercat să desluşesc, vrând – nevrând, firul unei intrigi conjugale ce înţelegeam că putea duce înspre un deznodământ nefiresc pentru pretenţiile unei zone a societăţii elitiste a oraşului din care provenea. În fapt, Anca se afla în situaţia de a fi renunţat, de bună voie şi fără pretenţii (cel puţin iniţial) la privilegiile unei căsnicii îndestulătoare, cu un cunoscut om de afaceri al oraşului, dar şi în neplăcuta conjunctură de a pierde propria mică afacere pusă pe picioare în timpul mariajului (un parc de distracţii pentru copii, construit la marginea oraşului, în parteneriat cu administraţia locală), pe fondul toanelor fostului soţ răzbunător. Ulterior avea să mi se confirme acest aspect, chiar din spusele celui care căuta răzbunarea.
Astfel stând lucrurile, Anca mi-a cerut ajutorul, în sensul de a iniţia în Consiliul Local un proiect de hotărâre prin intermediul căruia solicita modificarea anumitor clauze contractuale din parteneriatul cu administraţia locală, pentru a-şi pune la adăpost afacerea (singura sursă de existenţă) faţă de furia fostului soţ.
Dincolo de subiectivismul situaţiei (aflasem doar versiunea ei), eram conştient că mă aflu în faţa unei situaţii ce reflectă fidel condiţia femeii în societate, femeia care a avut  curajul să se rupă (ori să fugă) din preajma bărbatului stăpân pe situaţie, femeia care rămâne fără drepturi, suspendată într-o viaţă incertă, ca o ancoră ce urcă şi coboară la „reverul” unui vapor, după dorinţa căpitanului.
Am acceptat fără prea multă şovăire să dau o mână de ajutor unei persoane care îşi pierduse încrederea în oameni şi chiar speranţele pentru viitor. O femeie care la 36 de ani, cu doi copii, îşi căuta un alt drum într-o lume a bărbaţilor. Ceea ce a urmat poate fi o poveste incredibilă; două luni de intrigi politice, administrative, presiuni din toate părţile şi chiar trafic de influenţă, în care forţe văzute şi nevăzute şi-au dat mâna pentru a zădărnici acest proiect şi a da peste nas celei care nu îşi accepta condiţia. Personal, mi-am auzit fel de fel de vorbe mârşave, care nu au avut decât darul să mă scârbească, dar să mă şi ambiţioneze pentru a scoate la lumină un principiu: anume acela de a fi întotdeauna de partea celui mai slab, a celui care are nevoie de ajutor, în cazul nostru o femeie.
Din fericire, toată această strădanie nu a fost în zadar, graţie unor oameni cu judecată limpede din administraţia locală. Proiectul a fost votat de marea majoritate a consilierilor, Anca îşi va administra liniştită afacerea pe mai departe, oraşul va avea în continuare un parc de distracţii pentru copii condus de o femeie, iar doamnele şi domnişoarele care vor citi aceste rânduri vor înţelege, probabil, că există dreptate într-o lume condusă de bărbaţi.
P.S. Am ales să scriu acum această poveste (fără să cer acordul celei care întruchipează personajul principal!!!), pentru că peste puţine zile, femeile din viaţa noastră vor fi din nou sărbătorite. Şi cred că dincolo de aprecierile de suprafaţă, ele merită ceva în plus: o speranţă că adevărul şi dreptatea pot fi şi de partea femeii condamnate să stea în umbra bărbatului.
La mulţi ani tuturor doamnelor şi domnişoarelor care citesc aceste rânduri şi nu numai.