Bau-baul liberalilor

Istoria post-decembristă a liberalismului local poate fi socotită drept una pe cât de sinuoasă, pe atât de interesantă. Pornind din anii 90, când familia Veţeleanu deţinea „cheia” locală a acestui partid istoric, liberalismul câmpinean a trecut prin importante transformări structurale şi chiar ideologice, ţinând cont de faptul că Mihai Stănescu, primul primar ales post-decembrist, reprezenta o anumită aripă desprinsă din PNL, iar în perioada 1996-2000, alianţa cu ţărăniştii sub umbrela CDR a salvat, oarecum, liberalismul de un eşec usturător în competiţia cu partidul-stat PDSR. Au urmat alţi ani de căutări, în care PNL Câmpina a înregistrat rezultate modeste, atât electoral cât şi politico-administrativ, pe fondul deselor schimbări în structura de conducere la nivel local, judeţean şi naţional.
În 2008, după un eşec usturător la alegerile locale (candidatul Arghir a obţinut doar câteva procente în preferinţele câmpinenilor), PNL a abordat scrutinul electoral pentru Parlament cu o nouă conducere, sub preşedinţia lui Virgil Guran, lider autoritar, care a şi generat sosirea şi plecarea multor personaje din nucleul dur. Unul dintre cei sosiţi a fost Liviu Briciu, ajuns în urma alegerilor interne vicepreşedinte în biroul politic local, un personaj tăios, principial, gata oricând să răstoarne ordinea (atunci când era cazul, dar şi atunci când nu era) şi complicitatea prestabilită a unor decizii politice în numele unei idei. Coabitarea dintre liderul autoritar şi autocrat Guran şi viceliderul răzvrătit Briciu nu a durat decât aproximativ doi ani, cu mari eforturi, până când răzvrătitul a fost nevoit să demisioneze dintr-un birou politic devenit între timp mai rarefiat. Ruptura venea şi în contextul alianţei PNL – PSD (USL), pe care Briciu a respins-o categoric. Mai în glumă, mai în serios, mult timp după aceea, umbra lui Briciu la PNL plutea în aer, iar comportamentul răzvrătitului era dat ca exemplu negativ. Drept este însă şi faptul că au existat situaţii în care bau-baul Briciu a fost folosit cu oarecare succes împotriva autocraţiei din partid.
Peste câteva zile, mai precis vineri, 15 februarie, conducerea liberalismului câmpinean va trece din nou prin sita alegerilor interne, la care bau-baul Briciu şi-a anunţat intenţia (prin declaraţii de presă) de a-l contracandida pe Guran la funcţia de preşedinte. Unii spun că este o alegere curajoasă a lui Briciu. Eu zic că este un exerciţiu util de democraţie în urma căruia partidul se va mai scutura de praf, dar care nu va aduce schimbări esenţiale. Poate doar o altă versiune autocratică a aceluiaşi lider. Briciu va rămâne, probabil, un etern bau-bau decorativ, la reverul scrobit al unui preşedinte care, neînvins în lupta internă de partid, va trebui în cele din urmă, vrând-nevrând, să-şi prezinte realizările şi eşecurile politico-administrative în faţa electoratului suveran.

P.S. La sfârşitul săptămânii trecute au avut loc alegeri la TNL Câmpina. Am trăit o mare bucurie, văzând mulţi tineri frumoşi şi şcoliţi, care ar putea reprezenta viitorul în politica românească. Dincolo de faptul că în ultimii ani m-am străduit mult să formez acest grup, sâmbătă, 9 februarie, în compania tinerilor liberali am simţit că respir, în sfârşit, aer curat în politică, meserie în care i-am rugat să păşească respectându-şi principiile şi rămânând oameni pentru oameni, într-o ţară care are nevoie mai mult ca oricând de caractere adevărate.

Fantomele prezentului

După o binemeritată pauză de o lună de zile, îmi reiau activitatea de publicist, căreia mulţi au crezut că i-am pus cruce odată intrat mai adânc în administraţie şi politică. Sincer, dincolo de faptul că m-am simţit oarecum obosit după trei ani neîntrerupţi de activitate în acest colţ de ziar, vacanţa prelungită pe care mi-am permis-o a fost şi un exerciţiu de percepţie a interesului public faţă de scriiturile mele, chestiune absolut vitală în angrenajul interior al oricărui constructor de vorbe aflat în slujba oamenilor. Mai simplu spus, am vrut să aflu dacă azi, cititorii mai au nevoie ori nu de „Cuvântul care înţeapă”. Foarte mulţi mi-au arătat, sub diverse forme, că mai au nevoie. Şi acesta a fost un motiv în plus să trec peste starea de amorţeală indusă de politrucul din mine, publicistului din celălalt capăt al sufletului. Aşa că de azi, înapoi la treabă, mai lucid şi sper mai echidistant ca niciodată, pentru că în urma celor trăite în ultima vreme în administraţia locală, am înţeles mai mult ca oricând că în viaţa publică este mare nevoie de adevăr, fie el şi prezentat subiectiv.
Azi nu mi-am propus să vorbesc despre un caz anume, ci mai degrabă să încerc să vă prezint, în stilul meu, raportul de activitate al ultimelor aproximativ şapte luni de când fac parte din Consiliul Local Câmpina, acolo unde mulţi dintre dumneavoastră m-aţi trimis să vă reprezint. Nu am pretenţia că ceea ce voi scrie în continuare este adevărul absolut (ar fi o utopie!), ci adevărul meu, cel pe care l-am trăit şi îl susţin aici spre ştiinţa celor care au dreptul să-l cunoască.
Recent am împlinit 45 de ani şi niciodată de când mă ştiu nu am trăit o perioadă mai confuză şi mai plină de amărăciune ca în aceste ultime şapte luni de la învestirea în funcţia publică pe care o deţin. Faţă de ceea ce am sperat că voi putea face pentru oraşul meu în administraţia publică locală, realitatea este cu totul alta.
Pornind de la faptul că Primăria, Consiliul Local şi partidele politice sunt controlate până la detaliu de câţiva oameni importanţi din mediul de afaceri, trebuie să ştiţi că nimic nu mişcă în oraş fără acordul acestor indivizi, care acţionează nestingheriţi prin intermediul altor indivizi, goliţi de conţinut, pe care am să-i numesc aici fantome.
Aceste personaje, fantomele, au fost „plantate” cu minuţiozitate în toate instituţiile publice (cu mici excepţii), iar în marea lor majoritate sunt legate ombilical prin interese dintre cele mai meschine, de la mari escrocherii până la slugărnicii penibile. Şefi de instituţii publice care primesc şpagă în bijuterii de aur ori fac trafic de influenţă pentru firmele rudelor de grad apropiat, hoţi dovediţi care au furat bani publici şi au fost  doar concediaţi, ca să nu îşi dea în primire complicii, consilieri municipali care cumpără terenuri şi clădiri publice prin interpuşi, pentru ca apoi să le revândă în profit, politruci mărunţi care trăiesc pe picior mare dintr-un salariu relativ  mic, directori de şcoli care plătesc fără discernământ miliarde de lei pentru căldură în şcoli în beneficiul unei firme private. Şi câte alte nemernicii despre care am să scriu cu altă ocazie.
Ca nou venit în lumea acestor făţarnici, ai două posibilităţi: să participi la fărădelegile lor ori nu. Dacă participi şi nu eşti în graţiile „patronilor spirituali”, joci eventual la pitici şi automat eşti înghiţit de sistemul complicităţii; dacă te ţii băţos, ajungi într-o zonă gri, unde fantomele te supraveghează de la distanţă, îngrijindu-se să nu afli prea multe; dacă te ţii băţos şi mai eşti şi isteţ, găseşti putregaiul din spatele lor şi devii periculos. Atunci încep să apară „capcanele îndulcite cu miere”. Dacă din principiu eşti total dezinteresat de mierea lor otrăvită, nu-ţi rămâne decât să te zbaţi ca peştele pe uscat pentru a susţine o idee în care crezi  ori un proiect pentru comunitate, care nu vor fi niciodată realizabile fără acordul celor care conduc oraşul cu adevărat. Pe niciunii dintre cei la care mă refer nu-i interesează cu adevărat viaţa societăţii în care trăiesc ori problemele oamenilor. Aproape totul se reduce la o încrengătură a intereselor, în urma cărora apar şi ceva realizări. Nu vă gândiţi că cele construite prin oraş răsar în urma unor gândiri izvorâte exclusiv din necesităţile oamenilor (poate doar în foarte mică măsură), parte a unui proiect economico-edilitar de anvergură pe termen lung. Nici vorbă! Oamenii ăştia se gândesc doar cum să dea de lucru firmelor din anturajul lor. Şi asta macină, în mare măsură, bugetul oraşului.  Desigur, sunt şi lucruri făcute din obligaţie, pentru funcţionalitatea urbei, lucruri pe care de obicei se cheltuiesc foarte mulţi bani şi care sunt de o calitate îndoielnică. Cel mai tare argument în susţinerea a ceea ce spun este lipsa evidentă a unei strategii de dezvoltare edilitară şi economică a oraşului în următorii ani. Totul se face după ureche şi de cele mai multe ori la ordin.
În ceea ce mă priveşte, am încercat în tot acest timp să le desluşesc încrengăturile, raţionamentele şi logica. Cu mici excepţii, am descoperit doar oameni cu interese mai mici sau mai mari, multă încrâncenare, vendete politice şi foarte puţină preocupare pentru proiecte cu adevărat importante, într-o societate câmpineană cu multe lipsuri. Administraţia locală şi instituţiile din subordinea ei, cu mici excepţii, funcţionează din inerţie, conduse în cea mai mare parte de oameni nepotriviţi, servili şi supuşi compromisului. De fiecare dată când am avut ocazia, am încercat să schimb câte ceva în bine, dar de puţine ori am şi reuşit. Tocmai de aceea mi-am propus ca în timpul care urmează să abordez lucrurile mult mai tranşant, atât în ceea ce priveşte transparenţa deciziilor şi a cheltuielilor publice, cât şi a proiectelor majore pentru viaţa comunităţii. Cu siguranţă nu va fi uşor într-o astfel de încrengătură mocirloasă, însă nu sunt omul care să renunţe uşor. În plus de asta, am să aduc în faţa opiniei publice tot ceea ce cred că este de interes general, pentru că numai aşa se vor putea îndrepta lucrurile.
Poate că vă trece prin minte că prin natura meseriei de publicist sunt predispus să scot în evidenţă numai părţile negative din lumea celor care deţin puterea în oraş. Din nefericire, în experienţa de până acum, am întâlnit foarte puţine părţi pozitive şi doar câţiva oameni de bună credinţă alături de care să ai sentimentul că nu te iroseşti. Tot e ceva! Tocmai de aceea mai sunt oarecum optimist. Dincolo de toate deziluziile mele, se poate pune întrebarea dacă eu însumi am ajuns o formă fără fond, o fantomă a prezentului. Greu de spus! În acest moment mă simt o formă politico-administrativă fără fond, gata oricând să explodeze. În ziua în care vulcanul din mine va fi obligat să erupă, am să spun adevărul brutal şi am să mă retrag din această „selectă” companie. Pentru că nu am de gând, aşa cum am mai spus-o în repetate rânduri, să abdic de la tot ceea ce am susţinut atâta amar de vreme.

P.S. Peste câteva zile, liberalismul câmpinean va trece prin „sita” unor alegeri interne. Singurul meu deziderat în politica liberală a fost şi va fi acela de a coabita alături de oameni cu principii sănătoase, care sunt capabili să facă ceva pentru ţară şi să crească în umbra lor generaţia politică de mâine, ce trebuie învăţată, neapărat, să nu fure. În mare măsură am reuşit să pun bazele unei astfel de ideologii politice în organizaţia din care fac parte, însă şi aici drumurile par a fi într-un fel înfundate. Inerţia şi ipocrizia mi-au ajuns la gât şi mă întreb dacă merită să îmi consum viaţa pentru astfel de cauze, la prima vedere pierdute. Am să mă gândesc serios dacă mai sunt dispus să incomodez politicienii momentului, care odată înscăunaţi în funcţii, cred că lumea începe şi se termină odată cu ei.  Am să revin asupra acestui subiect, care nu ţine de o anumită bucătărie internă, ci mai degrabă de conceptul libertăţii de opinie şi acţiune într-un partid istoric democratic.