Reîntregirea neamului

De mai bine de o săptămână nu mai urmăresc posturile tv de ştiri (nicio legătură cu îndemnul preşedintelui suspendat Băsescu) şi nici un alt gen de emisiune ce aduce în discuţie politica românească. Vreau să îmi detoxific mintea de orice fel de informaţie pro sau contra băsistă, pentru că simt un soi de greaţă faţă de tot ceea ce se întâmplă la nivel instituţional în ţara asta, unde Biblia ajunge să fie un „instrument” de anchetă utilizat într-o formă cel puţin batjocoritoare de către Procuratură. O demenţă totală ce ne arată că am ajuns în pragul pierzaniei spirituale, faţă de care simandicoasele feţe bisericeşti nu iau nici o atitudine.
Fără îndoială există oameni care au fost împinşi să meargă să voteze la referendum, iar aceste cazuri sunt de acord că trebuie anchetate de autorităţi (aşa cum trebuiau anchetate şi la alegerile prezidenţiale din 2009). Dar nu ăsta este fondul problemei, ci faptul că în nemernicia lor, politrucii bolnavi de putere nu recunosc o chestiune simplă şi anume faptul că se războiesc pentru a conduce o listă electorală şi nu un popor viu, cu imense probleme existenţiale.
Ce relevanţă mai are cine este preşedinte de stat ori şef de guvern, din moment ce omul, esenţa patriei, reprezintă doar o cifră mai mare sau mai mică, în funcţie de interesul cuiva? Cum să-i ceri celui ce a ales să spele closete în străinătate ori celui ce o duce mizerabil în propria ţară să mai clameze demnitatea de a fi român şi să aibă încredere în clasa conducătoare? Pe cine poate să mai respecte românul, în afară de părinţii care i-au dat viaţă?
Dacă ar avea onoarea care se presupune că trebuie să o aibă un adevărat şef de stat, Băsescu ar demisiona şi împreună cu el toţi cei care conduc azi România. Ţara are nevoie de un nou început. Un guvern de uniune naţională ar trebui să le dea răgaz românilor să se reacomodeze unii cu alţii (ceea ce poate reînsemna reîntregirea neamului) şi să organizeze alegeri parlamentare şi prezidenţiale în urma cărora să nu mai fie permise traseismul politic, politizarea instituţiilor statului şi nonvaloarea promovată pe criterii politice în funcţii ministeriale. Redresarea economiei, independenţa totală a justiţiei, sănătatea publică, învăţământul, cultura, modernizarea infrastructurii şi a instituţiilor statului să reprezinte priorităţi bine delimitate prin legi pentru cel puţin 20 de ani de aici înainte. Numai aşa cred că mai putem avea o speranţă, pentru că altfel vom rămâne ceea ce am fost şi mai mult decât atât.

Ce înseamnă să fii la putere?

Zilele trecute, într-o întâlnire comună, am discutat cu un personaj politic din sferele puterii centrale şi cu un alt personaj recunoscut drept un important publicist naţional (profesor universitar doctor în Bucureşti) despre un subiect de mare actualitate în zilele noastre şi anume ce înseamnă să fii la putere în România.
Recunosc că am lansat această temă de discuţie din dorinţa de a mă dezmetici în faţa a tot ceea ce se întâmplă azi în societatea românească şi de a putea aplica aici, în micul meu univers, conceptele unei gândiri corecte.
Politicianul a intrat în jocul meu cu răspunsuri uşor ezitante, vădit încurcat şi nepregătit, pe fond, pentru o astfel de discuţie. M-a purtat o vreme prin istoria recentă a politicului, încercând să-şi justifice părerea - care, după mine, era de la început previzibilă - şi anume aceea că a fi la putere înseamnă, în primul rând, să înlocuieşti adversarul politic din sistem (a se înţelege toate funcţiile plătite de stat) şi în al doilea rând să aplici noile programe economice şi sociale  gândite la nivelul partidului deţinător de putere. Nimic despre starea reală a naţiunii ori continuarea a ceea ce a fost bun înainte. L-am întrebat dacă a urmărit cineva vreodată în politica românească strategiile pe termen lung care pot asigura o logică în bunul mers al lucrurilor. Mi-a răspuns că doar punctual, în anumite situaţii de mare obligativitate contractuală ori legislativă faţă de instituţiile europene. Omul era sincer şi mă lăsa să înţeleg că, de fapt, suntem o adunătură cu nepricepuţi cu nasul pe sus, pentru care puterea înseamnă mai mult un orgoliu personal şi infinit mai puţin o reală responsabilitate faţă de ţară.
De cealaltă parte, publicistul, un om cu ţinută morală impecabilă (a se înţelege în afara oricărei suspiciuni de partizanat politic) a răspuns întrebărilor mele pe aceeaşi temă extrem de simplu. Cu tonul unui om care este sigur de ceea ce spune, acesta a subliniat că a fi la putere înseamnă să înţelegi că, odată ajuns acolo, trebuie să te îngrijeşti de tot şi de toţi, indiferent că îţi sunt adversari ori aliaţi. A fi la putere, mai spunea el, înseamnă să ştii ce trebuie să faci pentru oameni şi ţara sau comunitatea pe care o conduci înspre binele acestora.
M-am despărţit de aceşti oameni cu gândul la ce aveam de făcut de aici înainte, în dubla mea calitate de publicist şi într-un fel chiar om politic (nu întâmplător i-am ales pe cei doi interlocutori pentru a discuta pe această temă) şi vă mărturisesc că în acel moment eram tare confuz. Câteva zile mai târziu aveam să înţeleg că am intrat în politică tocmai din dorinţa de a pune în valoare conceptele publicistului, arătate mai sus şi de a estompa, până la dispariţie, principiile oarbe ale politicianului. Mulţi îmi spun că sunt idealist şi, confruntat cu realitatea din politica mioritică, am ajuns deja să simt acest lucru prin faptul că nu mă regăsesc într-o astfel de lume în care trebuie să calci peste cadavre şi să participi la compromisuri. Şi totuşi, ce valoare mai are publicistul din mine, cu toate principiile lui, dacă ele nu pot fi aplicate?

Aşadar, se poate!

Fie că vrem ori nu, sportul rege, fotbalul şi politica au fost şi vor rămâne, în România, o sursă interminabilă de controversă între suporterii/ susţinătorii rivali şi nu numai. Tot românul se pricepe la fotbal, mai cu seamă la politică, dar foarte puţini înţeleg cât de nefastă este implicarea politicului în fotbal şi în sport, în general, într-o societate ca a noastră, divizată şi pasională până la absurd, în care apartenenţa/ simpatia pentru o formaţie/ formaţiune s-a transformat într-un adevărat război româno-român.
Implicarea politicului în fotbalul local, căci despre asta este vorba, a început odată cu finanţarea discreţionară, într-un an electoral, din bugetul public, a FC Unirea Câmpina de către puterea portocalie care deţinea controlul absolut în administraţia locală mandatul trecut şi a continuat până în zilele noastre, când aceiaşi oameni (de data asta aflaţi în minoritate) au găsit de cuviinţă să-şi continue opera de „mecenat” pe spinarea contribuabililor, promovând un proiect de hotărâre în Consiliul Local în urma căruia multe alte miliarde de lei urmau să ajungă în conturile clubului ai cărui adevăraţi proprietari nu aveau în buzunare decât dragostea pentru fotbal. În principal, justificarea PDL-iştilor de a finanţa în continuare proiectul fotbalistic Unirea a fost legată de performanţă, motiv absolut acceptabil, dacă FC Unirea nu ar fi reprezentat, din păcate, în lunile din urmă, un adevărat agent electoral cu implicaţii politice părtinitoare absolut scandaloase ale unora dintre conducătorii clubului. Sigur că sportivii nu au nicio vină pentru faptul că munca şi imaginea lor au fost folosite în astfel de scopuri, pe bani publici, însă din punct de vedere principial ei trebuie să înţeleagă faptul că politica nu are ce să caute în sport.
Finalul spectacolului sinistru pus în scenă de PDL-işti s-a consumat, după cum se ştie, în prima şedinţă de Consiliu Local a acestui mandat, atunci când proiectul de finanţare pentru FC Unirea a fost respins cu argumente temeinice de actuala majoritate USL – PPDD, care nu s-a mai arătat dispusă să îmbrace în bani publici o echipă cu proprietari fără bani. Cu banii ce ar fi trebuit îngropaţi într-o altfel de performanţă efemeră, administraţia locală îşi propune şi chiar este obligată să construiască/ achiziţioneze baze sportive, de care să beneficieze copiii şi tinerii câmpineni care azi şi în urma acestor lipsuri nu se mai regăsesc în propriul lor oraş. Dincolo de toate aceste argumente, care în prezent sunt înfierate cu veninul de rigoare de către devoratorii de bani publici prin conferinţe de presă, site-uri media şi reţele de socializare, pe termen lung oraşul va avea de câştigat edificii (stadioane, terenuri de sport) care vor rămâne spre folosinţă generaţiilor următoare.
Faptul că decizia majorităţii actuale din Consiliul Local a fost una corectă s-a dovedit în scurt timp, pentru că azi, din câte se pare, FC Unirea Câmpina şi-a găsit un investitor privat care îi va suporta, cum este şi normal, toate cheltuielile. Aşadar, se poate!