Atunci când primarul nu este şi Dumnezeul mascaţilor

Am cunoscut în anii din urmă mulţi oameni care îşi slujesc semenii din funcţii publice, unele mai importante, altele mai puţin importante. De fiecare dată când am avut de a face cu ei, din diverse motive, am căutat să le descopăr chemarea, să-i înţeleg şi într-un fel să-i clasific după regulile uneori subiective ale conştiinţei mele ce se bazează pe bună credinţă.
Astfel, am identificat câteva tipologii de slujbaşi ai poporului, complet diferiţi în ceea ce priveşte comportamentul social, între care şi cea a primarului care se crede Dumnezeu, un personaj cu totul aparte, emanat de bulversanta noastră societate post-decembristă.
Primarul care se crede Dumnezeu este acela care, înzestrat cu viclenie nativă, îşi construieşte propria devenire publică cu meticulozitate, până în momentul în care se simte de neînlocuit, iar de aici înainte încearcă să stăpânească destine şi bunuri care nu-i aparţin. Promite, ameninţă, iartă, judecă şi acuză pe oricine după bunul plac. Ştie să se facă util, construieşte cu mai mulţi bani publici decât ar fi normal şi are grijă să scoată în evidenţă edificiul şi nu ce se ascunde în spatele acestuia. Devine un fel de tătuc pentru angajaţii din subordine, pe care are grijă să-i fidelizeze, fără să-i responsabilizeze. Despre un astfel de primar am scris la rubrica de faţă în urmă cu aproape un an, atunci când se afla în glorie:

„Despre omul cu privire vicleană
Pe Ion Costache, omul cu privire vicleană (iscoditor, gata oricând să te cumpere ori să te vândă), îl cunosc de aproape zece ani, de când era angajat al Consiliului Local Câmpina. Mult timp, până a dat de putere şi de bani, a fost un tip relativ în regulă, chiar dacă încă de pe atunci era destul de alunecos. Însă, după o vreme, aflat în mijlocul avuţiilor publice şi a meschinăriilor politice, şi-a arătat adevărata faţă, aceea a unui om al interesului, lipsit de scrupule, care a învăţat extrem de rapid arta manipulării. El ştie că oamenii simpli sunt uşor de păcălit şi tocmai de aceea, sub pretextul bunelor intenţii, îşi face de cap cu averea publică. Am să vă dau doar câteva exemple: compania de apă din localitate a intrat în faliment cu datorii de miliarde, groapa ecologică de gunoi a devenit o sursă de venit pentru diverşi politruci portocalii de la Câmpina, a vândut zeci de hectare de teren cu preţuri de nimic unor oameni din anturajul său şi multe altele, care vor ieşi la lumină probabil în curând. Pentru că trebuie să fiu corect, am să spun că primarul Băneştiului a făcut şi foarte multe lucruri bune în această comună, pe care predecesorii săi au neglijat-o aproape cu desăvârşire. În urmă cu 8 ani, acest Petre Ion Costache avea drept avere o familie frumoasă, cu care, pe bună dreptate, se lăuda tot timpul şi un oarecare bun simţ al omului aşezat la locul lui. Azi îşi ţine declaraţia de avere ascunsă (cel puţin eu nu am găsit-o publicată undeva, aşa cum cere legea), pentru că are mult mai multe bunuri decât îi este permis unui lefegiu la stat, cu salariul tăiat de Guvern. Lumea vorbeşte despre conturi în euro, proprităţi la Sinaia, aur şi maşini de lux.
Nu mă mai deranjează prosperitatea unui bugetar politic într-o Românie în care astfel de specimene se întrec în a ne batjocori, iar noi nu avem reacţie. Însă nu pot să accept meschinăria omului care, sub masca bunelor intenţii, ne minte cu zâmbetul pe buze. (...) Petre Ion Costache a demonstrat în ultimii ani că poate fi un bun gospodar, chestiune pentru care, de altfel, nu trebuie să-i mulţumească nimeni din moment ce pentru asta este plătit. Dar eu unul, dacă aş fi în situaţia să-i încredinţez o avere (cum ar fi, în cazul de faţă, una publică) nu aş dormi liniştit noaptea. Poate sunt subiectiv, însă timpul ne va dovedi dacă am sau nu dreptate”.

Timpul a dovedit că am avut dreptate! Azi, Petre Ion Costache este arestat preventiv şi anchetat pentru fapte de corupţie, iar mitul lui s-a făcut ţăndări într-o clipă, când într-o dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, trupele speciale de intervenţie (mascaţii) l-au luat pe sus din pat. Sigur că tipul primarului care se crede Dumnezeu nu s-a întruchipat doar în acest Costache Petre de la Băneşti; el capătă mereu noi valenţe sub nasul cetăţenilor prea puţin dispuşi să reacţioneze.

Între delăsarea prezentului şi viitorul turistic luminos

Vremea însorită de la sfârşitul săptămânii trecute i-a scos din case pe câmpinenii sătui de troienele şi gerurile constante ale iernii care tocmai s-a încheiat. Pe străzi, prin parcuri şi în zonele de agrement tradiţionale ale oraşului, sute de cetăţeni au ieşit la plimbare pe jos, cu bicicleta, cu rolele, în timp ce alţii ca ei au preferat „mişcarea” în jurul unui grătar ori sporturile extreme pe motociclete special echipate şi ATV-uri. Cea mai importantă mişcare expansionistă în acest sens s-a petrecut pe dealul Muscel, la Fântâna cu Cireşi, unde duminică, 18 martie, în jurul orei prânzului, era tot atât de multă lume ca într-o zi de 1 mai, altădată sărbătoare muncitorească a câmpinenilor iubitori de mititei pe grătar la iarbă verde. Numai că acum, la mijlocul lunii martie, în loc de iarbă verde, câmpineanul a dat peste o pârloagă neîngrijită, multă mocirclă, zăpadă murdară şi o habă de gunoi în jurul căreia câinii vagabonzi întindeau în voie de tot felul de resturi alimentare, textile şi materiale plastice. Dezolantă privelişte! Ne mai vorbind de zecile de maşini parcate după regula „fiecare unde poate”, din lipsă evidentă de spaţii amenajate, zona zero de la Fântâna cu Cireşi arăta duminică precum o tabără de refugiaţi din cartierele murdare ale oraşului, dispuşi să-şi schimbe pentru câteva ore priveliştea prăfuită din jurul casei cu una aproape similiară în mijlocul naturii. 

Îndestulat cu o asemenea „ofertă turistică”, eu, călătorul de zi liberă, împins de la spate, ce-i drept, de familie, am coborât pe platoul din zona cartierului ANL, unde am găsit alţi cetăţeni care se plimbau la rându-le printre gunoaie şi dealuri de zăpadă abandonate pe carosabil, în cea mai crasă nepăsare din câte am văzut. Undeva, pe un petec de iarbă înoroiată, câţiva tineri jucau o miuţă fără să le pese de mizeria din jur, iar pe şoseaua rămasă neinvadată de zăpada neagră, trecerea oricărui vechicul cu motor ridica nori de praf. Ieşisem din casă pentru a oferi familiei o gură de oxigen şi ceva plăcut ochiului, iar după 45 de minute mă întorceam cu coada între picioare, bulversat de priveliştea de şantier care face parte din oferta electorală a celor aflaţi azi la conducerea oraşului în proiectul „Câmpina oraş turistic”. Am mai scris şi altădată despre această găselniţă şubredă izvorâtă din minţi odihnite şi nu vreau să reiau subiectul, însă nu pot să nu mă întreb: cât tupeu îţi trebuie, în calitate de prim ales al oraşului, să apari în faţa cetăţeanului, pe la televiziuni, cu o soluţie turistică prin care să promiţi schimbări radicale, când tu nu eşti în stare, de ani de zile, să întreţii singura zonă de agrement cu oarece potenţial în acest sens?
Lovit probabil de subiectivism, am uitat să trec în revistă punctele tari ale gândirii tiseniene cu privire la viitorul turistic luminos al oraşului: bulevardul cu sclipici, noul muzeu al oraşului (ce va fi găzduit de fosta clinică stomatologică Dr. Dinu), Centrul de Informare Turistică născocit de ministresa Udrea şi înghiţit ca o „găluşcă blondă” de administraţia locală. Toate aceste minunăţii se vor a fi, în viziunea lui Tiseanu, coloana vertebrala a turismului câmpinean care, înainte de a reprezenta cai verzi pe pereţi, va înghiţi multe miliarde din bugetul public. Cheltuieli inutile fără vreo contribuţie la bunăstarea comunităţii.
„Câmpina oraş turistic” nu este decât o gogoaşă electorală a unor politicieni lipsiţi de soluţii concrete. Şi asta nu pentru că o spun eu, ci pentru că este evident că un fost oraş industrial nu poate oferi puncte de atracţie turistică de anvergură. Şi chiar dacă s-ar putea face câte ceva în sensul ăsta, punctual vorbind, nu cred că cei aflaţi azi la conducerea oraşului mai au căderea să vorbească despre asta, din moment ce în ultimele două mandate nu au făcut nimic concret. Mărturie stă delăsarea prezentului.

Ziua femeii elector

N-aş fi bănuit niciodată ce importante sunt câmpinencele pentru politicieni, dacă nu eram martor, săptămâna trecută, la explozia de manifestări cultural-fripturiste inventate de partidele de la putere şi din opoziţie în cinstea zilei de 8 martie. Gesturi frumoase, dacă luăm în considerare faptul  că femeia, în general, merită mai mult decât primeşte în societatea românească. N-am să aduc în discuţie acum condiţia femeii românce, pentru că ar fi prea mult de polemizat, ci mai degrabă ipocrizia celor care şi-au amintit de femeie într-un an electoral. Ruşinos şi condamnabil să crezi, în calitate de politician, că oferind unei femei o friptură, un pahar de vin şi o oră-două de divertisment, te poţi spăla de păcate pentru ceea ce nu ai făcut un mandat întreg sau, în cazul altora, niciodată, în calitate de persoană publică (a se înţelege politician).
În general nu sunt deloc de acord cu astfel de sindrofii electorale, unde cineva mănâncă, bea şi se distrează gratis, pentru că este evident faptul că cel ce plăteşte (politician la putere ori în opoziţie) aşteaptă la rândul său răsplata, iar de aici începe lanţul slăbiciunilor într-o societate condusă de indivizi a căror competenţă se măsoară în paranghelii electorale ori plase cu alimente. Dar dacă tot s-a împământenit acest nărav nenorocit, cred că politicienii (mai ales cei de la putere) ar trebui să aibă bunul simţ de a sărbători Ziua Femeii în fiecare an cu aceeaşi intensitate, lăsând poate astfel impresia că EA nu reprezintă doar o sursă de vot aparent lesne de obţinut.
Din păcate, probabil mulţi ani de aici înainte, românii vor accepta astfel de motivaţii electorale care, în concepţia mioritică, reprezintă puţin mai mult decât nimic şi drept urmare ceva în plus. Astfel, noi, cei mulţi, ne vom mulţumi cu puţin, iar ei vor obţine dreptul la tot, inclusiv pe cel de a ne hotărî soarta.
Pentru toţi aceia care încă nu au aflat, săptămâna trecută, câmpinencele au participat, în funcţie de simpatiile politice, la patru mese festive şi patru spectacole, oferite atât de cei aflaţi la putere, cât şi de cei din opoziţie. Astfel, aproximativ 1000 de femei cu domiciliul în Câmpina au primit acest gen de „cadou”, urmând ca la vară să-l înapoieze sub forma unei ştampile pe un buletin de vot, care va aduce puterea administrativă a oraşului în mâinile unor oameni mai mult sau mai puţin capabili să o exercite. Şi cum ofertă electorală va fi din belşug, nu ne rămâne decât să trăim cu speranţa că doamnele şi domnişoarele despre care am făcut vorbire mai sus îşi vor exprima opţiunea de vot după criteriile dure pe care numai femeia ştie să le folosească pentru a-şi alege bărbatul.

P.S. Săptămâna trecută, chiar de Ziua Femeii, ziarul Oglinda de Azi a împlinit 13 ani de existenţă pe piaţa media locală. În tot acest timp, atât eu cât şi colegii mei, am încercat să fim alături de d-voastră, cititorii şi să vă reprezentăm interesele în societatea câmpineană. Uneori am reuşit, alteori nu, dar întotdeauna am ales să fim de bună credinţă, aşadar cât mai aproape de adevăr. Aşa vom proceda şi de aici înainte. Acum, la ceas aniversar, vă mulţumim tuturor pentru încrederea acordată.

Noua dilemă

Primăvara lui 2012 îşi face loc cu greu printre nămeţii încă depozitaţi pe străzile atât de reasfaltate şi mai tot timpul franjurate ale oraşului. Cetăţenii cenuşii se împacă tot mai greu cu propria existenţă, iar clasa politică îşi pregăteşte oferta pentru o nouă şarjă de promisiuni electorale pritocite în cuptoarele incandescente ale grupurilor de interse dornice de putere. Se anunţă o vară (un an) de foc, în care el, cetăţeanul, ultima verigă supusă întotdeauna celor mai mari presiuni, într-o societate construită şi condusă greşit, se va afla faţă în faţă cu o nouă dilemă socială şi anume alegerea celor care îi vor reprezenta interesele pentru următorii patru ani la nivel local, judeţean ori naţional. Dramatică şi nefirească povară pe umerii celor care în marea lor majoritate nu mai cred în nimeni şi nimic.
Şi totuşi, noua dilemă electorală îşi face loc tot mai apăsat în mentalul colectiv, ca o rată la bancă de care s-a scârbit, dar pe care însă, într-un fel sau altul tot trebuie să o plătească. Refuzul de a alege îşi are propriile riscuri într-o societate condusă prin votul unei minorităţi predispuse la abandonul de conştiinţă.
Pe cine alegem când nimeni nu ne place? Iată întrebarea care izvorăşte din glasul unui popor uitat în ultimii 22 de ani de propriile opţiuni. Cine se încumetă să ofere răspuns unei astfel de întrebări trebuie să fie un idealist incurabil ori un mare prostănac (vorba lui nea Nelu), pentru că indiferent de argumente, istoria postdecembristă îl va contrazice. Vidul de moralitate socială a născut neîncrederea, refuzul şi încrâncenarea, ingrediente cu efect de spray paralizant pentru o societate şi aşa divizată. Cu toate astea, cred că răspunsul îl găsim în fiecare dintre noi, atunci când ajungem la buna credinţă, care ne îndrumă către cel ce se foloseşte de ea în exercitarea atribuţiilor publice pentru care a fost ales. Mai simplu spus, trebuie să avem luciditatea de a alege bobul de neghină.
În urbea noastră, noua dilemă se anunţă a fi una de profundă introspecţie pentru fiecare cetăţean responsabil, având în vedere că marea confruntare se va da între două forţe politice sensibil egale de data asta (spre deosebire de 2008) în notorietate, PDL şi USL, cărora li se adaugă ca un soi de apendice proaspăt înfiinţatul PPDD, un partid al deznădejdii românilor, împinşi cu intenţie înspre zonele vulnerabile ale societăţii.
Chiar aşa fiind, la Câmpina, PPDD şi-a anunţat deja intenţiile ofensive printr-o nouă achiziţie surprinzătoare în persoana Jenicăi Tabacu, şefa Muzeului Hasdeu, care a ales să se înscrie într-o formaţiune politică cu înclinaţii naţionaliste, inventată în scopul de a ocupa o zonă socială care până nu de mult era în portofoliul PRM, PUNR ori PNG. Nimic surprinzător în faptul PPDD reprezintă un eşantion social destul de mare în zilele în care România se zbate într-o cruntă degradare morală şi materială, însă cu totul bulversant este faptul că oameni cu educaţie peste medie şi cu preocupări intelectuale se înregimentează fără reţineri la jugul unei halucinante experienţe politicianiste, supuse indiscutabil eşecului pe termen mediu şi lung. Probabil că explicaţia este aceea că astfel de oameni trăiesc cu intensitate plăcerea prezentului aducător de beneficii imediate, lăsând în seama altora idealismul unei construcţii politice durabile, pilonul de bază care lipseşte atât de mult în morala clasei politice. 

Ceea ce face azi Jenica Tabacu nu este deloc condamnabil, pentru că ea este o victimă a propriilor iluzii, alimentate în timp, nejustificat, de mulţi potentaţi dornici să îşi exercite manevrabilitatea pe un asemenea fond uman. Tocmai de aceea, refugiul Jenicăi, numit ieri PIN iar azi PPDD, trebuie privit ca o reacţie firească a unui personaj social care îşi caută calea înspre propria devenire, nefirească într-o astfel de barcă stridentă, însă justificată din punctul de vedere al pragmatismului individual. Dacă va candida la funcţia de primar din partea PPDD, Jenica Tabacu îşi va da examenul de maturitate politică în faţa unui electorat destul de puţin permisiv faţă de astfel de invenţii politice, riscând descalificarea definitivă ori validarea unui nou început cu final neaşteptat.
Revenind la PDL şi USL, cred că vom asista la o confruntare între două stiluri total diferite: cel insipid, al lui Horia Tiseanu, care ne-a demonstrat în ultimii 16 ani  tot ceea ce poate şi cel impetuos, al fostului ofiţer Virgil Guran, care ne propune schimbări radicale în cel mai afectat perimetru al existenţei noastre, nivelul de trai ca sursă a unei vieţi decente.
În lunile care urmează vom avea cu prisosinţă ocazia să disecăm cele două oferte şi să luăm hotărârea cea mai înţeleaptă.