„Ce-aţi făcut cu iluziile şi speranţele ţării?”

„Generalul  iarna” pare a fi în ultimele zile aliatul surpriză al celor aflaţi la putere. Zăpada abundentă, viscolul şi gerul i-a măturat la propriu din stradă pe opozanţii regimului Băsescu, dar şi ai clasei politice în general. În urma lor a rămas multă nesiguranţă şi ideea că nu toţi românii s-au înecat în propria laşitate. Nimeni nu ştie ce se va întâmpla în continuare şi nici dacă „generalul iarna” a învins definitiv mica revoluţie din ianuarie a românilor. PDL-iştii s-au retras ca nişte lupi răniţi în vizuină, iar opoziţia se gândeşte cum să se folosească de această efemeră (după părerea mea) capitulare pentru a le da lovitura de graţie. Din tot felul de canale murdare ale societăţii au început să apară guzganii profitori ai politicii care, simţind miros de sânge portocaliu, se gândesc deja la caşcavalul puterii oferit cel mai aproape de alegerile locale. De câteva zile urmăresc foarte atent tot ceea ce se întâmplă pe scena politică locală, judeţeană ori naţională şi începe să mi se facă scârbă de tot sistemul ăsta nenorocit  care ne roade din interior ca un cancer (am să public într-o zi istoria acestor nemernicii). Politruci care nu au făcut nimic în viaţa lor pentru cei pe care îi reprezintă şi care nu au schiţat niciun gest de solidaritate cu nemulţumiţii din stradă freamătă azi prin cancelariile stăpânilor, cu gândul la putere. Îşi fac calcule, sondează opinia publică, întocmesc liste şi dau verdicte fără să se gândească nicio clipă la cei mulţi, care s-au săturat să le mai vadă mutrele opărite lipite veşnic de scaunele puterii. Aceste marionete jalnice care se fac că nu înţeleg vrerea poporului de asanare a clasei politice sunt pe punctul de a beneficia din nou de sintagma păguboasă a românului - „să alegem răul cel mai mic”. Învăţaţi cu acest gen de ignoranţă civică, politrucii de serviciu ai naţiei se pregătesc să se urce în cârca noastră, iar de cumva observă prin preajmă oameni cu sentimente nobile şi dezinteresate, fac tot posibilul ca aceştia să dispară.
În materialul de săptămâna trecută scriam că au trecut 22 de ani de la revoluţia din decembrie 1989 şi în societatea noastră nu s-au petrecut multe schimbări. Azi vin şi adaug încă cel puţin 108 ani la cei 22, pentru că, din întâmplare, între timp am dat peste un articol semnat de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul” din 4 ianuarie 1881 (adică acum 130 de ani), în care cel mai mare poet naţional îşi spune părerea despre societatea românească din vremea sa. Textul articolului este destul de lung, însă vă asigur că merită citit cu atenţie, pentru că este perfect valabil şi azi. Lectură plăcută!

PATOLOGIA SOCIETĂŢII NOASTRE
de Mihai Eminescu

În situatiunea politica si în conditiunea civila ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toti o stare de siluire si o anomalie, cu toata organizatiunea savanta a institutiunilor, în toate raporturile sociale traditionale, încât am ajuns sa nu credem în nimic stabil. Putem zice ca nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor, în revolutiunile ce ne-au agitat si ne agita de treizeci de ani, care sa creada în stabilitatea starii de lucruri în care ne aflam; nu este om care sa nu se întrebe când o sa se sfârseasca aceasta opera interminabila de schimbari care divizeaza din ce în ce mai mult societatea noastra în tabere ostile.
Nu ne adresam aci la oameni cari gasesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor si ambitiunilor lor personale. Aceasta clasa de oameni nu este facuta nici sa simta , nici sa înteleaga conditiunile superioare de existenta si de trai pentru o societate si nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societatii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupati de conditiunile de existenta, de prosperitate a societatii si cari se îngrijesc de soarta tarii oricari ar fi credintele lor, fie conservatori , fie, precum s-au numit, liberali.
Ceea ce simtim noi în privinta starii de lucruri de astazi nu ni se pare sa fie o impresiune personala si trecatoare.
Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator si aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac sa credem ca situatiunea noastra politica si sociala persista a sta în stadiul revolutionar. Spiritele sunt cuprinse de neîncredere si nu se pot împaca cu ideea ca lucrurile pot merge asa precum merg astazi. O reactiune deja a început a se manifesta, desi cam slaba, în contra miscarii repezi si violente cu care s-a accentuat opozitiunea coalitiunii din 1876 si, dupa cum credem noi, aceasta reactiune are sa urmeze în mod irezistibil , desi treptat.
Ca sa poata fi însa eficace reactiunea contra spiritului revolutionar trebuie ca cu totii sa ne dam seama de cauzele ce turbura societatea, de elementele ce împiedeca redobândirea echilibrului pierdut si sa le combatem cu curaj si staruinta.
Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o directiune foarte periculoasa si partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalitatii înaintea legii, s-a facut o arma de razboi între clase; toate conditiunile sociale s-au surpat si s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; traditiunile tarii s-au uitat cu totul; o clasa noua guvernanta s-a ridicat, fara traditiuni si fara autoritate, încât tara cea mare, temeiul si baza nationalitatii noastre, nu-si gaseste constiinta raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt rasplata unui sir de servicii pe datini, ci un instrument de ambitiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalitati de ambitii. Toleranta pentru toate interesele cele mai vulgare si cele mai de jos este morala ce distinge astazi lumea politica la noi. Este adevarat ca nu crutam a invoca numele patriei si numele libertatii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult si ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.
Ca dovada a acestei stari de lucruri, a acestei tendente morale, si ca rezultat, avem distribuirea functiunilor publice, a oficiilor si întreprinderilor de tot felul. Niciodata în tara noastra nu s-a vazut clasa guvernanta mai prospera, mai gras retribuita si mai îngrasata ca clasa guvernanta de astazi, rasarita din pamânt fara sa ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de munca sufere de strâmtorare.
Noi privim aceasta stare de lucruri ca o degradare, ca o depravatie a moravurilor publice care, desi profita unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucura de putere. Cu un contingent politic astfel educat tara nu poate astepta destinuri stralucite, nici poate spera un guvern tare si solid, care sa întemeieze institutiunile si prin ele sa dea actiunii noastre exterioare taria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauza de degradare a moravurilor private, si consecuenta neaparata este ca caracterul national se strica si puterea statului slabeste. Un stat unde functiunile publice se exploateaza de-o gloata de oameni cari nu produc nimic, ci numai consuma resursele bugetare se condamna singur a fi neputincios si sterp.
Noi avem trebuinta, mai mult decât altadata si decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanica, sa stabilim un guvern national, serios si tare, sa ne punem în pozitiune de-a putea exercita o actiune decisiva în politica orientala. Cu deprinderile însa de gonaci de posturi, cu dezordinea morala ce întretin în societatea noastra credinciosii si neofitii partidului zis liberal, nu se poate astepta nici soliditate în guvern, nici pace si liniste în societate, nici putere în relatiunile noastre internationale.
A fost lesne pentru partidul zis liberal sa darâme, fiindca a gasit tarâmul pregatit de chiar clasa guvernanta veche, care s-a muncit în curs de douazeci de ani, la adapostul institutiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, sa paralizeze si sa anuleze politica puterii suzerana si protectrice ce ne tineau în lant. Dar ceea ce este greu, ca în orice opera omeneasca, este de-a cladi si întemeia institutiuni solide, de-a forma caracterul national.
Nici caracterul national însa nu se întemeiaza prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici institutiunile prin vorbe desarte de egalitate si libertate. Pâna acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe desarte ca institutiuni si spectacolul depravatiunii moravurilor ca bold de caracter national, si toata doctrina sa politica este sa trateze pe poporul românesc ca pe un venetic, fara traditiuni si fara istorie, proclamând ca toate printr-însul s-au facut câte s-a facut; pentru ca dânsul este la putere, si puterea sa este semnul si simbolul sacru al nationalitatii românesti.
Este adevarat ca guvernul în acesti din urma ani, mai mult decât în oricare alta epoca, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenta mai mare, prerogative mai considerabile; dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scazut în proportiune exercitiul libertatii, din cauza procedarilor sale administrative, din cauza amagirilor la care a supus toate poftele si toate pasiunile rele, contribuind astfel a slabi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimentele nobile si dezinteresate cari au luat parte la miscarile de la 1848 si 1859 (1989 si 1990 – nota noastra de azi) sunt în drept astazi, dupa câte vad, sa întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astazi: Ce ati facut cu iluziunile si cu sperantele tarii din acei ani? Nu este mestesugire care sa nu se fi întrebuintat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recrutilor partidului .
O asemenea politica nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adreseaza la pasiuni rele, la slabiciuni, la interesul si la vitiurile celor chemati. Daca nu se va opri în drum si nu se va schimba, ea are sa faca multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independenta le-a semnalat? Si n-ar fi nimic daca efectele ei s-ar margini la câteva individualitati fara greutate si fara valoare. Raul cel mare si simtitor este ca atinge inima tarii, moralitatea publica.

Întoarcere în timp

Când scriu aceste rânduri a zecea zi de protest a românilor împotriva regimului Băsescu este pe sfârşite. Frigul pătrunzător nu i-a împiedicat pe unii dintre concetăţenii noştri să-şi ceară în continuare dreptul la o viaţă mai bună. Parcă din ce în ce mai mulţi şi mai hotărâţi să nu renunţe, revoluţionarii de azi seamănă tot mai mult cu cei din decembrie 1989. Aceeaşi stare de spirit, aceleaşi probleme, aproape acelaşi limbaj şi ceea ce este de neconceput, după 22 de ani de la căderea dictatorului Ceauşescu, autorităţile statului nu sunt cu mult schimbate în mentalitate când vine vorba de libertatea de opinie.
În toate aceste zile mi-am exprimat activ părerile faţă de ceea ce se întâmplă în societatea noastră, atât pe reţelele de socializare, cât şi pe stradă, în mijlocul evenimentelor. În puţinul timp rămas liber, târziu în noapte, am recitit pasaje întregi prin care minţi luminate au descris, cu subiectivismul de rigoare, revoluţia din 1989, tocmai pentru a înţelege mai bine ceea ce se întâmplă azi.
Redau în continuare câteva paragrafe în acest sens din scriitura de atunci a celui care a fost Octavian Paler: „Eram încredinţat că revolta de la Timişoara va avea soarta celei de la Braşov. Şi asteptam, îngrozit, să aud  că, încă odată, teroarea a fost mai puternică decât deznădejdea. De cum se însera, mă repezeam să ascult «Europa liberă». Fantastica presiune psihologică în care ne găseam cu toţii se simţea şi în vocile, mai precipitate acum, ale crainicilor şi comentatorilor. Mă culcam târziu, după ce auzeam ultimele ştiri. Şi de fiecare dată, chinuindu-mă să adorm, mă întrebam ruşinat: «Bine, dar noi ce facem? Vom tăcea şi acum?» Mă urmărea ţipătul sfidător al unei femei care le strigase la Timişoara în stradă, celor care îndreptaseră mitralierele spre mulţimea răsculată: «Trageţi măăă! Şi voi sunteţi români!» Clănţănitul mitralierei acoperise sau retezase ţipătul. Şi noi eram români. Noi care tăceam.
Într-o cameră la mansardă, unde ne-am retras ca să ne ferim de eventualele microfoane, am schiţat atunci în casa unui prieten, viitor «ambasador al golanilor» la Paris, un protest cu intenţia de a-l propune şi altor intelectuali să-l semneze. Amicul meu mi-a spus că sondase terenul şi că vor fi mulţi de acord. Mi-a şi dezvăluit câteva nume. Aceasta se întâmpla în 20 decembrie 1989 seara. La un moment dat, soţia prietenului meu a dat buzna pe uşă şi ne-a chemat, gâfâind deoarece urcase scara în fugă: «Veniţi la televizor. S-a anunţat că vorbeşte Ceauşescu». Calm, trăgând din pipă, amicul a zis: «Dă-l dracului!» Apoi s-a ridicat şi a mormăit ca pentru sine, hai totuşi să vedem ce spune nenorocitul ăsta. În 21 decembrie dimineaţa, în aceeaşi cameră de la mansardă, am definitivat textul. Venind spre casă a trebuit să merg pe un traseu ocolit. Miliţienii goleau străzile din centru. Mi-a trecut prin minte că se regiza o contrademonstraţie, în care bucureştenii să fie puşi să se dezonoreze, condamnând revolta «huliganilor» de la Timişoara şi m-am întors foarte demoralizat. Pe la amiază am auzit soneria la uşă. Era vecina mea. Mi-a întins un plic şi mi-a zis să am grijă de cheile casei dacă nu se mai întoarce. Nu înţelegeam nimic.
Am întrebat-o unde se duce şi mi-a răspuns albă ca varul: «La revoluţie». (...) În faţa Teatrului Naţional erau mai multe rânduri de tineri, cu lumânări în mâini. Fete şi băieţi. Dădeau, în întuneric, impresia unui cor antic, de o tragică nobleţe. Dar ceea ce spunea corul contrasta violent cu această solemnitate: «Ceauşescu, cine eşti? Un cretin din Scorniceşti». A fost singura dată când am avut puterea să zâmbesc în seara aceea însângerată”.Nu vi se pare că este vorba despre acelaşi film, poate puţin cosmetizat şi că ceea ce se întâmplă azi nu este decât o întoarecere în timp?
Nici la Câmpina lucrurile nu sunt cu mult diferite faţă de acum două decenii. Oraşul este condus de o mână de indivizi care sub masca bunelor intenţii îşi fac mendrele pe spinarea noastră, nivelul de trai a scăzut dramatic, iar libertatea de a spune ce gândeşti a rămas doar o însuşire excentrică a unei minorităţi de indivizi curajoşi monitorizaţi îndeaproape de autorităţi.
Iată cum descria revolta din 1989 a câmpinenilor, în jurnalul său, profesorul Constantin Trandafir: 
„Sâmbătă, 23 decembrie 1989. [...] Nu pot să stau în casă, ies, nimeni pe stradă. Numai la colţul dinspre ABC, în faţa hotelului Muntenia e prietenul Râncu, profesor de istorie, galben ca ceara, înspăimântat de ceea ce se petrece în ţară, zice el că nu-i corect aşa ceva, că se va termina urât de tot, se va întoarce «El» şi va fi prăpăd. Pun frica asta a lui pe seama unei gene originare... La Primărie nu mă duc, aflu că e tulbureală mare, să se organizeze, ce şi cum, să pună mâna pe conducere. Compun şi un Apel care se «dă» la difuzoare, Comitetul Orăşenesc Provizoriu, militari, gărzi patriotice, muncitori, funcţionari, intelectuali. Aş vrea să mă întâlnesc cu Sandrino, ajung până pe strada Mărăşeşti, figuri necunoscute. Mă opresc la Ileana, comentăm şi «servim» vişinată. Se vehiculează nume ca Motorca, Horeangă, Bercăroiu, Severin, «Capone», Fălcuţă, Petrescu, Cercel şi alţii pe care nu-i cunosc. «Prietenul» meu, tovarăşul Paraschiv, primarul, este mătrăşit”.Azi, în 2012, povestea aproape că se repetă, doar povestitorul s-a schimbat. Luni, 16 ianuarie 2012. O mână de tineri sub 20 de ani au iniţiat pe Facebook un curent de opinie favorabil protestelor organizate la nivel naţional. Ideea a prins foarte repede şi peste 500 de oameni au promis sprijinul. Prezent aproape non stop pe acest site de socializare, primarul portocaliu Tiseanu a luat act cu siguranţă de iniţiativa tinerilor, dar mai ales de amploarea ei. Marţi, 17 ianuarie 2012. Unul dintre tinerii care a lansat pe Facebook ideea protestelor a fost ridicat de autorităţi şi luat la întrebări. Între timp, zvonul că vor exista mişcări de stradă şi în Câmpina a făcut înconjurul oraşului. La prânz, în zona pieţei (acolo unde se pune ţara la cale), se discuta intens despre manifestaţie. Seara, la ora 18.30, s-a adunat lume multă în piaţeta de la Ceas. După mine, aproximativ 300 de cetăţeni. Foarte mulţi tineri, destul de mulţi oameni activi şi puţini pensionari. Dotaţi cu tot felul de mesaje scrise, oamenii au început să strige împotriva regimului, înconjuraţi de forţele de ordine prezente într-un număr impresionant. Peste 100 de jandarmi, poliţişti şi pompieri, toţi acompaniaţi de şefii lor. Prezenţa acestei adevărate armate a avut un impact emoţional destul de mare asupra unora dintre protestatari, care din spirit de frondă au început să se agite mai mult decât era cazul. În jurul orei 19.00, protestatarii s-au deplasat încolonaţi pe trotuar către sediul PDL, flancaţi din toate părţile de jandarmi. Maşinile de poliţie mişunau în toate direcţiile, iar politrucii portocalii, bine ascunşi pe după colţuri, transmiteau în direct prin telefon şefilor tot ceea ce se întâmplă, cu lux de amănunte. Ajunsă în faţa sediului PDL, coloana protestatarilor a strigat lozinci anti Băsescu şi de mai multe ori refrenul de acum preferat al românilor «Ieşi afară, javră ordinară». Nimeni nu era absolut sigur în ce măsura invitaţia era adresată preşedintelui ori primarului Tiseanu. Cert este că au fost şi câteva voci care au pomenit numele primarului, însă destul de timid. După 15 minute, coloana pestriţă şi-a fixat drept ţintă sediul Primăriei şi filmul a fost aproape identic. Manifestaţia s-a încheiat în jurul orei 20.30 cu un mic incident. Unul dintre protestatari a dat foc unei hârtiuţe (format A4) cu chipul lui Băsescu, iar şeful de dispozitiv al Jandarmeriei, un maior căruia nu-i reţin numele, a avut momentul său de glorie, ameninţându-l pe cetăţean că pune tunurile cu apă pe el. În replică, toţi cei de faţă i-au „urat” diverse. Miercuri - joi, 18-19 ianuarie 2012. Primarul portocaliu Tiseanu, văzând că în oraşul lui paşnic lumea este totuşi nemulţumită, a luat foc acuzând opoziţia că a manipulat manifestaţia. Obsedat de liberali, Tiseanu a creat o întreagă polemică pe Facebook, în urma căreia a ieşit din nou şifonat. Şi asta doar pentru faptul că trei sute de cetăţeni i-au strigat oarece vorbe dulci pe la fereşti. Între timp, am aflat că mulţi alţi tineri au fost luaţi la întrebări de autorităţi (aşa, preventiv), unii pe acasă, alţii pe la şcoală, iar efectul s-a văzut imediat. Zona libertăţii de opinie de la ceas a fost din ce în ce mai goală. În aceste condiţii, mă întreb ce fel de caractere clădim pentru viitoarea societate şi dacă nu cumva o astfel de atitudine faţă de tinerii noştri şi în general faţă de oamenii care au opinie nu ne condamnă la o perpetuă întoarcere în timp?!

Românii au aruncat tăcerea

Îmi este greu să comentez ce s-a întâmplat în ultimele zile în România noastră. Ţara fierbe sub presiunea poporului nemulţumit, care a erupt dintr-o dată ca un vulcan în mijlocul unui cimitir al laşităţii.
În 1989, scânteia revoluţiei a fost pastorul reformat Laszlo Tökes, iar azi flacăra s-a aprins odată cu umilirea paramedicului arab Raed Arafat, personaj care s-a transformat în câteva zile într-un simbol pentru români. Cu siguranţă Arafat nu este singurul exemplu pozitiv din ţara asta, însă cei care au ieşit în stradă să-i apere demnitatea s-au regăsit în nedreptatea la care a fost supus acest om şi atunci apele răbdării au ieşit din matcă.
Ceea ce a început destul de timid, ca un protest de susţinere a serviciului public SMURD şi a întemeietorului acestuia, Raed Arafat, s-a transformat foarte repede într-o amplă manifestaţie de protest la nivel naţional împotriva actualei guvernări, care a ajuns să aibă accente dramatice în Bucureşti, unde din păcate am asistat la confruntări violente între o parte a protestatarilor şi jandarmi. Regretabilă şi condamnabilă situaţie.
Partea bună este însă faptul că după 22 de ani de la căderea lui Ceauşescu, românii au aruncat cât colo tăcerea de mormânt care îi îmbrăţişa de ani de zile, ieşind în stradă să-şi ceară drepturile, ceea ce după mine demonstrează că nemulţumirile lor nu se raportează doar la actualul regim politic, ci la întreaga clasă conducătoare a ţării, care şi-a arătat nepriceperea, nesimţirea şi uneori chiar reaua credinţă în ultimele două decenii. Tocmai de aceea cred că manifestaţiile din aceste zile nu pot fi condamnabile (cu excepţia actelor de violenţă provocate sau nu), pentru că odată ce se va fi terminat acest nou episode dramatic din istoria noastră, politicienii trebuie să înţeleagă că poartă toată răspunderea faţă de ceea ce s-a întâmplat şi că de aici înainte vor fi obligaţi să ţină seama cu adevărat de viaţa şi nevoile oamenilor. Altfel, istoria se va repeta.
Faţă de ceea ce se întâmplă în acest moment în ţară îmi este dificil să mai aduc în discuţie ce mi se întâmplă mie, aici la Câmpina, în calitate de jurnalist incomod. Şi totuşi, o fac, pentru că acest subiect are legătură libertatea de expresie şi cu dreptul garantat de Constituţie, de a ne spune opinia într-o ţară democratică membră a Uniunii Europene, care pentru o bună parte dintre politrucii aflaţi azi la putere (în cazul meu cei locali) a devenit o ameninţare care trebuie anchetată. Pe scurt, zilele trecute m-am trezit că sunt anchetat penal în calitate de ziarist pentru insultă şi calomnie. Consilierul local PDL Viorel Bondoc mi-a făcut plângere penală şi mă vrea judecat pentru că am avut curajul să le spun, lui şi celor de la putere, ce gândesc despre ei şi modul lor de a face politică şi administraţie în Câmpina. Vor să-mi închidă gura şi au găsit această cale, care îmi aminteşte de practicile legionare similare din timpul lui Horia Sima şi de perioada stalinistă şi poststalinistă în care libertatea de opinie era doar un vis. Vă mărturisesc că nu mă sperie acest gen de intimidare, ba dimpotrivă, mă îndârjeşte şi am să lupt cu ei aşa cum au făcut-o şi alţii înaintea mea, pentru dreptul de a spune ce gândesc în oraşul şi ţara mea.
Fidel moto-ului rubricii mele (vezi mai sus), nu am calomniat şi nu voi calomnia niciodată pe nimeni, pentru că nu îmi permite nici meseria şi nici educaţia pe care am primit-o. Spun doar adevărul, care supără. Recunosc că sunt scârbit de tot sistemul ăsta nenorocit, însă nu mă las, pentru că vreau să-i ofer copilului meu şansa la un viitor mai drept.
Am fost chemat la poliţie să dau declaraţii şi din păcate nu pot spune (deocamdată nu am voie) ce conţine plângerea penală a acestui Bondoc, însă vă asigur că este vorba de acuzaţii complet neserioase şi nefondate, demne de pâra unui copil dintr-o clasă primară. Cam aşa vrea acest soldat portocaliu să mă înfunde pe mine! Este evident că o astfel de penibilitate nu are decât scopul de a mă şicana şi intimida, însă astfel de tertipuri, care nu au nicio legătură cu statul de drept ori libertatea de opinie, nu mă vor determina să nu mai critic ceea ce este de criticat. Deocamdată atât. Promit să vă ţin la curent cu evenimentele pe parcursul anchetei.

P.S. Le mulţumesc celor care, aflând despre marea ispravă a soldatului portocaliu Bondoc, s-au arătat solidari cu mine. Aproape toţi m-au sfătuit să am răbdare, că va sosi în curând şi timpul adevărului.

Pariu pe un porc

Zilele optimiste de sărbătoare au trecut ca un vis. Acum, după Sfântul Ion, ne întoarcem fiecare la grijile şi obsesiile lui cotidiene, care ne schimbă viaţa fără să vrem.
La trecerea dintre ani, nu mi-am făcut planuri măreţe, dar am promis, printre altele, propriei conştiinţe, că am să fiu mai drept, atât în viaţa personală cât şi în cea publică, în semn de respect pentru cei care au aşteptări de la mine. Nu ştiu dacă voi reuşi să merg de unul singur pe acest drum dificil, care traversează o societate fără morală, dar am să încerc fără rezerve. Nu îmi reproşez multe dintre cele săvârşite în vremea din urmă, însă au fost situaţii (aici mă refer în primul rând la activitatea publică) în care am fost uneori părtinitor şi alteori prea aspru cu oameni care nu sunt cu nimic mai răi ori mai buni decât alţii. Poate vă întrebaţi ce m-a determinat să îmi fac autocritica acum, la început de an. Răspunsul este simplu: sunt foarte mulţi oameni care cred în vorbele şi în raţionamentele mele şi nu vreau să-i dezamăgesc. Ei trebuie să înţeleagă că atunci când greşesc (şi se întâmplă, că doar sunt şi eu om) am tăria să recunosc acest lucru şi că nu fac greşeli din rea credinţă ori interese meschine.
După gândurile de început ale noului an, să revenim la întâmplările petrecute în ultima vreme în fascinanta noastră urbe. Vrând-nevrând, ele sunt legate de cei aflaţi la putere, care îşi fac de cap ori de câte ori au ocazia, pentru că au pâinea şi cuţitul în mână. Drept e că mai cu perdea în ultima vreme, pentru că se apropie alegerile şi succesul lor nu este garantat, aşa cum speră unii dintre ei, indiferent de câţi bani ai dispune.
Să dăm pe repede înapoi şi să vedem ce s-a întâmplat în perioada sărbătorilor. Înainte de Crăciun, armata portocalie locală a împărţit un număr record de pachete către populaţie. Se zice că aproximativ 2500. La prima vedere un gest frumos, creştinesc, dar dacă facem un simplu calcul (să zicem că fiecare pachet a costat minim 25 de lei), ajungem la concluzia că băieţii ăştia „sărăcuţi” au cheltuit peste 600 de milioane lei vechi. Păi, mă gândesc eu, de unde să fi avut ei atâţia bani, din moment ce, în marea lor majoritate sunt lefegii ori pensionari?!
Tot în perioada Crăciunului, „boierii” portocalii şi simpatizanţii lor din administraţia publică locală, în frunte cu edilul şef, au găsit de cuviinţă să organizeze ultima şedinţă de Consiliu Local din 2011 undeva la o vilă pe Valea Doftanei. Şi ce să vezi: porcul la proţap şi vinul au picat plocon de la doi afacerişti locali, abonaţi la lucrări publice, care ar fi pierdut un pariu cu edilii, în sensul că au depăşit cu mult finalizarea unor lucrări plătite cu miliarde din bani publici. Adică în loc să-i sancţioneze în consecinţă pe afacerişti pentru nerespectarea clauzelor contractuale, „boierii” se ţin de pariuri pe spinarea contribuabilului plătitor de taxe şi impozite nesimţite, votate tot de ei. Păi dacă tot au ei apetenţă pentru astfel de chermeze cu plocon, nu cumva ar trebui să pariem şi noi tot pe un porc că nu vor mai pupa alt mandat în viitoarea legislatură?

P.S. De la o vreme, s-a lăsat o tăcere suspectă în ceea ce priveşte proiectul de modernizare Calea Dacia. Surse credibile m-au informat că sancţiunea de 10 miliarde de lei vechi pe care trebuie să o plătească administraţia din bugetul local a rămas în vigoare şi trebuie obligatoriu onorată şi, mai mult decât atât, că în urma unui alt control, efectuat de reprezentanţii Comisiei Europene, s-ar fi găsit ceva fisuri pe la pilonii de susţinere deja ridicaţi. Din câte se pare, lucrărilor vor fi din nou întârziate şi nu este exclus să se lase şi cu alte sancţiuni. Deh, aici nu mai merge cu porcul la proţap! Voi reveni cu noi amănunte.