De 5000 de ori NU e prea puţin pentru ei!

Săptămâna trecută am sperat (dintr-un exces de credulitate), înaintea şedinţei de Consiliu Local de joi, 25 august, că demersul opoziţiei locale de a iniţia un proiect de hotărâre pentru diminuarea taxelor şi impozitelor în anul 2012, în baza celor 5000 de semnături strânse de la câmpineni, se va bucura de atenţia şi respectul cuvenite din partea administraţiei Tiseanu şi a politrucilor care deţin controlul în Consiliul Local. Mă aşteptam la o dezbatere serioasă, bazată pe argumente economice, administrative şi chiar politice, care să scoată în evidenţă preocuparea aleşilor noştri faţă de cele 5000 de semnale negative venite din partea contribuabililor nemulţumiţi. N-a fost deloc aşa! Politrucii, bine ancoraţi în scaunul puterii administrative, au demonstrat, încă o dată, că sunt complet rupţi de realitate şi au tratat demersul opoziţiei ca pe unul politicianist (în scop electoral, propagandistic), fără să le treacă o secundă prin minte că, de fapt, cei 5000 de oameni care le-au solicitat clemenţa „ştiu dureros ce e suta de lei”, într-o vreme şi într-un oraş în care dezideratul de a avea un loc de muncă a devenit aproape de nerealizat. Este clar că de 5000 de ori NU este prea puţin pentru ei!
Sigur că aceşti indivizi politici, lipsiţi de nobleţea care obligă la responsabilitate, au din ce să trăiască (unii dintre ei chiar regeşte, în mijlocul grămezii banului public) şi era de aşteptat ca o astfel de iniţiativă, favorabilă cetăţeanului simplu, să nu le umezească ochii vicleni. Este, însă, de neacceptat modul în care au tratat (dezbătut) în plenul Consiliului Local o problemă care îi arde la buzunar pe toţi locuitorii oraşului. Proiectul de hotărâre propus de opoziţie pe ordinea de zi a Consiliului Local era cât pe ce să fie scos din discuţie, la iniţiativa unui consilier PDL, pentru ca ulterior să fie totuşi acceptat, dar respins de maşina de vot PDL-istă fără drept de apel. În şedinţa cu pricina, aceleaşi „mâini potrivnice” când vine vorba de interesul direct al cetăţeanului, s-au arătat foarte săltăreţe în susţinerea alocării de miliarde de lei vechi pentru fotbal şi a unui teren de vreo 700 mp, în buricul târgului, pentru proiectele turistice ale ministresei Udrea.
Şi pentru că tot am ajuns la turism, nu vreau să pierd ocazia să aduc în discuţie un subiect interesant, vehiculat în ultima vreme în presă şi anume faptul că edilul nostru şef se laudă că a găsit soluţia salvării economiei locale prin promovarea brandului turistic al Câmpinei, fostul oraş muncitoresc pe care azi îl conduce. Când am auzit grozava cugetare, am înţeles că omul nostru are din ce în ce mai multe „sclipiri” (cred că i se trage de la asfalt), însă am renunţat repede la admiraţie, auzind că de fapt găselniţa cu oraşul turistic nu este decât o poveste care să justifice implementarea unui proiect naţional, pe multe milioane de euro, pritocit de ministresa Udrea, proiect care va ajunge, vrând - nevrând şi la Câmpina, sub forma unui centru de informare turistică pentru care, vă spuneam mai înainte, Consiliul Local a aprobat deja cedarea unui teren de 700 mp în zona din imediata apropiere a clădirii Romtelecom.
Cum va aduce Tiseanu bani la buget din turism şi cum va reuşi centrul de informare turistică al lui Udrea să relanseze economia câmpineană este mai puţin clar, însă este evident faptul că oraşul nostru nu are, din păcate, potenţial turistic de anvergură, pentru că în afara celor două muzee, Hasdeu şi Grigorescu, nu avem ce le oferi potenţialilor turişti. Nu cred că lipsa locurilor de parcare, un centru civic anost, câteva cârciumi goale şi cursele ilegale de maşini, motociclete şi ATV-uri de la miezul nopţii pot constitui ingredientele unei vacanţe la Câmpina. Sau poate că „sclipitorul” nostru edil şef nu se referă la turismul tradiţional, ci la cel electoral, în care „excursioniştii” vin şi pleacă cu autobuzele. Ar putea să fie şi asta o strategie, însă una falimentară, pentru că astfel de „turişti” nu prea lasă bani ci, dimpotrivă, se prezintă cu buletinul şi încasează.

P.S. Şi totuşi, cred că, dacă stau bine să mă gândesc, am avea ceva potenţial „turistic”. Poate că nu ar fi lipsit de interes ca administraţia Tiseanu să planteze în mijlocul sensului giratoriu care a costat bugetul local peste 6 miliarde de lei vechi un panou inscripţionat cu sintagma: „Aici sunt banii dumneavoastră”, după care să organizeze pelerinaj cu susţinătorii portocalii din Mogador, Turnătorie, Centrul Civic ori Muscel, care să admire costisitoarea-i realizare.

Despre „privilegiul” de a călca pe asfalt proaspăt cu burta şi buzunarele goale

Azi, când scriu aceste rânduri (duminică, 7 august, ora 21.00), lumea parcă a dat în clocot. Pieţele financiare internaţionale sunt realmente paralizate, iar principalii indici bursieri au înregistrat căderi dramatice de până la 5% din cauza problemelor generate de datoriile ţărilor europene, dar şi ale SUA. Până şi Germania, economia cea mai puternică a Europei, se confruntă, de zile întregi, cu un record negativ al indicilor bursieri, lucru care nu s-a mai întâmplat din 1993.

La această oră, liderii politici şi cele mai mari instituţii financiare ale omenirii înroşesc telefoanele în căutarea unei soluţii care să nu genereze un al doilea val, mult mai puternic decât primul, al crizei economice mondiale. Se vorbeşte că mâine (8 august) va fi lunea neagră a pieţelor financiare, care ar putea avea un efect de domino în întreaga lume. Cu siguranţă unda de şoc ne va atinge, din nou, şi pe noi, afectând o economie românească şi aşa aflată de multă vreme în degringoladă. Este evident că România va continua să meargă în jos, iar cei care deţin astăzi puterea politico-administrativă în plan local, judeţean ori naţional, par a nu înţelege că, într-un fel - vorba zgârcitului finanţator rapidist George Copos -, „lumea se scufundă”. Ei ştiu doar că trebuie să cheltuiască cu orice preţ sume exorbitante pentru fel de fel de proiecte care nu îşi au rostul în această perioadă dificilă, dintr-un buget alimentat de o populaţie (economie) tot mai săracă.

Pentru că nu am pregătirea unui analist economic, iar în calitatea mea de formator de opinie nu am dreptul să mă lansez în afirmaţii fără acoperire, am să mă refer în continuare doar la ceea ce se întâmplă în Câmpina, apelând la un principiu economic simplu şi anume scăderea consumului, care înseamnă automat scăderea producţiei şi implicit sărăcirea populaţiei.

Câmpina a ajuns azi, în comparaţie cu alte vremuri, la un prag istoric negativ al forţei de muncă de aproximativ 10.000 de angajaţi (dintre care 1000 sunt bugetari) din cei 40.000 de locuitori. Trei sferturi dintre aceştia (conform datelor statistice) au un venit brut mai mic de 1000 de lei pe lună. Dacă socotim că pentru a duce o viaţă decentă, salariul mediu brut ar trebui să se situeze în jurul sumei de 2000 de lei, ajungem la concluzia că cea mai mare parte a salariaţilor trăiesc sub pragul sărăciei (aici trebuie să ţinem cont şi de faptul că un salariat se presupune că susţine, direct sau indirect, încă trei persoane).

Tot aceşti 10.000 de salariaţi, alături de alte câteva mii de pensionari, sărăciţi şi ei, alimentează o bună parte a bugetului local cu taxe, impozite şi contribuţii la stat. Mergând mai departe, vom observa că aceşti cetăţeni trebuie să rupă zilnic din puţinul lor pentru a consuma, inevitabil, produse şi servicii. Evident că se rezumă doar la strictul necesar şi la rândul lor, cei care oferă produse şi servicii, dispar încet-încet provocând un alt minus la bugetul local.

Cu siguranţă această teorie vă este cunoscută din viaţa de zi cu zi, însă am ţinut să vă reamintesc povestea tristă a sărăciei prin care trecem de ani de zile, pentru a avea argumentul să vă vorbesc despre profitorii crizei care, din punctul meu de vedere, sunt în principal politruci de la putere (indiferent de culoarea politică) şi găştile din jurul lor.

Profitorii crizei sunt aceia care azi împart banul public în stânga şi în dreapta către diverse grupuri de afaceri şi politice care îi susţin în funcţii, fără să se gândească că în curând vor ajunge la fundul sacului. Profitorii crizei sunt aceia care trăiesc din banul public şi nu au niciun fel de remuşcare să mărească taxele şi impozitele cu 20% într-o perioadă în care cetăţeanul contribuabil se află în sărăcie. Profitorii crizei sunt aceia care s-au trezit, după 20 de ani în care au făcut umbră pământului în administraţia locală, că trebuie să cheltuiască milioane de euro pentru asfalt şi borduri, într-un timp în care economia oraşului a intrat în agonie. Profitorii crizei sunt aceia care consimt să bage în buzunarele clientelei politice banii smulşi cu forţa de la populaţie şi întreprinzători care nu beneficiază de niciun fel de sprijin din partea autorităţilor. Profitorii crizei sunt aceia care pleacă în străinătăţuri fără ruşine, pe socoteala celor care i-au ales să se îngrijească de comunitate şi nu să se plimbe fără rost. Profitorii crizei sunt aceia care îndatorează bugetul local la bănci, împrumutându-se cu zeci de miliarde de lei vechi pentru a susţine proiecte care în mod normal ar fi putut costa mult mai puţin. Profitorii crizei sunt aceia pentru care oraşul şi cetăţenii lui nu reprezintă decât mijloacele prin care ei se gândesc că vor rămâne la putere în slujba intereselor personale şi de grup, promovând un populism care ne va costa. Şi în sfârşit, profitorii crizei sunt aceia care îşi fac de cap sub pretextul bunelor intenţii, oferindu-ne în schimb, zic ei, „privilegiul” de a călca pe borduri şi asfalt proaspăt, însă cu burţile goale şi buzunarele fluierând.

Sigur că mulţi vor spune că bunăstarea unei comunităţi nu ţine de aparatul administrativ şi al politrucilor aleşi să conducă oraşul. Total greşit. Administrarea unui oraş nu înseamnă doar colectare de taxe şi impozite şi cheltuirea lor după bunul plac. Ea trebuie să însemne, în primul rând, implementarea unui pachet de măsuri pe termen mediu şi lung de a aduce venituri la buget prin stimularea micilor şi marilor întreprinzători care aduc plus valoare şi noi locuri de muncă, şi nu în cele din urmă, micşorarea, pe cât posibil, a presiunii exercitate de taxele şi impozitele împovărătoare suportate de cetăţeni. Căci altfel, care  mai este farmecul unui oraş frumos, cu alei pavate şi asfalt strălucitor, dacă locuitorii lui trăiesc de pe o zi pe alta?

Din păcate, românismul ieftin din noi nu ne lasă să vedem lucrurile în profunzimea lor, iar celebrul dicton mioritic „lasă, că merge şi aşa” ne-a adus în starea în care suntem azi.

Pentru cine încă nu a înţeles, e bine de ştiut că România, ca şi Câmpina, merge în jos. Cât de jos vor ajunge cred că depinde, în mare măsură, şi de noi.

P.S. 1 Scriam în urmă cu ceva vreme (în ediţia din 26 iulie a ziarului nostru) că Danieta, soţia deputatului Florin Anghel, a fost trimisă în judecată pentru nereguli în activitatea desfăşurată în calitate de administrator al societăţii Cristal Jupiter SA, un hotel de pe litoralul Mării Negre. Mai spuneam atunci că în acelaşi dosar este judecat şi George Armaşu, nimeni altul decât proprietarul Gercom Business Ploieşti, societate pe care administraţia Tiseanu a ales-o, în urma unei selecţii de oferte, să administreze bazinul de înot didactic din Câmpina. Aşadar, administraţia Tiseanu i-a dat cu bună ştiinţă şi fără remuşcări unui cercetat penal, bănuit de a fi co-autorul unor nereguli într-o activitate turistică, să administreze un bun public pentru care statul (Ministerul Turismului... !!!) a cheltuit milioane de euro. Bună alegere, n-am ce zice, domnule primar!

P.S. 2 Mi-a ajuns la urechi că în spatele târgului de bunătăţi organizat în ultima vreme tot mai des în Câmpina stă, de fapt, o afacere pusă la cale de două cuconiţe frumuşele, care ar fi intrat în graţiile primarului nostru. Se zice că afacerea constă în faptul că femeile cu pricina încasează chirie (taxă de participare – aproximativ 500 lei) de la toate firmele care îşi expun mărfuri în târg pe domeniul public al oraşului, fără să plătească nimic la primărie. O fi aşa ori nu, cert este că lumea vorbeşte, iar autorităţile locale ar trebui să ofere oarece explicaţii, din moment ce majoritatea întreprinzătorilor autohtoni plătesc fiecare centrimetru pătrat pe care îl ocupă pe domeniul public.

De la „Cârligul” anului 1909 la „Cuvântul care înţeapă” de azi

Zilele acestea, rubrica de faţă a împlinit un an de existenţă în peisajul publicistic local, adică aproximativ 50 de apariţii, care de la o ediţie la alta a adus tot mai mulţi cititori, atât prin intermediul ziarului tipărit, cât şi prin al celui electronic. Peste 5000 de oameni citesc în fiecare săptămână „Oglinda de azi” şi implicit „Cuvântul care înţeapă”, fie că locuiesc în Câmpina şi zonele limitrofe, ori în alte oraşe din ţară şi străinătate (SUA, Canada, Spania, Anglia, Australia, Italia). În tot acest timp, am primit sute de mail-uri şi comentarii, care în proporţie de 95% au fost apreciative, ceea ce demonstrează că oamenii se regăsesc şi încurajează acest gen de publicistică, care încearcă să scoată adevărul la lumină. E drept că au fost şi destui care m-au înjurat apăsat, atât prin intermediul mesajelor scrise, cât şi prin viu grai, dar asta nu a făcut decât să dea o şi mai mare consistenţă demersului meu, care s-a transformat destul de repede dintr-o rubrică săptămânală în supliment de atitudine al ziarului „Oglinda de azi”, tipărit în 20.000 de exemplare, care a ajuns la aproape fiecare familie câmpineană.
În cele 12 luni de existenţă, „Cuvântul care înţeapă” se poate spune că a intrat deja în conştiinţa publică, ca un prim demers publicistic postrevoluţionar, care pe plan local şi-a asumat răspunderea de a critica atât tarele societăţii, cât şi puterea politico-administrativă, cu argumente şi fără menajamente şi asta pentru că aproape zilnic primesc sesizări de la oameni care îşi caută dreptatea pe care au pierdut-o în conflictele şi relaţiile lor anormale cu instituţiile administraţiei publice. Sigur că cei mai mulţi dintre ei aşteaptă de la mine (de la noi, ca publicaţie) mai mult decât pot face, dar este evident că mă percep ca pe o soluţie prin intermediul căreia îşi pot găsi dreptatea.
„Cuvântul care înţeapă” nu a însemnat pentru mine doar audienţă la cititori şi notorietate, el a fost o adevărată sursă a ameninţărilor şi a nemulţumirilor exprimate, uneori deşănţat, de politrucii potentaţi ai zilei şi nu numai, care nu s-au ferit să-mi transmită prin viu grai ori prin mesageri de ocazie, că „am să plătesc” pentru tot ceea ce scriu. Mai mult de atât, unii dintre ei, dorind să-mi demonetizeze puterea condeiului, au scos pe piaţă zvonul că această rubrică nu este decât o baionetă ascuţită şi strălucitoare la puşca ruginită a unui rezervist dornic de căpătuială şi că, odată cu alegerile locale de anul viitor, baioneta va ajunge şi ea, odată cu puşca şi rezervistul, la fier vechi. Desigur că exprimarea literară de mai înainte nu le aparţine nerozilor politici care mă bălăcăresc şi ea se referă, în traducere directă, la relaţia mea de amiciţie şi colegialitate cu preşedintele PNL Câmpina, Virgil Guran, care ar putea fi, spre disperarea lor, o soluţie la viitoarele alegeri locale pentru funcţia de primar al Câmpinei. Nu am ascuns niciodată că susţin PNL-ul şi pe Virgil Guran în demersul lor de a înlătura găştile de politruci care au impresia că stăpânesc oraşul şi pe cetăţenii săi, însă o fac şi o voi face din convingere, atâta vreme cât am să cred că liberalii locali, conduşi de Guran, vor gândi şi acţiona corect în calitatea lor de politicieni şi de viitori aleşi locali. Dacă viaţa îmi va demonstra că am greşit, voi fi primul care va denunţa public tot ceea ce nu este în regulă, indiferent de persoana în jurul căreia planează suspiciunea. Tocmai de aceea, zvonurile lansate de unii dintre nerozii politici ai zilei nu mă afectează sub nicio formă, ba din contră, mă ambiţionează să îmi respect bunele intenţii şi să acţionez cu bună credinţă.

La multă vreme după apariţia rubricii şi al suplimentului de atitudine „Cuvântul care înţeapă”, am descoperit, cu ajutorul preţios al publicistului Ion T. Şovăială, că acest gen de ziaristică îşi are rădăcinile, local, în anul 1909, când la Câmpina apărea o revistă săptămânală numită „Cârligul”, care îşi arăta menirea încă de la început, aceea de a-i pune la curent pe cititori cu „tot ceea ce se petrece mai picant în oraş”. Asemănarea dintre „Cârligul” anului 1909 şi „Cuvântul care înţeapă” de azi este de-a dreptul fascinantă, numai şi pentru faptul că ambele publicaţii au fost, la timpul lor, dispreţuite de puternicii vremurilor respective. Iată ce spuneau realizatorii „Cârligului” într-un text intitulat „Noi şi vrăjmaşii noştri”: „Lipsa unei foi în oraşul nostru, fie ea de orice natură, ne-a făcut ca să dăm la lumina zilei revista «Cârligul» (...) S-au plâns de noi încă de la primul număr şi ne-au arătat chiar dispreţ unit. Mai mult încă ne-au ameninţat!... Oare cred acei ce ne ameninţă că acesta este un mijloc de-a ne face să încetăm? Nu. Se înşală. (...) Mulţi vor trece prin coloanele «Cârligului», în special grandomanii, filfisonii, cei care învârtesc potlogăriile în slujbele în care se află (...) Nu va cruţa «Cârligul» nici pe oamenii zilei, cari ajungând în demnităţi destul de înalte nu caută să-şi îndeplinească cu sfinţenie îndatoririle lor (...) Feriţi-vă dar, cel puţin voi, iubiţi cititori; căutaţi să nu ne daţi ocazie, căci nici pe voi nu vă va cruţa «Cârligul» (...) Intenţia noastră, privită cu frică de cel cu musca pe căciulă, suntem încredinţaţi că va fi bine primită de rest (...) Ne vom urma deci înainte calea, fără a ţine seama de ceva”. Aşadar, genul publicistic abordat de „Cuvântul care înţeapă” are tradiţie în oraşul Câmpina şi recunosc că am început acest demers, în urmă cu un an, fără să cunosc absolut deloc povestea predecesorilor mei. Acum, la ceas aniversar, nu pot să vă promit decât un singur lucru şi anume acela că, la rândul meu îmi voi urma de aici înainte calea fără să ţin seama de ceva.

P.S. Am evitat intenţionat să fac orice fel de critici la adresa multor lucruri ne la locul lor care se întâmplă zilele acestea în oraşul nostru şi asta pentru că nu am vrut să umbresc acest moment aniversar şi pentru faptul că de mâine luăm o scurtă vacanţă, în care publicaţia noastră nu va mai apărea timp de două săptămâni. Netrebnicii vor sta şi ei liniştiţi.