Despre omul cu privire vicleană

Acum câteva zile (vineri, 27 mai), pe la orele prânzului, am primit un apel telefonic de la un cetăţean din comuna Băneşti care mă invita să particip, în aceeaşi zi, la ora 17.00, la un fel de întâlnire (răzmeriţă) a oamenilor de acolo cu primarul localităţii, Petre Ion Costache. Fără să primesc prea multe explicaţii, am hotărât să accept invitaţia, mai mult din curiozitatea legată de multe alte semnale negative venite din acea zonă, care aveau un numitor comun şi anume persoana lui Petre Ion Costache.
La ora 17.00 trecute fix m-am înfiinţat la locul de întâlnire stabilit, undeva în lunca râului Prahova, în zona numită de localnici Căţin, unde a apărut aproape peste noapte un vast perimetru împrejmuit, în mijlocul căruia firma Cast SRL, din Băneşti, şi-a construit o balastieră ultramodernă. Acolo, aproximativ 50 de localnici, îi explicau, care cum se pricepea mai bine, unui om cu privirea vicleană, cum stă treaba cu zgomotul infernal produs de balastieră, cu perdeaua de praf ridicată de vânt, cu „exproprierea” abuzivă a unor terenuri folosite de ei din vremea comunismului şi cu excavările iraţionale pe care firma cu pricina le face în albia râului, ceea ce, după părerea lor va avea grave efecte în zonă în cazul unor inundaţii.
Omul cu privirea vicleană, uns cu toate alifiile, asculta calm, îi aproba, îi liniştea şi le explica, aproape intrigat de situaţie, cum va sesiza el autorităţile statului în această problemă a comunităţii. La un moment dat a lansat chiar propunerea de a prelua el protestul oamenilor, promiţând că se va deplasa acasă la fiecare nemulţumit, pentru a obţine o semnătură pe un tabel, pe care ulterior să îl prezinte autorităţilor competente. Era cât pe ce să-i reuşească manevra (o să vedeţi de ce consider că a fost o manevră), dacă nu interveneau energic câţiva protestatari mai cu tupeu.
De undeva, de pe margine, îl priveam insistent pe omul  cu privire vicleană şi mă gândeam la cât de mult s-a schimbat  în aceşti aproape opt ani de când este primar al Băneştiului.
Pe Ion Costache, omul cu privire vicleană (iscoditor, gata oricând să te cumpere ori să te vândă), îl cunosc de aproape zece ani, de când era angajat al Consiliului Local Câmpina. Mult timp, până a dat de putere şi de bani, a fost un tip relativ în regulă, chiar dacă încă de pe atunci era destul de alunecos. Însă, după o vreme, aflat în mijlocul avuţiilor publice şi a meschinăriilor politice, şi-a arătat adevărata faţă, aceea a unui om al interesului, lipsit de scrupule, care a învăţat extrem de rapid arta manipulării. El ştie că oamenii simpli sunt uşor de păcălit şi tocmai de aceea, sub pretextul bunelor intenţii, îşi face de cap cu averea publică. Am să vă dau doar câteva exemple: compania de apă din localitate a intrat în faliment cu datorii de miliarde, groapa ecologică de gunoi a devenit o sursă de venit pentru diverşi politruci portocalii de la Câmpina, a vândut zeci de hectare de teren cu preţuri de nimic unor oameni din anturajul său şi multe altele, care vor ieşi la lumină probabil în curând. Pentru că trebuie să fiu corect, am să spun că primarul Băneştiului a făcut şi foarte multe lucruri bune în această comună, pe care predecesorii săi au neglijat-o aproape cu desăvârşire.

În urmă cu 8 ani, acest Petre Ion Costache avea drept avere o familie frumoasă, cu care, pe bună dreptate, se lăuda tot timpul şi un oarecare bun simţ al omului aşezat la locul lui. Azi îşi ţine declaraţia de avere ascunsă (cel puţin eu nu am găsit-o publicată undeva, aşa cum cere legea), pentru că are mult mai multe bunuri decât îi este permis unui lefegiu la stat, cu salariul tăiat de Guvern. Lumea vorbeşte despre conturi în euro, proprităţi la Sinaia, aur şi maşini de lux.
Nu mă mai deranjează prosperitatea unui bugetar politic într-o Românie în care astfel de specimene se întrec în a ne batjocori, iar noi nu avem reacţie. Însă nu pot să accept meschinăria omului care, sub masca bunelor intenţii, ne minte cu zâmbetul pe buze.
Revenind la cazul pentru care m-am deplasat la Băneşti, trebuie să ştiţi că acest Petre Ion Costache are strânse legături  cu proprietarii firmei Cast SRL, cărora le-a vândut zeci de hectare de teren la un preţ de nimic, adică 0,41 euro/ mp. Tot el le-a dat autorizaţie de construcţie şi certificat de urbanism, fără să-şi pună problema dacă un astfel de gigantic malaxor deranjează pe cineva. După cum aţi observat, în povestea de la faţa locului, descrisă mai înainte, omul cu privirea vicleană se făcea că nu ştie despre ce este vorba, oferindu-se chiar să preia el cazul spre rezolvare (despre manevra asta vorbeam mai înainte). Meschin până în măduva oaselor, Petre Ion Costache nu a urmărit decât aplanarea conflictului în acel moment şi nicidecum rezolvarea situaţiei pe care el nu o va putea tranşa niciodată în detrimentul firmei Cast SRL. Mai mult decât atât, cu o seară înaintea întâlnirii cu cetăţenii, tot el propunea Consiliului Local Băneşti vânzarea altor zeci de hectare de teren către aceeaşi firmă, motiv pentru care a fost fugărit, la propriu, de cetăţeni prin comună, fiind nevoit să ţină şedinţa de Consiliu Local în altă parte decât în Primărie, într-o locaţie din Urleta.
Petre Ion Costache a demonstrat în ultimii ani că poate fi un bun gospodar, chestiune pentru care, de altfel, nu trebuie să-i mulţumească nimeni din moment ce pentru asta este plătit. Dar eu unul, dacă aş fi în situaţia să-i încredinţez o avere (cum ar fi, în cazul de faţă, una publică) nu aş dormi liniştit noaptea. Poate sunt subiectiv, însă timpul ne va dovedi dacă am sau nu dreptate.

P.S. În sfârşit, ministresa Udrea şi şeful ei, Boc, au tăiat panglica bazinului de înot. Bucurie mare între portocalii. Numai că după răsunătoarea inaugurare, Tiseanu a pus din nou lacătul pe uşă. Umblă deja vorba prin târg, aşa, la mişto, că bazinul ar putea ajunge, curând, un „muzeu al paşilor celebri”, în care vor fi expuse urmele pantofilor ministresei Udrea, ale premierului Boc, ale şefei Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase şi ale lui Florin Anghel. Despre Tiseanu nu cred că poate fi vorba, pentru că am înţeles că, la ordinul ministresei blonde,  ar fi călcat în ciorapi pe pardoseala bazinului.

Au făcut bazin de înot, dar nu au cu ce să-l întreţină!!!

A mai trecut o săptămână (dacă nu mă înşel, a patra) şi bazinul de înot, construit în zona căminelor Petrol pe multe zeci de miliarde de lei din banul public, tot închis a rămas. Ministresa blondă Udrea nu şi-a făcut încă timp să taie panglica şi la Câmpina, aşa că autorităţile locale aşteaptă cu foarfeca în mână semnul blondinei, iar principalii beneficiari ai acestei lucrări, copiii, şi-au cam luat gândul de la bălăceala care ar fi trebuit organizată de şcoli, pentru că între timp se apropie vacanţa.
Mult amânata inaugurare nu este însă singura problemă a acestui bazin didactic de înot. Mai nou, aflăm că „inteligenţii” care îl administrează (aleşii noştri locali) şi-au dat seama că va fi foarte greu de întreţinut un asemenea edificiu, care ar putea păpa din bugetul local sute de milioane de lei vechi pe lună pentru cheltuieli curente, cum ar fi factura de gaze, de apă, de electricitate, salubritate şi nu în ultimul rând pentru salariile personalului. După un simplu calcul, asta ar însemna câteva miliarde de lei vechi pe an, bani pe care bugetul local, sărăcit de „marile realizări” ale asfaltangiilor din administraţia locală, nu prea şi-i poate permite.
Aşadar, „inteligenţii”, în frunte cu şeful lor, Tiseanu, primul tăietor de panglici al oraşului (în cazul de faţă al doilea, după ministresa blondă Udrea), s-au văzut nevoiţi să găsească soluţii pentru ca zecile de miliarde plătite din bugetul statului către firmele constructoare alese pe sprânceană să-şi găsească utilitatea. Puşi în faţa unei astfel de dileme, „inteligenţii” s-au strâns ciorchine în casa lor portocalie de pe buleveradul Carol I şi au zămislit o soluţie în urma căreia singurul care va avea din nou de pierdut este cetăţeanul. Şi să vă spun de ce: pentru că vor iniţia în curând un proiect de hotărâre în Consiliul Local, care va avea drept scop concesionarea dreptului de administrare al bazinului de înot către o firmă particulară care, bineînţeles, va fi nevoită să practice tarife piperate pentru a acoperi toate cheltuielile curente, dar şi pentru a obţine un oarecare profit. Altfel spus, ceea ce trebuia să fie un bazin didactic de care să beneficieze gratuit toţi elevii din Câmpina, s-ar putea transforma într-o piscină acoperită, unde vor avea acces doar cei care îşi permit.
Cu siguranţă „inteligenţii” din administraţia locală vor căuta să împace şi capra şi varza, pentru că, în mod normal, cu un an înainte de alegerile locale, nu-şi vor permite să închidă uşa în nas tocmai copiilor pentru care a fost construit acest bazin, însă, în această situaţie, orice firmă care s-ar încumeta să concesioneze dreptul de administrare ar intra grabnic în faliment.
Din păcate, până la urmă, această investiţie publică extrem de utilă pentru copiii oraşului, pe care o aplaud cu toate sinceritatea (chiar dacă a înghiţit mulţi bani publici care au ajuns în buzunare politice), riscă să se transforme într-o afacere măruntă de partid, sortită eşecului. Şi asta pentru că sunt sigur că vreun guzgan portocaliu, care nu se pricepe la nimic, va intra în posesia dreptului de administrare şi va conduce afacerea în primul gard ieşit în cale. Norocul nostru că a mai rămas doar un an până la dezinsecţie!

Hotelul concesionat fără licitaţie e ca bazinul rămas inutil fără ministresă

Zilele trecute am aflat că la primul termen de licitaţie pentru concesionarea hotelului şi a foaierului mic de la Casa Tineretului nu s-a prezentat nimeni. Imediat m-am dus cu gândul la campania de presă pe care am făcut-o în jurul acestei afaceri controversate, în urma căreia, susţin şi azi, dacă nu aduceam în faţa opiniei publice adevăratele intenţii ale cercurilor politice şi de afaceri din jurul administraţiei locale, o mare parte din Casa Tineretului ar fi devenit, probabil, un nou centru al jocurilor de noroc pe harta judeţului. Primul impuls, după aflarea veştii că licitaţia nu a mai avut loc, a fost acela de a crede că firmele solicitante (adică cele trei cazinouri despre care am mai făcut vorbire atât în această rubrică, cât şi în alte articole, nu cu mult timp în urmă) s-au răzgândit văzând că, presaţi de opinia publică şi de ziare, mai marii administraţiei oraşului au fost nevoiţi să hotărască excluderea oricărei posibilităţi de a transforma Casa Tineretului într-un spaţiu al jocurilor de noroc. Mă şi gândeam că în ceasul al doisprezecelea i-a pocnit conştiinţa în cap pe toţi aceşti şmecheri puşi pe căpătuială şi au plecat spre alte zări, unde politrucii aranjeuri sunt mai eficienţi. Eram gata să îmi pun cenuşă în cap şi să bifez în mod public o măruntă victorie împotriva găştilor bine organizate ale celor de la putere, când cineva mai atent la amănunte mi-a arătat care este, de fapt, şmecheria.
În fapt, este vorba despre un paragraf introdus în „documentaţia de atribuire” a imobilului, unde la capitolul doi, privind instrucţiunile de organizare şi desfăşurare a procedurii de concesionare a hotelului, aprobate de majoritatea care deţine puterea în Consiliul Local, textul sună cam aşa: „Atribuirea contractului de concesiune se va face prin procedură de licitaţie, cu respectarea prevederilor OUG nr. 54/ 2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (...). În cazul în care în urma publicării anunţului de licitaţie nu au fost depuse cel puţin trei oferte valabile, concendentul este obligat să anuleze procedura şi să organizeze o nouă licitaţie. Dacă nici după repetarea procedurii de licitaţie nu au fost depuse cel puţin trei oferte valabile, concendentul va anula procedura şi va organiza procedura de negociere directă”.
Aşadar, băieţii deştepţi din administraţia locală şi-au lăsat o portiţă deschisă pentru a fenta licitaţia, care presupune anumite canoane, cu intenţia clară de a concesiona un bun public, evaluat la aproximativ 800.000 de euro, prin negociere directă, adică la mica înţelegere. Primul pas a fost deja făcut, urmează al doilea (adică o altă licitaţie posibil anulată) şi al treilea, adică „alegerea” investitorului care trebuie. Are cineva curaj să pună pariu cu mine că aşa se va întâmpla?
Şi uite aşa ne prostesc ăştia pe noi în faţă cu bunele lor intenţii şi marile realizări, împănate cu mulţi bani şi bunuri publice.
Mai mult decât atât, surse credibile din Primărie, care nu vor să mai slugărească intereselor politice, m-au informat că după ce se va împlini negocierea directă şi investitorul care trebuie va intra în posesia bunurilor de la Casa Tineretului, următorul pas ar fi acela ca în 2012, după alegerile locale (dacă vor rămâne tot ei la putere), noul Consiliu Local să revină asupra deciziei de interzicere a jocurilor de noroc şi astfel să se împlinească pofta celor puşi pe căpătuială.
Sincer, eu nu-i bănuiesc de atâta inteligenţă încât să fie capabili de o asemenea „aroganţă” (vorba lui Gigi), însă chiar dacă ar fi aşa, sunt sigur că nu îşi vor duce planul la bun sfârşit, din simplul motiv că nu vor mai deţine puterea absolută în oraş, orice s-ar întâmpla. 

 

• 
  

Dacă încă nu aţi aflat, s-au încheiat lucrările de la bazinul de înot din incinta „căminelor Petrol”. Administraţia locală a făcut recepţia lucrării de ceva vreme, însă obiectivul încă nu poate fi dat în folosinţă. De ce? Pentru că, de aproximativ trei săptămâni, politrucii portocalii locali o tot aşteaptă pe ministresa Udrea, care nu mai apare să taie panglica. Până atunci, miliardele investite într-un proiect frumos şi util de altfel, o aşteaptă pe  Elena, prima înotătoare a ţării,  timp în care primarul nostru, Tiseanu, se zice că repetă în fiecare zi (probabil la oglindă) discursul de întâmpinare, care după părerea mea, cunoscându-i vocaţia de subaltern şi de admirator al sexului frumos, cred că sună cam aşa: „Doamnă Elena Udrea, vă mulţumesc că existaţi şi că în spiritul dvs. de mamă eroină vă ocupaţi de viitorul luminos al copiilor oraşului nostru. Noi, toţi cei prezenţi aici (şi arată armata PDL-istă cu mâna la chipiu), vă promitem că nu vom precupeţi niciun efort pentru a ridica partidul (fireşte, cel portocaliu) pe cele mai înalte culmi în alegerile din 2012, astfel încât alături de conducătorul iubit să fiţi mândră de noi!...”
Lăsând gluma la o parte (o fi doar o glumă???), povestea asta cu amânarea inaugurării bazinului de înot pentru un motiv care ţine exclusiv de festivismul politicianist, se încadrează perfect, din punctul meu de vedere, într-un mai vechi „Inventar al proştilor” pe care l-am gândit exclusiv pentru politrucii slugarnici. N-am idee care va fi ziua în care Elena doamna îşi va deplasa importanţa în urbea noastră pentru a tăia, în sfârşit, panglica, însă ştiu că bazinul, rămas inutil (fie şi pentru o lună de zile) fără apariţia ministresei, este o chestiune tot atât de nefirească precum concesionarea fără licitaţie a hotelului de la Casa Tineretului.

România de mâine s-a născut azi la Scorţeni

Mă tot întreb de la o vreme care este diferenţa dintre un om sărac, neinstruit, care îşi vinde demnitatea şi un politician care îşi cumpără privilegiile (demnităţile) mituind un astfel de cetăţean?! Am rămas în gând cu această dilemă de multă vreme şi anume de când în România noastră, acest negoţ al conştiinţelor a ajuns la rang de strategie politică. În naivitatea mea, am crezut o vreme că votul cumpărat, căci despre el este vorba, este doar o găselniţă a unor nenorociţi de politruci care nu mai au nimic sfânt şi se folosesc de slăbiciunile unei pături neinstruite a societăţii. M-am înşelat. Politrucii nenorociţi au găsit în fiecare colţ de ţară oameni mărunţi, gata oricând să se vândă pentru o găleată, un mititel, o pereche de chiloţi ori o sută de lei.  Scârbavnicii au înţeles că această lume, pierdută în marasmul ignoranţei şi al sărăciei, este a lor. O lume îngenuncheată de sistemul clientelar mafiot pe care tot ei îl conduc. Calculul nenorociţilor din politică pe care îi întâlnim la tot pasul (de la nivel local până la nivel central) este unul simplu: fură pe rupte din banul public, se îmbogăţesc, nu fac absolut nimic pentru eradicarea sărăciei şi a neinstruirii unei largi pături de cetăţeni, pentru ca ma apoi să se întoarcă tot la aceştia, din patru în patru ani, pentru a le cumpăra votul şi finalmente pentru a ajunge din nou la hălcile puterii. Acest plan diabolic funcţionează aproape perfect, iar scârba de politică a celor care au mai rămas şi nu îşi vând demnitatea este un aliat de nădejde al acestor hiene care ne dezbină cu bună ştiinţă.
Din păcate, politrucii nenorociţi despre care vorbesc nu au culoare politică. Ei sunt lesne de recunoscut şi îi găseşti întotdeauna în preajma puterii.
Aşadar, care este diferenţa dintre un om sărac, neinstruit, care îşi vinde demnitatea şi un politician care îşi cumpără privilegiile mituind un astfel de cetăţean? Răspunsul l-am aflat nu cu mult timp în urmă, în obscura localitate Scorţeni, care a devenit peste noapte centrul universului politic prahovean în mintea unor politruci demenţi care pentru un nimic (alegeri anticipate pentru funcţia de primar, al cărui mandat este doar de un an de zile) au debarcat în comună tot arsenalul propagandistic avut la dispoziţie cu un singur scop şi anume acela de a arăta că sunt mai puternici decât adversarul (fie el roşu, galben ori portocaliu). Am văzut acolo o armată de invadatori, bugetari ori nu, sute de maşini care circulau pe cheltuiala instituţiilor publice ori a sponsorilor privaţi, deputaţi, senatori, zeci de primari din alte localităţi, oameni de afaceri, poliţişti în civil şi tot felul de alte personaje care trăiesc din politică, îmbulzindu-se prin gospodăriile oamenilor cu oferte care mai de care mai tentante, în căutarea votului.
Am văzut cum o întreagă comună, cu mii de familii, a fost răscolită de la cap la coadă de politruci pentru care viaţa de zi cu zi a localnicilor, greutăţile şi neajunsurile lor, nu reprezentau decât un schimb fulger de păreri şi eventual o promisiune smulsă. Am văzut zeci de oameni nedumeriţi şi scârbiţi de ceea ce li se întâmplă, dar dornici de a primi o recompensă, pentru că au fost deranjaţi în sărăcia lor.
Am văzut demnitari de rang înalt ai statului român conducând, fără nicio jenă, operaţiunea „oameni la vot”. Am auzit de zeci de miliarde cheltuite pentru asta, iar într-un final am aflat că partidul aflat la putere a câştigat detaşat alegerile.
Dacă aşa stau lucrurile în politica românească, în ţărişoara noastră, nu pot decât să cred că acolo, în acea zi, la Scorţeni, s-a născut România de mâine. O Românie în care între un sărac neinstruit, care îşi vinde demnitatea şi un politician care îşi cumpără privilegiile nu se poate pune decât semnul egal.

Imnul şi limuzina

Aţi auzit, probabil, şi dacă nu vă spun eu acum, că inteligenţii ajunşi la putere în administraţia locală în urma unui regretabil complex de împrejurări vor să ne pricopsească cu un imn al oraşului, adică tot ceea ce-i lipsea câmpineanului cocoşat de taxe şi impozite, de stresul unui oraş transformat de asfaltangii în şantier şi de grija zilei de mâine. Probabil că unul cu mintea odihnită din gaşca de la putere a avut o revelaţie într-o noapte, lângă nevastă, în pat, iar a doua zi dimineaţă (pe la 10, când apare Tiseanu la Primărie) s-a înfiinţat proţap în biroul primarului exclamând: „Şefu’, să ştiţi că m-am gândit mult! Marile dumneavoastră realizări edilitare au nevoie de un imn!” Mi-l şi închipui pe Tiseanu mai întâi puţin mirat şi mai apoi îmbujorat de plăcere, cum le dă ordin de înfăptuire culturnicilor din comisia de specialitate a Consiliului Local. Drama în toată povestea asta nu este că oraşul va avea un imn, cu toate că mai degrabă ar fi fost cazul ca gogomanii să se gândească la o doină de jale, ci faptul că acest imn va fi ales, în urma propunerilor unei comisii de specialişti, de o supracomisie formată din politruci (cu excepţia lui Marcel Popescu, de la Casa Tineretului), care se pricep la muzică cum mă pricep eu la tuns oi. Vă dau doar trei nume din această comisie: colonel Viorel Bondoc, colonel Marian Dulă şi colonel Cercel Lucian. Vă închipuiţi că aceşti oameni se pricep la sport, cultură, sănătate, muzică, culte şi dau verdicte? Nu era mai normal ca pentru selecţia unui imn al oraşului să-şi dea cu părerea doar comisia de specialişti, formată din scriitori (poeţi, textieri) şi muzicieni? Ce rost mai are verdictul politrucilor într-o astfel de situaţie? Nu m-ar mira ca „cenzura” acestora să transforme imnul într-o odă pentru conducătorii lor iubiţi! Neseriozitatea cu care este abordat acest „proiect” rezidă şi din faptul că politrucii ageamii au alocat o sumă derizorie (2000 lei) pentru drepturile de autor care ar trebui plătite textierului şi compozitorului. Nu cred că un profesionist în materie şi-ar pierde vremea pentru o astfel de sumă. Dar ce mai contează! La noi cultura s-a îmbrăcat în uniformă, are epoleţi, vipuşcă şi o mână tremurândă la chipiu.
Am vrut ca azi să nu mai am ocazia să scriu despre limuzina de 1 miliard de lei vechi cumpărată şmechereşte acum câţiva ani din bani publici, la ordinul mai marilor din administraţia locală, pentru fosta consilieră personală a primarului Tiseanu, Jenica Tabacu, femeia care l-a sprijinit pe acesta să rămână primar atunci când a avut nevoie. Am sperat că nesimţirea unor politruci va trece prin filtrul conştiinţei şi al educaţiei şi va dispărea. M-am înşelat. Istoria acestei maşini scumpe este o mare probă a desfrâului pe bani publici, despre care eu tot vorbesc aici fără încetare. În urmă cu câţiva ani, Consiliul Local a aprobat achiziţionarea unui autoturism utilitar pentru Casa de Cultură „Geo Bogza”, care să fie folosit la activităţile specifice ale acestei instituţii. Numai că în urma licitaţiei, în curtea teatrului a ajuns o limuzină care nu putea fi folosită la transportul boxelor, a staţiilor de amplificare ori a recuzitei. Este evident că un nume important din Primărie şi-a dat acceptul pentru o astfel de achiziţie. Aproape imediat maşina a fost preluată de consilierul personal pe probleme de cultură al primarului, Jenica Tabacu. După retragerea acesteia din Consiliul Local şi din politică, maşina a fost parcată aproape doi ani în curtea Primăriei, până în ziua în care adjunctul şefului Poliţiei Comunitare, Irina Nistor, tot fost consilier al primarului, s-a gândit că i-ar sta mai bine limuzinei sub comanda ei, că tot rugineşte în parcul rece. Zis şi făcut. I-a bagat şefului sub nas o cerere, iar el s-a grăbit să iniţieze o hotărâre în Consiliul Local. Şi uite-aşa, miliardul trece de la una la alta (este vorba de instituţii), iar noi plătim taxe şi impozite mărite cu 20% pentru huzurul unor bugetari.
Soluţia corectă pentru a evita o astfel de situaţie jenantă şi mai ales pentru a arăta respect faţă de cetăţeanul contribuabil ar  putea fi următoarea: limuzina de 1 miliard lei vechi ar trebui vândută la licitaţie, probabil sub valoarea ei de piaţă, cu 10.000-12.000 de euro, ceea ce ar însemna, de fapt, ca administraţia Tiseanu să recunoască cheltuiala inutilă pe care a făcut-o. Cu o parte din aceşti bani, Poliţia Comunitară şi-ar putea achiziţiona o Dacia Logan, iar diferenţa de câteva mii de euro rămasă să fie folosită într-o zonă unde este mai mare nevoie, cum ar fi la Fundaţia AISI de la Casa Tineretului, care se îngrijeşte, cu mare chin, de soarta a zeci de copii proveniţi din familii defavorizate.