Afacerea „centrala termică” miroase a gaze puturoase

Hotărât lucru, opoziţia pe care o manifest prin scrierile mele faţă de cei care azi deţin puterea, mai ales pe plan local, are părţile ei bune, dar şi mai puţin bune, dacă stau să mă gândesc la toate mesajele de „dragoste” transmise de ăştia pe care i-am ales să ne reprezinte şi care se cred stăpâni în funcţii publice ca pe moşia familiei lor. Deocamdată n-am chef să vorbesc despre presiunile care se fac asupra mea în cel mai ordinar stil securisto-comunist, care cred l-ar pune pe gânduri (să-mi fie iertată comparaţia) şi pe unul dintre cei mai incomozi români care au trăit în perioada interbelică, ziaristul, filosoful şi profesorul universitar Nae Ionescu, ai cărui discipoli au fost nume ilustre ale culturii române, precum Cioran, Eliade ori Noica. Dacă însă lucrurile vor ajunge într-o zonă periculoasă şi am să constat că în ţara asta a noastră nu mai avem nici măcar dreptul să vorbim ori să scriem despre tot ceea ce nu este în regulă, am să fac publice toate mizeriile la care sunt şi suntem supuşi de aceşti nenorociţi, de se va auzi până în Parlamentul Europei, pentru că numai aşa simt că pot evada din acest contingent de deznădejde în care ne-am înrolat parcă cu toţii.
Să revenim însă la părţile bune ale demersului meu jurnalistic. Una dintre ele ar fi aceea că mulţi oameni mă caută şi îmi povestesc nemulţumirile şi problemele lor, a căror sursă este nemernicia politrucilor şi a slugilor lor, puse pe căpătuială. Trist este faptul că cei care sunt nedreptăţiţi se ascund, în marea lor majoritate, în spatele anonimatului, dând dovadă de o laşitate detestabilă, care mă duce cu gândul la întreaga istorie a acestui neam dezbinat, care în cea mai mare parte a existenţei sale (cu unele mici excepţii) a fost doar martor la naşterea şi dispariţia marilor civilizaţii construite de oameni hotărâţi.
Aşa este şi cazul celui care m-a apelat într-o zi la telefon şi a cerut să ne vedem într-un anumit loc din oraş, pentru a discuta pe marginea unui „caz greu”, spunea el. Am acceptat întrevederea pentru că sesizasem în discuţia telefonică o oarecare disperare a sincerităţii în vocea lui şi asta m-a pus pe gânduri. Locul stabilit pentru întâlnire era în faţa unei foste centrale termice, care a deservit pe vremuri un cartier de locuinţe, vândută de curând de primărie şi la care noul proprietar lucra de zor pentru reabilitarea. În primul moment am fost puţin contrariat, însă aveam să aflu că omul din faţa mea avea toate motivele să fie supărat. Şi-a început povestea printr-o afirmaţie care m-a pus din nou pe gânduri: „Domnule, am auzit că gândeşti cu capul dumitale şi le poţi spune ăstora de la primărie în faţă tot ceea ce eu nu pot!” Am tăcut şi am ascultat în continuare: „Uite, am vrut să particip şi eu la licitaţie pentru această centrală termică, pentru că aveam de gând să îmi fac un atelier de... (omul m-a rugat să nu scriu ce fel de atelier, pentru că îşi vor da seama cei care i-au zădărnicit planul). I-am spus unei cunoştinţe cu relaţii ceea ce am de gând să fac şi am rugat-o să se intereseze pe la şmecherii din politică dacă am şanse la această licitaţie. Omul meu a vorbit unde trebuie şi mi-a zis că nu are rost să particip, pentru că acolo sunt băgaţi ăştia din primărie, unul de la Direcţia Economică şi unul pe care îl ţine primarul Tiseanu pe lângă el (mi-a dat şi numele celor implicaţi, însă deocamdată nu am probe şi nu le pot publica).

Licitaţia a fost câştigată de o firmă din Băneşti, al cărei administrator am înţeles că mai are o firmă, care a mai câştigat o altă fostă centrală termică şi este rudă cu unul de la Direcţia Economică. În mod normal, după ce a câştigat licitaţia, trebuia să se încheie contractul, iar firma câştigătoare să achite câteva miliarde la bugetul local. Am aflat că nici până în ziua de azi (la sfârşitul săptămânii trecute), după atâtea luni, n-a semnat contractul şi n-a achitat niciun leu şi cu toate astea nu-i zice nimeni nimic. Mai mult, s-a apucat să reabiliteze clădirea şi mă întreb de unde are autorizaţie, dacă nici măcar nu este proprietar?!”
Am rămas total surprins şi i-am promis omului că am să scriu despre acest subiect dacă informaţiile pe care mi le-a furnizat se vor verifica.
Ulterior am aflat amănunte despre acest caz şi am constatat că omul nostru a spus adevărul, însă informaţiile neoficiale pe care le-am obţinut, cu privire la implicarea anumitor personaje din administraţia locală, deocamdată nu ţin loc de probe. Cert este însă faptul că cel care a „cumpărat”  centralele termice se bucură de o mare „îngăduinţă” a autorităţilor locale, din moment ce şi-a permis să încalce legea, aşadar putem presupune, fără prea multe probe, că povestea legată de implicarea celor din administraţie în această afacere poate fi reală.
Mă gândesc acum, când scriu aceste rânduri, la „prietenii” mei, deontologii din primărie, care au sărit ca arşi când le-am spus ce le poate capul şi drept răspuns m-au umplut de lături. Oare ce or mai avea acum de zis, când toate aceste măgării ies la iveală, iar afacerea „centrala termică” miroase a gaze puturoase? Nu se mai simt ofensaţi?
La sfârşitul anului 2010 am văzut cu toţii marele scandal de la Fundaţia „Dr. Dinu”, în care administraţia locală s-a dus cu portăreii să scoată în stradă această instituţie, fără să ţină cont de prevederile legii, care la timpul lor dădeau tot dreptul fundaţiei respective să cumpere clădirea în care funcţionează, iar acum închid ochii, în urma aranjamentelor puse la cale de politrucii dezrădăcinaţi ai acestui neam. Unde e dreptatea, cum o împărţiţi şi câtă demnitate mai aveţi în voi, deontologilor?
Am uitat! Demnitatea voastră ţine până la primul semn al stăpânului, nu-i aşa?
P.S. Am aflat una de ultimă oră, care să le ridice moralul deontologilor. Se zice că licitaţia pentru Calea Dacia, „proiectul de suflet” al primarului Tiseanu, va intra cât de curând în atenţia unei comisii europene, care se ocupă cu studierea dosarelor în care sunt accesate fonduri europene. Din câte se pare, europenii au mirosit ceva nasol. Sunt tare curios să văd pe unde vor scoate ăştia cămaşa, la o adică!

Scrisoarea lui Guran

Din păcate, săptămâna trecută, capul de afiş al preocupărilor politrucilor locali şi al celor aleşi de noi să ne conducă în administraţia locală a fost scrisoarea lui Guran adresată câmpinenilor înaintea Anului Nou şi nu sărbătoarea zilei oraşului, care a împlinit 508 ani de la prima atestare documentară şi nici sărbătoarea celor 161 de ani de la naşterea geniului culturii române, Mihai Eminescu. Cele două evenimente s-au consumat extrem de discret, aproape în clandestinitate, fără a avea privilegiul de a fi mediatizate în conferinţe de presă precum scrisoarea lui Guran. Ba, mai mult, la festivitatea de deschidere a „simpozionului istoric” organizat (pe 10 ianuarie şi nu pe 8, cum era normal) la Casa Tineretului, de ziua oraşului, primarul Tiseanu a ţinut să aducă în discuţie (în faţa unui auditoriu total dezinteresat de acest subiect) scrisoarea lui Guran, ca pe un mijloc de propagandă electorală care atacă „marile realizări” ale administraţiei locale. Vă daţi seama ce pătruns era primarul de ziua oraşului pe care îl conduce şi în care s-a născut, dacă încă mai visa la scrisoarea lui Guran după aproape două săptămâni de la lansarea acesteia pe piaţă! Multă vreme, săptămâna trecută, m-am întrebat care este logica tărăboiului mediatic iscat de politruci în urma scrisorii lui Guran şi câte frisoane le poate provoca un petec de hârtie semnat de liderul unui partid de opoziţie, dacă au uitat aproape cu desăvârşire de cele două evenimente importante din viaţa oraşului. Răspunsul l-am aflat mai târziu. În scrisoarea lui Guran nu se făcea vorbire despre istoria de 508 ani a oraşului şi nici despre Scrisoarea a III-a a lui Eminescu. Acolo se aducea în discuţie incompetenţa, slugărnicia şi despre cum ajunge banul public în buzunarele unor şmecheri care se căpătuiesc cu largul concurs al celor care azi se simt ameninţaţi.
Scrisoarea lui Guran, din punctul meu de vedere, este reacţia normală a unui partid de opoziţie, care în orice democraţie trebuie să critice puterea, atunci când are motive. Ea a adus în prim-plan o chestiune destul de mediatizată (aşadar, nimic nou) şi anume modul în care autorităţile locale înţeleg să cheltuiască miliarde pentru lucrări edilitare care în mod normal nu ar trebui să coste atât - în cazul nostru sensul giratoriu din imediata vecinătate a Complexului Fibec.
Scrisoarea lui Guran nu a deranjat prin readucerea în discuţie a acestui subiect, ci prin faptul că informaţia a ajuns în mii de case ale câmpinenilor şi astfel Guran a încălcat o lege a tăcerii care funcţionează între politruci de cel puţin 21 de ani.
Scrisoarea lui Guran i-a speriat pe toţi cei care azi sar ca arşi nu pentru cele 5,5 miliarde lei vechi cheltuite la giratoriu pe câteva borduri şi o mână de asfalt - care nu sunt, de fapt, decât vârful icebergului -, ci pentru următoarele posibile dezvăluiri care ar aduce în discuţie alte zeci de miliarde cheltuite după ureche, ca să nu zic după înţelegeri politice bine stabilite. Dacă citiţi cu atenţie printre rânduri în ziare, veţi observa că prinţişorul pedelist Marian Nistor a şi anunţat, în conferinţă de presă, cu scopul evident de a-i minimaliza efectul, că Guran va arunca pe piaţă şi alte informaţii de acest gen.

Scrisoarea lui Guran cred că a făcut mult mai mut decât a gândit iniţial semnatarul ei şi anume a adus în prim-plan adevărata faţă a unor oameni politici, aleşi să ne reprezinte în administraţia locală, pe care, dacă ai tupeul să-i întrebi despre cum cheltuiesc banul public, se întorc către tine şi „te scuipă” în faţă. Şi dacă nu-ţi ajunge, „îţi mai cară şi vreo două-trei picioare în fund”, aşa, ca  să-ţi treacă cheful să-i mai deranjezi vreodată.
Aşa au reacţionat PDL-iştii, sub „patronajul” primarului Tiseanu. S-au strâns în jurul unei mese şi au început să arunce cu dejecţii înspre Guran, scormonindu-i trecutul în cel mai murdar şi autentic stil comunist. Au vorbit despre puşcăria pe care ar fi făcut-o acesta, despre demagogie, populism, şmecherie, propagandă politică, toate puse în cârca unui om care nu a făcut decât să atragă atenţia la modul în care ei cheltuiesc banul public. Vă daţi seama cam ce ar fi păţit un om de rând dacă ar fi avut curajul să se ia de gaşca asta?
Acest gen de reacţie îmi reaminteşte de epoca dictatorului Ceauşescu, în care dacă vorbeai aiurea la adresa regimului, îţi găseau activiştii şi securiştii la dosar o străbunică legionară şi te expediau direct la canal. Sau îmi reamintesc de sloganul „Ana Pauker şi cu Dej, bagă spaima în burgheji”, în care cele două triste figuri comuniste aruncau în puşcărie pe oricine se opunea regimului (cu ocazia asta lansez o ghicioare cu următoarea întrebare: ce figuri din PDL-ul local de azi se suprapun aproape perfect cu cele ale comuniştilor Ana Pauker şi Gheorghiu Dej?).
Înainte de a le spune acestor „personaje politice” ceea ce nu le-a spus Guran în scrisoare, adică adevărul brutal, am să fac câteva consideraţii cu privire la omul Virgil Guran, pe care cred că se cuvine să le fac, în măsura în care se poate interpreta în cele scrise până acum, că sunt de partea lui. Virgil Guran nu este nici Avram Iancu, nici Pintea Haiducul. Nu a fost şi nu cred că va fi un om care să creadă într-o doctrină de partid şi cu atât mai puţin un om care să se supună orbeşte fanatismelor politicianiste. Are multe defecte lumeşti (aşa cum, de altfel, cred că avem cu toţii), care de multe ori m-au determinat să îmi pun întrebări, însă acest om îşi respectă cuvântul dat, merge până la capăt în orice îşi propune să realizeze, nu minte, nu poate fi sluga nimănui, are o mare capacitate de organizare, nu ar face niciodată afaceri cu statul şi nu trădează. De 20 de ani de când îl cunosc nu ştiu să se fi abătut vreodată de la aceste principii. E greu de spus dacă va reuşi să se exprime la adevărata valoare într-o societate condusă de personaje gen Ana Pauker şi Dej, dar ştiu că ar merita să fie lăsat să încerce s-o facă.
Acum să trecem la adevărul brutal de care vorbeam mai înainte. Nu cu mult timp în urmă, văzând că urbea fierbe pe marginea miliardelor cheltuite pentru realizarea sensului giratoriu, primarul Tiseanu a dat un comunicat de presă (pentru prima dată în istoria mandatelor lui pe un astfel de subiect!!!) prin care a făcut o serie de precizări referitoare la lucrarea cu pricina. Şi a început să povestească cum licitaţia s-a desfăşurat online, pe site-ul SEAP, iar preţul contractat de firma câştigătoare a fost de 357.733 lei. A înşirat ce s-a făcut pentru aceşti bani şi a subliniat că a plătit doar 300.000 lei către firma constructoare, economisind 57.733 lei. A evitat însă să ne mai spună că pentru această diferenţă se află în „litigiu” cu firma respectivă. Apoi ne-a povestit de nişte lucrări legate de devierea reţelelor electrice în zonă, care au constituit un contract separat cu Electrica Distribuţie Muntenia Nord SA, în valoare de 202.480 lei, bani plătiţi pentru următoarele: un proiect electric, taxe branşare, cabluri noi în lungime de 950 metri şi înlocuirea unui stâlp. Aşadar aceste lucrări „electrice” au costat mai mult de jumătate din valoarea propriu-zisă a giratoriului. Tiseanu nu a pomenit, însă, nimic de faptul că această lucrare „electrică” a fost subcontractată de Electrica SA către o firmă cam portocalie, din Băicoi, care se numeşte „General Mel”. Tiseanu nu zice nimic în acel comunicat de presă despre faptul că studiul de fezabilitate pentru întreg proiectul a fost comandat pentru o valoare estimativă a lucrării de 850.000 lei, iar comisionul încasat de firma care a făcut studiul este cu mult mai mare decât ar fi trebuit să fie, în conformitate cu valoarea reală a lucrării. Şi mai uită să ne zică ce firmă a făcut acest studiu. Tiseanu nu aminteşte nimic nici de stâlpul care iluminează sensul giratoriu, care am aflat că ar fi costat şi el 100.000 lei (poate ne spune primarul suma exactă, pentru o mai corectă informare informare a cetăţeanului contribuabil).
Vedeţi voi, măi nervoşilor, cam despre ce este vorba în povestea asta? Avem voie să vă întrebăm pe ce aţi cheltuit banul public, în timp ce la spital mor oamenii cu zile? Avem voie să vă cerem toate devizele acestei lucrări şi să comandăm o expertiză? Mai sunt ceva semne de întrebare legate de această lucrare, însă le las pentru altă dată.
Şi încă una, ca să intraţi în meditaţie transcedentală şi să vă luaţi de mână cu Bivolaru. Care este misterul prin care licitaţia pentru proiectul „Calea Dacia” a fost câştigată de o firmă care a oferit un preţ cu aproximativ 30 de miliarde de lei vechi mai mult decât următoarea clasată, şi asta din bani europeni? Domnilor pedelişti, rugaţi-vă să nu plece Anghel şi cu Moldoveanu la PC, că o să rămâneţi cu „Ana Pauker şi cu Dej” şi nu vă văd bine!

Una dintre explicaţiile pentru care suntem în rahat

În scurta vacanţă de iarnă care tocmai s-a încheiat am avut timp şi inspiraţie să lecturez două dintre cele mai recente cărţi apărute pe piaţă şi anume Un secol cu Neagu Djuvara scrisă de George Rădulescu şi 1990. Anul şarpelui orb, scrisă de Constantin Trandafir.

Povestea vieţii şi a experienţelor trăite de Neagu Djuvara şi jurnalul lui Constantin Trandafir sunt două lucrări care pot fi privite, la un moment dat, ca un întreg, cu condiţia de a accepta teoriile lui Djuvara şi a le rememora în timpul lecturii jurnalului din perioada decembrie 1989 - decembrie 1990 semnat de C. Trandafir. În loc de alte comentarii, voi publica câteva pasaje din teoriile lui Djuvara şi câteva momente surprinse în zilele Revoluţiei la Câmpina de C. Trandafir. Poate veţi recunoaşte anumite personaje locale care s-au agăţat la gâtul nostru şi care ne sufocă de 21 de ani şi poate veţi găsi una dintre explicaţiile pentru care suntem azi în rahat. Nu ştiu dacă Djuvara are sută la sută dreptate când dă anumite verdicte şi nici dacă jurnalul lui C. Trandafir este oglinda perfectă a celor întâmplate în 1989 - 1990, însă ştiu că tipul de om la care face referire Djuvara şi pe care îl regăsim în jurnalul lui C. Trandafir a făcut şi încă mai face mult rău acestei naţii.

Un secol cu Neagu Djuvara. „(...) La un moment dat, va trebui să ieşim din acest rahat. Iertaţi-mă dar nu ştiu cum să-l numesc altfel! Atâta vreme cât suntem conduşi de fiii celor care au fost nomenclaturişti şi cât, în plus de asta, există pânza de păianjen a oamenilor din grupul Securităţii lansat pe 23 decembrie 1989, nu se va schimba nimic. Oamenii din acel grup au vrut să păstreze puterea în taină şi ei sunt cei care au pus mâna pe industrii şi pe comerţ. Probabil că ei continuă să ţină prin şantaj o mare parte din clasa politică şi să ne impună diverse chestii şi în ziua de azi. (...) Dacă cumva se va ajunge la un «proces Iliescu», mai întâi el trebuie chemat ca martor, iar ulterior, în urma dovezilor incontestabile, va trebui să fie învinuit. În momentul acela Ion Iliescu i-ar da pe toţi de gol pentru că este un fricos. Pe toţi aceia trebuie să-i scoatem din pâine. Abia atunci poate să se însănătoşească ţara. (...) Generaţiile tinere care vor veni, chiar şi copiii copiilor lui Adrian Năstase, care studiază în străinătate cu câte 60.000 de euro pe an, vor fi «spălaţi» ca să zic aşa. Ne trebuie două generaţii pentru a scăpa de păienjenii de care vă vorbesc şi pe urmă România se va întrema. Suntem deştepţi şi ne vom lua locul în Europa unită. Să ştiţi că politicienii noştri vor ajunge preşedinţi în Europa unită. Asta cu condiţia de a trece de hopul acesta, pentru că suntem încă ciumaţi. (...) Cei care nu sunteţi siliţi de meseria voastră să staţi în străinătate, încercaţi să veniţi în România, chiar înghiţind câteva hapuri. Trebuie să ridicăm ţara cu cunoştinţele pe care le avem. Mai întâi trebuie să înceteze această hemoragie a creierelor. În al doilea rând, eu aş dori ca viitorii guvernanţi români, preşedintele republicii sau primul ministru să creeze un fel de jurământ al învăţătorilor. Aşa cum se cere un jurământ pentru medici, ar trebui să fie acum un jurământ al învăţătorilor. Ei trebuie să-i reînveţe pe copii că furtul este o crimă şi că face parte dintre cele zece păcate fundamentale. Dacă vor fi câteva generaţii care de când au 7 ani şi până la maturitate vor învăţa că furtul este cel mai mare păcat, România se va schimba. În momentul de faţă, nu toată lumea, dar majoritatea celor care au puţină putere fură. Or, nu poţi să faci progrese în asemenea condiţii (s.n.)”.

1990. Anul şarpelui orb. Jurnal - C. Trandafir. „Vineri, 22 decembrie 1989. [...] La Casa Tineretului, miting mare, staţii de amplificare, cu mai multe difuzoare, puse în funcţiune de Marcel Popescu. Reculegere în genunchi pentru victimele din ţară. Nu mai ştim ce e cu noi. Sunt ţeapăn de emoţie. Ne îmbrăţişăm, ne felicităm de parcă noi am fi fost implicaţi direct. Pe jos, portrete ale  «eroilor», cărţi ale lor (?), rupte cu mâinile, călcate în picioare. La balcon, recunosc doar pe Palade, soţul Drinei, pe ofiţerul Ion Petrescu şi pe inevitabilul Biţă (n.r. George Severin). Din păcate, între vorbitori sunt şi chipuri dubioase, de arivişti notorii. Începe să miroase şi a «gaze» puturoase [...].
Sâmbătă, 23 decembrie 1989. [...] Nu pot să stau în casă, ies, nimeni pe stradă. Numai la colţul dinspre ABC, în faţa hotelului Muntenia e prietenul Râncu, profesor de istorie, galben ca ceara, înspăimântat de ceea ce se petrece în ţară, zice el că nu-i corect aşa ceva, că se va termina urât de tot, se va întoarce «El» şi va fi prăpăd. Pun frica asta a lui pe seama unei gene originare... La Primărie nu mă duc, aflu că e tulbureală mare, să se organizeze, ce şi cum, să pună mâna pe conducere. Compun şi un Apel care se «dă» la difuzoare, Comitetul Orăşenesc Provizoriu, militari, gărzi patriotice, muncitori, funcţionari, intelectuali. Aş vrea să mă întâlnesc cu Sandrino, ajung până pe strada Mărăşeşti, figuri necunoscute. Mă opresc la Ileana, comentăm şi «servim» vişinată. Se vehiculează nume ca Motorca, Horeangă, Bercăroiu, Severin, «Capone», Fălcuţă, Petrescu, Cercel şi alţii pe care nu-i cunosc. «Prietenul» meu, tovarăşul Paraschiv, primarul, este mătrăşit.
Duminică, 24 decembrie 1989. Mergem la Casa Tineretului, unde e o agitaţie năucă. Totul e răsturnat ca într-o revoluţie bezmetică, scăpată de sub orice control. Într-o cameră, mulţi inşi aţâţaţi urlă, îşi proclamă priorităţi. Niţă ţipă că el a prevăzut primul căderea regimului, mă ia de martor şi mă pupă bălos. Alţii tună împotriva lui Dan Teodorescu că s-a instalat în fruntea Casei Tineretului. [...] Merg, apoi, la «şambra» gherasâniană să vedem ce au scris el, Bebe. Aici se află Adina, încă o jună foarte înaltă, Sandrino, Ghiţă (beat turtă). El, Ghiţă, vociferează cu scrăşneli: «Şi cine o să vă conducă acum? Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Biţă?»
Luni, 25 decembrie 1989. [...] La şcoală, ora 9, aveam întrunire pentru alegerea unui Consiliu de conducere. Animaţie, «libertatea» face ravagii şi în rândul oamenilor cu carte, fie ea, cartea, în unele cazuri, extrem de puţină. [...] Dl. Bălu spune că este «indicaţia» să fie alese persoanele din vechea conducere, care au experienţă... Trebuie alese şapte persoane. În faţă, Biţă ne explică ce fac «ei» la Conducerea oraşului, ca să fie bine. Deviază, apoi, pe tema pericolului terorist. Când vede că s-a ajuns la nr. 7 pentru Consiliu şi el nu e încă propus (eu am refuzat, la fel Lungu, Dabija, Dascălu, Nichifor, Cobrea), Biţă se înalţă şi se autopropune. Dar fiindcă nu-i corect, Dabija îl propune el. Votat! Încep să înţeleg pericolul care urmează”.

P.S. Înainte de Anul Nou am stat de vorbă destul de mult cu o persoană importantă din mediul de afaceri câmpinean, care mi-a spus, printre altele, povestea licitaţiei pentru adjudecarea proiectului „Calea Dacia”, lucrare ce presupune realizarea unui pasaj suprateran de acces între Câmpina şi DN1. Preţ de o oră am ascultat această poveste şi am aflat lucruri care te fac să ţi se ridice părul în cap. Mi-am dat seama că „lucrarea de suflet” a lui Tiseanu este, printre altele, o afacere pe multe zeci de miliarde în jurul cărora roiesc multe buzunare politice. Momentan nu vă spun decât că licitaţia a fost câştigată de cel care a oferit preţul cel mai mare, cu multe miliarde în plus, iar statul de drept, cu instituţiile sale, a închis ochii. Ce credeţi, este valabilă afirmaţia lui Djuvara, aceea că  „în momentul de faţă, nu toată lumea, dar majoritatea celor care au puţină putere fură”?
Săptămâna viitoare am să scriu câte ceva despre „rondul de flori” - sensul giratoriu din imediata vecinătate a complexului Fibec, unde administraţia locală a cheltuit o grămadă de bani şi cred că ar fi interesant să aflaţi cam prin ce buzunare au ajuns aceştia. Mă gândesc că o fi şi ăsta unul dintre motivele pentru care primarul Tiseanu a fost huiduit, al doilea an consecutiv, de către o parte dintre cetăţenii prezenţi la spectacolul din centrul oraşului, la trecerea dintre ani.