marți, 28 septembrie 2010

Artista, Tiseanu şi consilierii

Mă întrebam, săptămâna trecută, care este raţiunea pentru care primarul Tiseanu şi-a angajat  consilieri personali, dacă nimeni din jurul lui nu este în stare să-l sfătuiască cum se rezolvă o situaţie în care imaginea oraşului pe care îl conduce este serios şifonată la un post de radio de mare audienţă naţională?! Întrebarea este, de fapt, retorică, pentru că primărelul nostru s-a înconjurat de obligaţii politice şi în niciun caz de sfătuitori competenţi. Lăsând la o parte acest aspect, am să vă spun că la începutul săptămânii trecute, câteva zile la rând, artista Monica Anghel şi colegul ei de platou, Bogdan Miu, de la emisiunea de dimineaţă a postului de radio Europa FM, au reproşat administraţiei locale starea deplorabilă în care se află clădirea şcolii speciale de pe lângă Spitalul Voila.
Artista a venit şi cu o soluţie pentru a găsi o parte din  fondurile necesare în vederea rezolvării acestui caz. S-a oferit să vină la Câmpina, în calitate de prezentator la spectacolul organizat cu ocazia zilelor oraşului, iar banii pe care ar fi trebuit să-i primească pentru această prestaţie să fie donaţi pentru reparaţiile necesare acoperişului şcolii, despre care a auzit că este serios avariat. Reacţia lui Tiseanu a fost cât se poate de vehementă, într-un moment în care ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă diplomaţie. A intrat în direct la emisiunea respectivă şi le-a servit sutelor de mii de ascultători povestea unui scandal între vechea şi actuala conducere a şcolii, pe fondul căreia ar fi plecat informaţii eronate către realizatorii emisiunii. În esenţă, primarul cam are dreptate, pentru că nu este chiar un dezastru la şcoala de pe Voila, însă sunt convins că foarte puţini dintre cei care i-au auzit justificările la Europa FM au şi crezut în ele. 
Poate că dacă ar fi avut mai multă minte, Tiseanu ar fi ieşit mai elegant din această situaţie, acceptând oferta Monicăi Anghel şi a lui Bogdan Miu, dar pentru alt moment artistic şi alt scop nobil, că doar şcoli, grădiniţe şi spitale de reparat sunt destule în oraşul ăsta. El însă trăieşte în lumea lui, într-o veşnică lehamite din care, din când în când, mai scoate capul cu entuziasm, odată cu apariţia unui microfon sau a unei camere de filmat. Şi când te gândeşti că este la al patrulea mandat (două de viceprimar şi două de primar)! 

P.S. 1 Consilierul Elvis Arghir (prin reprezentanţii săi, în cazul de faţă frăţiorul care se vroia şef la Hidro Prahova cu ceva vreme în urmă) cam face presiuni asupra unor directori de şcoli. Omul vrea banii pe lucrările câştigate la licitaţie, chiar dacă unele sunt făcute de mântuială. 
P.S. 2 Senatorul Georgică Severin a intrat serios în pâinea pesedistă. Zilele trecute era la umărul lui Ion Iliescu, la o lansare de carte semnată de fostul preşedinte, care a avut loc la Ploieşti.

marți, 21 septembrie 2010

Câinele de pripas

Mă simt oarecum stânjenit faţă de cititorii acestei rubrici, de la care primesc tot mai multe semnale pozitive, pentru faptul că sunt nevoit să vorbesc din nou despre senatorul Georgică Severin, în timpul în care ţara se află într-o profundă criză morală, economică şi financiară. Îmi propusesem să-l las în lumea lui, aceea a demagogilor stupizi care îşi atârnă la rever insigna democraţiei, spintecând orice urmă de moralitate atunci când vine vorba de propriul interes. Numai că acest câine de pripas al politicii, care a ştiut să se gudure întotdeauna la uşa stăpânului cu bani şi putere, a ales să-şi pună cenuşă în cap într-o conferinţă de presă organizată de PSD Prahova cu ocazia înregimentării sale în marea oaste socialistă. După ce a năpârlit ani la rând pe partea dreaptă a politicii româneşti (PD, PNL, PLD, PD-L) şi îşi scuipa în sân când auzea de PSD, PC, Felix (omul despre care editorialistul Severin scria un material devastator în urmă cu ceva ani şi pe care acum îl vizitează aproape zilnic la Antena 1 şi 3), Năstase, Iliescu, azi vine cu pieptul în faţă şi ne spune că a ales cel mai democratic partid din România şi că el era hotărât să facă acest pas încă de anul trecut, din timpul turului doi al alegerilor prezidenţiale, când a văzut el dictatura din PD-L. Să nu-ţi vină să iei un pumn de sibutramină, ca Mutu şi să te autosuspenzi din ţara asta defectă, când îl auzi pe acest „idol al caşcavalului“ (asta pentru că a fost ovaţionat de mulţime la Festivalul Caşcavelei de la Valea Doftanei) vorbind despre democraţie şi moralitate?! Oare cât de proşti ne crede acest individ, care azi pozează în victimă, riscând să devină erou naţional, iar pe vremea lui Ceauşescu era gata, gata să se pozeze cu cizmele lui Lenin?! 
Domnule senator, motivul plecării dumneavoastră din PD-L este unul cât se poate de simplu. În urma scandalului „caseta“, în care Băsescu a fost aproape desfiinţat în campania electorală, dumneavoastră aţi ieşit cam şifonat. În PD-L nu mai aveaţi nicio şansă să vă rezolvaţi interesele, aşa că aţi aşteptat momentul în care opoziţia avea nevoie de un vot în plus în Parlament şi aţi trecut la negocieri. Ca să nu vă faceţi de râs, aţi bătut întâi la uşa PNL. Aici aţi găsit înţelegere la centru, dar pe plan local vi s-a întors spatele. Ulterior, aţi ales să vă faceţi de râs, intrând în partidul unde spuneaţi că nu veşi ajunge niciodată. Asta este, pe scurt, povestea „salvării democraţiei“ pe care o aruncaţi în faţa milioanelor de oameni care nu vă cunosc şi care, de bună credinţă, vă privesc ca pe un erou. 
Pentru că m-am plictisit de dumneavoastră, vă voi scrie câteva cuvinte ale unui om deştept: „Pentru a fi folositor în societate, un soldat trebuie să fie disciplinat, iar un om politic trebuie să fie liber“. Aţi înţeles ceva din asta? Nu prea cred, pentru că dumneavoastră sunteţi liber doar atunci când mergeţi la closet şi nici atunci nu sunt sigur că nu vă sună telefonul... 

P.S. Am fost întrebat de mai mulţi cunoscuţi ce am de împărţit cu acest Severin. Răspunsul este: nimic! Până la un moment dat l-am respectat pentru că mi-a fost profesor şi oarecum model îl adolescenţă. Ulterior, observându-i evoluţia de la activist PCR (şi nu unul de rând, ci unul care ţinea lecţii despre valorile comunismului) la ultrademocrat, formator de opiunie şi în cele din urmă „salvator al democraţiei“, l-am detestat pentru transformarea mincinoasă pe care a încercat să ne-o bage pe gât.
Imaginea dascălului pe care îl priveam cu admiraţie a murit şi nu a rămas nimic în schimb. Atâta tot.

miercuri, 15 septembrie 2010

Inventarul proştilor (I)

Aveţi idee câţi proşti sunt în ţara asta? Unii mi-au sugerat că ar fi fără număr, însă eu m-am încăpăţânat să le fac inventarul. Convins fiind că voi avea mult de lucru, am împărţit, de la bun început, povestea proştilor în mai multe capitole (I, II, III), în ideea în care, într-o bună zi voi strânge destul material pentru o antologie.
Sincer, nu m-am hotărât cu ce categorie să încep şi asta pentru că mi-a fost dat să întâlnesc o mulţime de proşti pe care cu greu aş putea să-i categorisesc. Voi încerca, însă, o clasificare, fără a avea pretenţia că este cea mai corectă.
Cei mai periculoşi sunt proştii cu legitimaţie de partid, pe care îi găseşti în orice localitate din ţărişoara asta, inclusiv în Câmpina, renumit „intelectuală“. De exemplu, la noi sunt aceia care l-au arătat cu degetul pe Adrian Dochia, prezentatorul spectacolului „Meteor - 40 de ani“, pentru că a îndrăznit să spună, pe scena Casei de Cultură „Geo Bogza“, în faţa a sute de oameni, adevărul despre administraţia locală şi anume faptul că nu a ajutat cu nimic la realizarea momentului aniversar al celei mai titrate trupe de muzicieni care a fost vreodată la Câmpina, Meteor. După un spectacol magnific, pus în scenă cu eforturi umane şi materiale ale membrilor trupei şi ale prietenilor acestora, s-au găsit câţiva proşti cu legitimaţie de partid (din arcul puterii!!!) care să înfiereze cu mânie proletară „impertinenţa“ lui Adrian Dochia de a fi pus într-o lumină proastă conducerea oraşului. Sunt aceiaşi atârnători politici care nu au avut bunul simţ ca măcar în acest an aniversar al muzicii câmpinene, să arate un semn al recunoştinţei, invitând formaţia Meteor la serbările organizate de ziua oraşului. Legat de acest subiect, nu pot să nu remarc şi o altă categorie de proşti, puţin mai răsăriţi, a celor care au lipit afişe în diferite campanii electorale şi au primit în schimb câte un loc în picioare în administraţia locală şi la uşa stăpânilor. Ăştia, după ce au încercat să umilească trupa Meteor, condiţionând finanţarea de la bugetul public a concertului aniversar de 40 de ani, cu intervenţii politice pe scenă în timpul spectacolului, au vrut să dreagă busuiocul fluturând nişte diplome în faţa unor maeştrii aplaudaţi îndelung la scenă deschisă la finalul unui concert absolut impresionant. ULTERIOR, ARTIŞTII AVEAU SĂ AFLE CĂ DIPLOMELE SEMNATE DE MAI MARII ADMINISTRAŢIEI LOCALE ERAU, DE FAPT, ÎN ALB... NECOMPLETATE. 
Şi pentru că tot am vorbit de diplome, am să închei prin a vă enumera o altă categorie, şi anume a proştilor cu diplomă, care îşi freacă mâinile de bucurie la vestea că senatorul Georgică Severin se va înscrie în PSD şi le va ridica partidul până la cer, ca şi cel mai tare manager. Pe ăştia, sincer, îi compătimesc, pentru că încă nu îşi dau seama că omul este, de fapt, sub un contract de „leasing politic“ pentru care cineva a plătit, dar are pretenţia să îl ruleze până la final.

P.S. La sfâşitul săptămânii trecute am fost în deplasare cu fotbaliştii de la CSM Câmpina undeva la Cocorăşti Colţ alături de alţi aproximativ 50 de suporteri. Înainte de începerea meciului, am observat un om care stătea pe iarbă şi se uita intens la trei nuci verzi aşezate pe o scândură. M-am apropiat fără să-l deranjez şi am observat surprins că era nea Ilie, fostul „spintecător de burţi“ de la morga Spitalului Municipal. În primul moment am crezut că se află într-o stare de meditaţie transcedentală şi că se pregăteşte pentru o nouă „disecţie“. Mi-am revenit însă când, dintr-o dată, a ridicat capul şi a zis tăios: „Măi băiete, azi câştigăm!“ Omul dădea în bobi. M-am întors pe călcâie şi am plecat repejor, fără să-i răspund. După 90 de minute, profeţia avea să se împlinească.

Voinţa de a crede

Mai speraţi că vom trăi vremuri în care valoarea este valoare şi este pusă la locul pe care îl merită? Eu cred că sunt apuse de mult şi nu se vor mai întoarce vreodată. Trăim un coşmar în care nonvaloarea este la putere, personajele spălate pe creier şi grobiene sunt luate drept model, iar ideea nu stârneşte decât zâmbete ironice. Înainte de a fi considerat negativist, am să recunosc că mi-am pierdut voinţa de a crede în normalitate şi asta pentru că mă simt blocat în propria-mi ţară şi pentru că, între altele, spiritul oraşului în care trăiesc se stinge sub talpa de bocanc a nelegiuiţilor, fără ca eu să pot face mare lucru. Trăim într-o lume a extremelor, unde între dragoste şi crimă nu mai e loc pentru nimic. În schimb, se admit doar adulaţia sau demolarea.
În ce să mai crezi în ziua în care William Brânză este  gata să ajungă ministru, iar Georgică Severin erou naţional, doar pentru că a sărit la timp dintr-o barcă ce se scufundă?! Ce cale de a merge mai departe să găseşti, când viaţa în ţărişoara asta nu prea mare are să-ţi ofere nicio surpriză neplăcută?
Ne căutăm scuze în acţiunile trecutului pentru a ne motiva lipsa de reacţie din prezent. Ne lăsăm conduşi de tot felul de haimanale politice, motivând că nu noi i-am ales, iar la momentul bilanţului să ne şoptim în barbă că aşa e viaţa. Numai că nu totul se scuză prin faptul că aşa e viaţa. Cu aşa e viaţa nu am ajuns prea departe. Păi mă gândesc, dacă aşa e viaţa, atunci să-i lăsăm pe escroci să ne trişeze în continuare, pe analfabeţi să ajungă consilieri, profesori, miniştrii şi chiar preşedinţi, iar pe oportuniştii nesimţiţi, eroi naţionali. 
Nu ştiu dacă noi, ca naţie, vom primi prea curând premiu pentru fericire, însă eu unul aş fi mulţumit dacă am prinde un loc pe podium la sărbătoarea voinţei, chiar dacă ar fi vorba despre aceea de a crede că se mai poate schimba ceva. Într-una din scrierile sale, Mircea Eliade a lăsat să se înţeleagă că pentru a se schimba o lume, trebuie să se schimbe teoria pe baza căreia funcţionează. După ce am studiat gândirea filosofului în acest sens, am avut o revelaţie şi anume că atât miniştrii guvernului pitic, cât şi rezervele lor, nu vor afla niciodată în ce ligă a jucat şi ce primă de instalare a primit acest Eliade.

P.S. Dilema veche de săptămâna trecută i-a dedicat o pagină profesorului Christian Crăciun, editorialistul  gazetei noastre. Un om de mare valoare, ale cărui scrieri sunt mândru să le găzduiesc de mulţi ani în paginile gazetei pe care o conduc. Într-o ediţie viitoare vom reproduce câteva fragmente din materialul semnat de Dan C. Mihăilescu. Merită să mai aflăm că pe lume există oameni care gândesc la altceva decât la manele şi jaf.

Despre decăderea senatorului Severin

Trebuie să recunosc că săptămâna asta am ales cu greu subiectul rubricii de faţă. Primul impuls a fost acela de a comenta măscăreala legată de mult trâmbiţatul proiect „modernizarea Căii Dacia“ (adică realizarea unor „bretele“ pentru accesul în DN1 la ieşirea din Câmpina înspre Băneşti), pe care administraţia locală s-a lăudat că îl va definitiva în câteva luni şi care a eşuat în cel mai pur stil românesc. Oficial se zice că ar fi o neînţelegere între proiectatul şi executantul lucrărilor, însă neoficial se pare că băieţii nu s-au înţeles cum să împartă „caşcavalul“ şi aşteaptă directive de mai sus.
Un alt subiect care ar fi meritat comentat este raportul întocmit de Curtea de Conturi la Spitalul Municipal, care în sfârşit a fost dat publicităţii în presa locală, cu toate ilegalităţile care s-au făcut acolo în ultimii ani, fără ca nimeni să fie tras la răspundere. Aici recunosc că iţele sunt destul de încurcate în jurul gâtului unor personaje grele cum ar fi Ţiţei, Matei, Piţigoi şi mi-ar fi luat ceva vreme să înţeleg mecanismul „incompetenţei“ în gestionarea banului public, aşa cum autorităţilor statului le este la fel de greu să instrumenteze acest dosar cu evidente implicaţii politice.
Aş mai fi putut aşeza pe hârtie şi povestea unui cetăţean care într-o noapte a fost nevoit să ajungă cu o rudă apropiată la Spitalul Municipal şi a dat peste doctorul Mihai, medic de gardă, care ar fi mirosit puternic a „parfum“ (cel puţin aşa povesteşte cu tărie, dar fără probe, cetăţeanul Opaţchi).
Am capitulat, însă, în faţa acestor reale probleme când, într-o dimineaţă toridă, i-am văzut faţa lui Georgică, senatorul, care cobora tacticos din scara blocului, îmbrăcat lejer, deschizând cu telecomanda, de la distanţă, portiera limuzinei negre parcată ostentativ între barierele proprietăţii lui Dan Chiţu. Atunci mi-au explodat în minte sute de imagini publice cu acest personaj, începând cu anii ‘80, când eu eram în bancă şi el era la catedră, apoi în ‘89, când a constituit, în sediul Primăriei, celula locală a FSN alături de alţi „dizidenţi“, printre care la faţa locului se afla şi notoriul Capone, pentru ca în zorii democraţiei să se lase mângâiat de muza privatizării, a cărei baghetă fermecată i-ar fi adus destule „ajutoare“, de la naivii occidentali, pe care antreprenorul nostru le-ar fi „donat“ din magazinaşele pe a căror firmă exista şi terminaţia numelui său.
Stăteam acolo, în centru, la cafenea şi mă năpădeau amintirile cu senatorul nostru, care prin anii ‘90, asociat cu renumitul comerciant Milu, vindea berică, ciocolată şi bonibon în draci, de nu puteai să-i mai ajungi cu „ajutoarele“ pe la nas. Mai târziu, pentru că lumea nu putea să-l mai încapă, a vrut să fie formator de opinie, adică ziarist şi a pus ochii pe Anghel, atunci mare şef la Romtelcom, personaj cu bani şi influenţă. Şi uite-aşa a crescut „trustul“ de presă, care avea să-l servească pe senator până în zilele noastre. Părăsit cu regularitate de cei alături de care a plecat la drum, senatorul a înţeles că trebuie să se facă senator şi a intrat în politică, încercând la toate uşile dinspre partea dreaptă a eşicherului. Într-un final, cineva i-a deschis şi i-a pus pe masă o tolbă cu miliarde. Se închidea cercul. Fostul activist al PCR devenea senator PDL, cred eu momentul împlinirii, dar şi al decăderii lui Severin. Căzut în dizgraţia celor care l-au împins în prim-plan, astăzi Severin îşi caută o altă gaură, de data asta, din câte se pare, în duşumeaua liberală. E greu de crezut că o va găsi, cel puţin la Câmpina, pentru simplul motiv că după atâta vreme nu a înţeles că imnul naţional nu va cânta niciodată pentru unul ca el.

45 de minute la Spitalul Municipal

Căldura, fotbalul şi câteva înghiţituri de apă rece au fost, probabil, ingredientele necesare şi suficiente pentru ca fiul meu să devină, în prima zi a week-end-ului care s-a încheiat, pacient al Spitalului Municipal.
Ajuns în faţa camerei de gardă a secţiei de pediatrie, am înţeles din prima secundă că voi începe bătălia cu sistemul. Uşa era încuiată. Am alergat la CPU (camera de primiri urgenţe) şi am intrat fără vreun alt gest de politeţe. O asistentă plictisită m-a întâmpinat cu un ton de parcă aş fi venit să mă angajez, întrebându-mă pe cine caut. I-am răspuns că am nevoie de un medic pediatru şi că am găsit uşa închisă la camera de gardă pentru copii. M-a privit năucă şi a dispărut fără să răspundă. Pentru câteva secunde am rămas blocat. Nu ştiam cum să reacţionez.
De undeva, dintr-o altă cameră, se auzea vocea lui Băsescu, care povestea naţiunii că statul este incapabil să-şi plătească, la adevarata valoare, salariaţii din sistemul public. Am simţit că mi se urcă sângele la cap. Ca prin minune a apărut o altă asistentă, de la care am aflat ce doream. Am urcat la etajul 5, la secţia de pediatrie, în căutarea medicului de gardă. L-am găsit înconjurat de asistente, părinţi şi copii, într-o cameră ce părea mai degrabă o saună decât un cabinet de consultaţii. Aveam să aflu mai târziu că, de fapt, toată secţia este un adevărat cuptor, unde aerul este aproape de nerespirat pentru zeci de copii internaţi alături de mamele lor.
Am stat acolo cam 45 de minute, timp în care personalul medical ne-a tratat ca pe nişte fiinţe umane. Mă încăpăţânez să cred că nu am prins doar o tură binevoitoare. Se vedea că oamenii aceia îşi fac datoria mai mult din pasiune şi nu pentru salariul de mizerie diminuat cu 25% de guvernanţi. Îmi mai revenisem şi mă gândeam la zevzecii care din patru în patru ani îşi fac bilanţul realizărilor măreţe fără să se gândească la aceste adevărate catastrofe sufleteşti. Mă mai gândeam la miliardele cheltuite aiurea pe contracte oneroase, în urma cărora diverşi manageri şi administratori ai Spitalului Municipal şi-au umplut buzunarele fără remuşcări, în timp ce copiii se luptă cu boala în saloanele supraîncălzite, cu dotări învechite de vremuri. Mă gândeam că nimeni nu dă socoteală şi că nimeni nu reacţionează trăind toate astea.
Am plecat de acolo cu fiul meu de mână, cu o reţetă în buzunar şi cu spaima de a fi avut nevoie de sistemul de sănătate românesc.

Scurte consideraţii despre un tupeist

Pentru a nu părea prea liric şi deci caraghios în contextul rubricii de faţă, aşa cum am primit observaţii zilele trecute de la un critic apropiat, azi îmi voi începe consideraţiile cu o maximă a unui mare conducător: „Că mă dispreţuieşte cineva? Este treaba lui. Datoria mea este doar să nu fac ori să zic ceva ce merită dispreţ“ (Marcus Aurelius).
Nu am ales întâmplător această cugetare. Ea vine ca o reacţie firească în urma mesajelor obraznice primite de la diverşi „cetăţeni“ deranjaţi de scrierile mele şi ale publicaţiei pe care o conduc.
Unul dintre cei care se află pe primele locuri în ierarhia obrăzniciilor este „cetăţeanul“ Mihart (Cătălin, asfaltatorul de serviciu al primăriei), omul care atunci când nu încasează bani de la buget pentru borduri, rigole şi „asfalt autodegradabil“, se ocupă de „oile“ şi păşunile date în administrare tot de Primărie în schimbul unei chirii care însumează cu greu valoarea unei putini de brânză şi a doi-trei miei la proţap.
Supărat că a regăsit numele uneia dintre firmele sale în materialul realizat de publicaţia noastră în cazul directorului direcţiei de investiţii din Primărie, Eliza Oprescu, Mihart i-a transmis unui amic comun „urări de bine“ pentru mine şi mesajul că el „lucrează“ cu barosanii din Primărie şi nu se încurcă cu şefii de servicii. Aţi înţeles ce insinuează obrăznicătura, care a împrăştiat ani de zile praf de asfalt prin oraş? El ne spune, în felul lui, că de fapt i-am minimalizat importanţa şi că a servit oameni grei din Primărie, iar noi ne legăm de un simplu garaj al şefei de la investiţii.
În definitiv, acest „absorbant“ al banului public are dreptate când îşi pune cenuşă în cap. Ce mai contează un garaj al Elizei Oprescu pe lângă miliardele „zidite“ prin curţile băieţilor deştepţi în ultimele mandate!?
Mărturisesc că mă interesează mai puţin afacerile acestui personaj medieval, care pot fi mai mult sau mai puţin dubioase în umbra unor cercuri de interese politice, însă mă deranjează tupeul nesimţit cu care îşi afişează potenţa şi obrăznicia cu care reacţionează într-o situaţie de evidentă culpabilitate morală.
Astfel de oameni şi protectorii lor cred că ar trebui să dispară din prim-planul societăţii în care trăim, altfel nu vom avea nicio şansă să ajungem vreodată la normalitate.

„În oraşul ăsta avem o ... Dulă de cultură“

De ceva vreme mi-am făcut un obicei de a-mi bea cafeaua cu prietenii la cafeneaua din centru, după părerea mea un fel de „Capşa“ a zilelor noastre, unde auzi şi vezi, fără să vrei, fel de fel de chestii.
Acolo se întâlnesc, fie că au treabă, fie că nu, politicieni, oameni de afaceri, sportivi, culturnici, muzicanţi, plebei, fâţe cu fustiţe multicolore, şmecheri de centru şi uneori chiar primari. A propos! L-am văzut acolo şi pe Tiseanu al nostru. Drept este, invitat ad-hoc de nişte rivali politici.
Efortul de a afla lucruri interesante în cafenea nu este prea mare, având în vedere năduful multora dintre cei care se strâng în jurul unei ceşti aburinde ori a unui pahar răcoritor de bere. Aşa s-a întâmplat şi în cazul unui muzicant  local cunoscut, care şi-a povestit supărarea începând cu o propoziţie plină de haz: „Băi băieţi, în oraşul ăsta avem o... Dulă de cultură!“ Şi-apoi omul, vădit marcat, a povestit cum ar fi venit şeful Comisie de Cultură din Consiliul Local, colonelul în rezervă Marian Dulă, să-i înveţe pe ei (membrii trupei) cum să îşi pregătească spectacolul aniversar de 45 de ani de existenţă al celei mai cunoscute formaţii de muzică din Câmpina - Meteor. Asta dacă vor să profite de o finanţare de 40 de milioane lei vechi de la Primărie. „Am simţit că ni se urcă sângele în cap când îl auzeam pe colonel vorbind despre începutul şi finalul spectacolului unde, după mintea lui, ar fi trebui să vorbească nu ştiu ce politicieni“, a mai adăugat muzicantul.
Curios să aflu sfârşitul acestei poveşti, l-am întrebat care a fost reacţia lor de artişti consacraţi în sute de spectacole pe scenele ţării. „Am refuzat orice fel de implicare a Primăriei şi am hotărât ca sărbătoarea de 45 de ani de existenţă a Meteorului să fie un spectacol liber, finanţat de noi, membrii trupei“.
Nu vă mai spun ce comentarii au urmat pe această temă care, vrând-nevrând, s-au extins la mai multe aspecte ale vieţii culturale din Câmpina. S-a vorbit despre incoerenţă, despre manelism cultural şi grupuri de interese care susţin cultura numai pentru a promova imaginea unor politicieni cu putere de decizie în cheltuirea banului public.
Îl priveam pe acel muzicant şi pe interlocutorii săi şi nu îmi venea să cred. Asistam la o „răzmeriţă spontană“ în direct. Mă gândeam că încă nu este totul pierdut şi că mai există oameni care reacţionează. M-am liniştit însă repede, după ce le-am propus să facă publice toate aceste nemulţumiri şi a urmat tăcerea. Într-un târziu, muzicantul mi-a replicat cu o voce mult scăzută în intensitate: „Eşti nebun! Majoritatea componenţilor trupei Meteor lucrează pentru Primărie!...“  Atunci am înţeles care este mecanismul tăcerii noastre şi că noi, din păcate, nu suntem o naţiune care îşi clădeşte destinul prin propria-i voinţă, ci un popor care aşteaptă cu mâna întinsă la conducători şi cu teama în suflet că mâine nu va mai primi puţinul aruncat printre gard.

P.S. Cuvântul care înţeapă de săptămâna trecută a născut reacţii în rândul cititorilor. Câţiva m-au înjurat ca la uşa cortului, însă destul de mulţi m-au apreciat. Le mulţumesc tuturor în egală măsură.

Domnilor edili, viitorul copiilor nu se clădeşte cu borduri şi asfalt

În urmă cu două zile mi-a fost, pentru prima dată, cu adevărat ruşine că trăiesc în Câmpina, de altfel o zonă minunată, lăsată de Dumnezeu, dar batjocorită de oameni. Acest sentiment m-a încercat în repetate rânduri în vremea din urmă, atunci când am văzut măgăriile la care se pretează o seamă de politicieni locali butonaţi din telecomenzile potentaţilor zonei, însă parcă niciodată cu o asemenea intensitate.
Duminică, zeci de copii cu vârste cuprinse între 9 şi 12 ani, însoţiţi de părinţii lor, veniţi din mai multe zone ale judeţului, au participat la cupa pentru fotbal juvenil  organizată de Club Sportiv Municipal Câmpina la „baza sportivă“ din incinta Grupului Şcolar Petrol, eveniment dedicat memoriei celui care a fost cunoscutul antrenorul Gică Ionescu.  Am văzut acolo oameni care iubesc sportul, de la organizatori până la spectatori. Am văzut dorinţa de a le arăta copiilor un drum în viaţă. Am văzut părinţi mândri. Am văzut copii cu lacrimi în ochi, care simţiseră gustul înfrângerii.  Am văzut viitoarele caractere călite în bătălia sportivă. Totul într-un peisaj dezolant, rupt parcă din epoca medievală, unde veselia copiilor şi culorile vii ale tricourilor contrastau dureros cu cenuşiul unui teren de pământ, cu imaginea unei tribune care stă să cadă... 
Mi-a fost ruşine să văd copiii schimbându-şi hainele în ploaie, mi-a fost ruşine să aud glezne fragede trosnind în gropile unui teren desfundat, mi-a fost ruşine să aud comentarii ironice de genul „mai bine jucam pe maidan“ din partea oficialilor altor localităţi!!! Am fost, însă, mândru să aud aprecieri la adresa sportivilor noştri, care nu au făcut Câmpina de râs.
Am plecat de acolo cu gândul la mulţi dintre netrebnicii care vremelnic au ajuns în funcţii administrative de conducere şi care, de ani de zile, se ascund în spatele bordurilor,  al asfaltului şi a te miri căror concerte, instalaţii, hore, balcoane înflorite, cheltuind miliarde, în timp ce educaţia, sportul, cultura sunt înghiţite iremediabil de malaxoarele asfaltatorilor care ar turna bituum, dacă ar putea, şi peste mormintele mamelor lor, pentru câţiva arginţi din banul public.
Despre ce baze sportive, proiecte culturale educaţionale ori şcolare să vorbim, dacă marionetele publice ar fi în stare să facă sensuri giratorii şi pe calea ferată numai să îşi mulţumească stăpânii?!
Aceşti oameni ai deşertăciunilor vor învăţa, poate, într-o zi, că viitorul copiilor nu se clădeşte cu borduri şi asfalt pe străzile unor efemeri alegători, ci cu baze sportive şi programe educaţionale şi culturale, care să transforme individul de mâine în cel ce nu mai schimbă un vot pentru un litru de ulei şi un kilogram de zahăr.

Suntem un popor sau o naţiune?

Nu cu mult timp în urmă, un amic m-a întrebat neaşteptat de frust: „Ce vei face în ziua în care o să înţelegi că noi, românii, nu suntem decât un simplu popor care aşteaptă totul de la conducători şi nu o naţiune, cu propriu-i destin, capabilă să reacţioneze?“ În primul moment am vrut să mă ridic de la masa cafenelei unde ne aflam, să-i arunc două vorbe de dulce şi să plec, pentru că naţionalistul din mine suportă cu greu astfel de idei, până la urmă antiromâneşti. Apoi m-am aşezat mai comod în fotoliul de piele şi-am răspuns încolţit de gândul că poate are dreptate: „Voi reîncepe să scriu despre oameni, năravuri, conducători măcinaţi de corupţie şi nesimţire, cetăţeni al căror propriu destin nu mai figurează nici măcar pe lista lor de priorităţi şi nu în cele din urmă despre conceptele de naţiune, pe care nu avem dreptul să le uităm atunci când îi învăţăm pe copiii noştri“.
Zâmbetul puţin ironic al amicului mi-a stricat toată ziua. Aş fi dorit să merg mai departe cu discuţia şi să-i spun că o mare parte din istoria neamului nostru ne recomandă drept o naţiune care nu s-a lăsat călcată pe gât, însă imaginile recente ale românilor care nu sunt capabili nici măcar să protesteze împotriva unui regim bolnav m-au făcut să-mi ţin gura închisă. Am plecat de acolo cu gând să ies din rândul resemnaţilor şi să mă alătur celor, destul de puţini, care încă mai cred că în ţara asta se poate schimba ceva, care încă mai cred că destinul nostru este acela al unei naţiuni. 
Voi încerca, prin forţa cuvântului scris, să mai îndrept câte ceva aici, în jurul meu, în zona în care m-am născut şi am ales să trăiesc. Nu accept gândul că fiul meu de 9 ani va ajunge peste câţiva ani să părăsească ţara sau, mai rău, să regrete că s-a născut român.